ILIE BOCA - "Eu îmi număr zilele cu pensula"

- În imaginația colectivă, provincia e locul unde "nu se întâmplă nimic" și, mai ales, arta nu poate exista. Nici vorbă! Trăitor de-o viață întreagă în Bacău, departe de forfota culturală a Capitalei, ILIE BOCA este, la 77 de ani, unul dintre cei mai mari și prolifici pictori ai României. Harul artistic n-are legătură cu geografia -

Pecetea curată a satului

- V-ați născut în Bucovina, maestre Boca. Cât îi datorați ca pictor, obârșiei dvs?

- Copilăria mea într-un sat de poveste m-a marcat cu amintiri și trăiri care mă urmăresc și azi. Casele cu bârne, cu albul din jurul gea­mu­lui, șurile cu fân, clăcile, hramu­rile, horile satului, sărbătorile îm­blă­tite în culori. Văzute cu ochi de copil, mi-au îmbogățit sufletul și pictura. Când m-am născut eu, în 1937, mai era și un moment apar­te al României. În 1940 în­cepuseră pregătirile de război, erau concentrări, tata era chemat mereu. Plutea peste noi un nor apocaliptic. Botoșana însă, satul meu din Bucovina, era unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ. Și este și azi pentru mine. Era un sat de ardeleni, veniți în Bucovina în secolul al XVII-lea, după ce fugiseră din Năsăud, de prigoana austriacă. Acolo, româ­nii care erau grăniceri s-au re­vol­tat pentru că-i obligau să treacă la catolicism. Era în 1763, când s-a și petrecut răscoala aceea cruntă, care i-a dat pe sfinții Martiri Năsăudeni. Și după răscoală, sate întregi și-au pus lucrurile în căruța cu coviltir și, cu popa și cu învățătorul în frunte, au plecat în Bucovina. Și au mai luat cu ei și biserica lor de lemn, cu hram cu tot. Așa erau de îndârjiți. Mai târziu, în Botoșana s-a făcut o biserică mai mare, de lemn și aceea, și pe urmă alta de zid. Biserica lor veche cu care veniseră din Ardeal, o bisericuță ce mai există și azi, au dat-o unui sat vecin, tot de ardeleni. Așa s-a întemeiat satul meu. Printre primele familii din sat, au fost și strămoșii lui Ion Creangă, și ei, tot ardeleni. Și mai sunt și azi acolo, câțiva. Dar nici nu trecuseră bine zece ani, că austriecii s-au înstăpânit și peste Bucovina. Și imediat au început să facă ordine, au vrut recensământ. Mulți s-au speriat că vor să-i trimită înapoi și atunci și-au pus iar lucrurile în căruță și-au plecat mai departe. Așa a ajuns și familia lui Creangă, în Neamț.

- De unde vine coincidența dvs. de nume cu al Pă­rintelui Arsenie Boca?

- Grupul ăsta de familii Boca, cu toate ramurile lui, a fost mai întâi pe lângă Oradea. Erau apicultori care colindau Ardealul împreună cu albinele lor. Și de lângă Oradea, o parte au plecat pe lângă Alba Iulia, iar alții în zona Ilvelor, pe Someș. Așa spun docu­mentele. Iar din Alba până la Vața de Sus, în Apuseni, de unde-i Părintele Arsenie Boca, nu e așa departe. Așa că numele Boca este ardelenesc. Și să știți că-s multe sate de ardeleni în Bucovina, nu numai satul meu. Mergi acolo și parcă ești în Ardeal. Vorba lor nu seamănă cu cea a moldovenilor aflați la doi pași, în sate vecine, ca Arbore sau Pârtești. Ăștia din Boto­șana, Poieni sau din Cașvana vorbesc în grai arde­le­nesc. Și aveam și destule cuvinte de sorginte nem­țească. Spuneam "șleaf" pentru drum, "șaică" pentru găleată etc. Și nu ziceam "da", ca tot românul; ziceam "ia", ca nemții. Copil fiind, nu înțelegeam de ce se amu­zau cei din afara acestei mici insule de Ardeal, auzindu-mă cum spun acolo: "ia! ia!".

- Se amestecau ardelenii dvs. strămutați în Bu­covina, cu satele din jur?

- Doar cu satele vecine care erau tot de ardeleni. Cu ceilalți, nu. Cu ardelenii lor se și băteau de la fete, se și însurau, așa că ajunseseră toți să fie înrudiți. La hramuri și la alte sărbători veneau toți, înalți și fru­moși, îmbrăcați în strai de sărbătoare, și se strângeau la povești, apoi se încingeau chefuri cu lăutari. Ui­mitor e că străinii din sat, polonezi sau nemți, se ro­mâ­nizaseră toți și deveniseră și or­todocși. Erau po­lonezi după nume, dar purtau acum costume popu­lare românești și se declarau români. Și îmi mai amintesc de frizerul neamț al satului. Făcea explozii de Paști, cu praf de pușcă, și din cauza asta își pierduse o mână și un ochi. Îl chema Matis. Trăia din mila satului, deși cu o mână mai tun­dea și el cum putea. Și mai era în sat și o pră­vălie, "Iohănoaia". Proprietăreasa era nemțoaică și ea. Toți se așezaseră și trăiau în tradițiile noastre. Este o lume ce azi pare aproape ireală.

- Când a început sfârșitul ei?

- Toate s-au schimbat după ce au venit rușii, și cu ei comu­niș­tii. La noi, rușii au ajuns mai devreme, ne-au "eliberat" mai repede decât restul țării. Au venit în primăvara de Paști a lui 1944. Și de cum au venit, au dat iama prin sat după ouă. "Au venit rușii la ouă!" - spunea lumea. Pe ur­mă, costumul popular, care era prin­cipala piesă de îmbrăcăminte până prin anii '50, a început să dis­pară. Venise colectivizarea și oa­me­nii nu mai puteau pune câ­nepă, să o cultive, nu mai aveau unde. Și era și mai ieftin să-ți cumperi o stambă, decât să-ți torci, să-ți coși și să ți le faci toa­te, și sumanul, și cojocul. Ta­tăl meu însă a purtat până târziu costum popular. Se purta așa cum fusese în firea locului, când haine "nem­țești", de oraș, aveau doar musafirii veniți în sat. Iar până în război, tata făcea și sumane. El și fratele lui. Erau sumănari. Făceau sumane până de Bobo­tea­ză, cusute cu mâna, cum coseau și împodo­bi­rile. De aceea, eu simt arta populară, nu o imit, pentru că eu am crescut în lumea nealterată a satului. În ea mă re­găsesc mereu, ca într-o pecete curată.

Laminoristul cu epoleți

- Când v-ați descoperit talentul și dragostea pen­tru pictură?

- De mic copil, acasă, în sat, mă jucam desenând tot ce-mi trecea prin minte. Desenam pe hârtie, cu căr­bunii din vatră, pentru că îmi erau cel mai la înde­mână. Iar pe la 5-6 ani, am început să fac și figu­rine din lut, pentru că mi se părea grozav că pot da ma­teriei o formă inventată de mine. Primul meu suc­ces a fost chiar în clasa întâi. Era după război, în 1945. În 1944 nu se făcuse școală din cauza frontului, așa că eu am întârziat un an, eram o grămadă de copii adu­nați din două promoții în clasa întâi. Și la ora de desen, învățătoarea ne-a dat o temă. Să facem vulpea care dă iama în cotețul găinilor. Ceea ce se întâmpla cam prin toate gospodăriile din sat. Și eu am desenat cel mai bine întâmplarea cu pricina, așa că doamna m-a scos la tablă ca să repet și acolo ce făcusem pe caiet. După această ispravă, m-a trimis la tot felul de concursuri școlare, unde desenele mele erau apreciate. Acea învățătoare din școala primară, doamna Sauciuc, care studiase la Cernăuți, a fost prima mea șansă.

- După aceea, drumul dvs. către artă nu a mai fost ușor.

- Când am terminat șapte clase, vroiam să dau la o școală unde să desenez. Cea mai apropiată de satul meu era școala medie tehnică de Construcții drumuri și poduri, de la Câmpulung Moldovenesc. Nu știam eu prea multe despre ce mă așteaptă, așa că acolo m-am dus. M-a urcat tata în tren, era prima dată când mergeam cu trenul, și mi-a zis: "Uite, sunt atâtea stații, după asta cobori și acolo am eu un văr, preot la Câmpulung și profesor la Cernăuți, și stai la el". Pe urmă am descoperit că la școală se făceau, într-adevăr, opt ore de desen, dar numai două desen ar­tistic, restul era desen tehnic. Altceva visam eu! Și așa a trecut un an. După aceea, școlile astea s-au desființat și noi am fost repartizați la școli profesionale. Eu trebuia să merg la Moinești, la o școală profesională pentru petroliști, dar nu m-am dus acolo, ci la Hu­nedoara. Ne-au încărcat de la Suceava într-un vagon și am călătorit zi și noapte. La angajare am intrat la co­misie, toți candidații, în pielea goală. "La lami­noa­re!" - au strigat către mine. Pe cei mai solizi îi dădeau la fur­nale. Trei zile de uzină, trei zile școală făceam la Hu­nedoara. Purtam uniforme cu epoleți albaștri, ne strângeau zilnic în careuri, aliniați smirnă. Și, la un moment dat, s-a făcut un concurs, ne-au dat niște săli acolo și ne-au pus să desenăm. Era în oraș și un pictor neamț, studiase la Viena și avea la Hunedoara un cerc de desen. Și cum eu luasem premiul întâi la acel con­curs, pictorul m-a luat la cercul lui. Interesant e că la cercul de desen de la Hunedoara, i-am găsit și pe alții, tineri ca mine, ajunși mai tâziu plasticieni importanți ai României. Ei, și după trei ani de laminoare, am putut să dau, în sfârșit, examen la Liceul de artă din Cluj. Aveam 20 de ani! Și pe urmă, după încă patru ani, m-am dus la București, la Institutul de Artă Gri­gorescu. Am dat examen și am reușit din prima, lucru greu pe atunci. Ieșisem la liman.

Paradisul de la Tescani

- Cum a fost întâlnirea cu Bernea?

- Cu Horia Bernea ne-am împrietenit încă din tinerețe și am rămas prieteni până la sfârșitul vieții lui. În '76, s-a pus pe picioare Tescaniul și am făcut prima tabără acolo. Și Horia a venit în tabără la Tescani, a îndrăgit locul, s-a împrietenit cu el. La început a stat la "Merărie", cum se numea odaia de mere a cona­cului. Apoi, un sponsor al taberei a mai ridicat câteva case pentru artiști. Așa a avut Bernea aici un loc al lui mai retras, cu atelier, unde venea, stătea mult, lucra bine și era fericit. De altfel, Horia venea des să stea în Moldova, nu doar la Tescani, ci mergea și la Văratec, pentru că era foarte credincios. Era legat de Moldova și pentru că, după tată, era moldovean, din zona Gala­țiului. Cu mine s-a împrietenit repede. După aceea făceam Anul Nou în familie, venea la mine de multe ori. Și la fel se împrietenise cu cei apropiați mie, de aici. Și mergeam mereu la Tescani, de multe ori cu Andrei Pleșu. Horia Bernea stătea totdeauna mai izolat. Așa de mult îi plăcea la Tescani, încât stătea multă vreme și în afara taberelor. Pe atunci avea timp destul, venea cu soția lui și lucra mult. Peisajul Tes­caniului îl stimula. Îmi vine foarte greu să mă obiș­nuiesc cu ideea dispariției lui. A fost un mare artist și un om de ținută morală, care impunea. Un om profund, puternic și vulnerabil, totodată. Și mai era și un mare risipitor, dăruia enorm celorlalți. În ultima parte a vieții lui, Horia avea o mulțime de proiecte. Ce păcat că nu a mai avut timp pentru ele. Ultima mea amintire cu el este chiar dinainte de a muri. Atunci a venit iar la Tescani. Se pregătea să meargă la Paris pentru operația aceea de cord căreia nu i-a rezistat. A venit și a stat la Tescani câteva săptămâni. Așa s-a despărțit Horia Bernea, fără s-o știe, de viață.

- Ce abur magnetic are Tescaniul, încât a prins atâția alți mari pictori, scriitori și filozofi ai țării?

- La Tescani este o stare specială. Este un loc fabulos și tihnit, în care natura te prinde cu totul, cu blândețe. Uneori, dacă privești peste dealuri, ți se pare că îți zâmbește Dumnezeu. Aici, pictorii s-au întors la natură. La Tescani, fiecare an este altfel, culoarea locului se schimbă me­reu. De câte ori mă duc acolo simt că o iau me­reu de la ca­păt. Umbra lui Enes­­cu plu­tește și ea, și acordurile pe care le-a creat aici. Ta­berele de la Tescani erau și anotim­puri ale prie­te­niei. Îmi amin­tesc feri­ci­rea dia­logurilor de acolo, dense și pasio­na­te. Și mi-l mai a­min­tesc și pe marele sculp­­tor George Apostu. Visa să ridice la Tescani, pe dea­luri, niște sculpturi mari, ca sufletul lui. Visa, dar n-a mai apucat să-și facă visul... Iar după 1990, Tes­caniul a luat amploare pen­tru că tabăra a devenit interna­țio­nală. Artiști impor­tanți ai lumii au venit, ani la rând, la conacul Rosetti-Tescanu, continuând ve­chea tradiție culturală a lo­cu­lui.

Orașul din atelier

- Cum v-ați hotărât, atunci când ați terminat facultatea la București și toți artiștii visau să se stabilească în Capitală, să veniți la Bacău?

- Ca să rămâi pe atunci în București era mai greu. O soluție ar fi fost să fac un timp naveta dintr-un sat de pe lângă București. Or, eu îmi doream cel mai mult să am timp să pictez. Pe atunci, programul cel mai convenabil era la o Școală Populară de Artă. Și dintre toate orașele care aveau locuri libere la Școli Populare de Artă, am ales Bacăul. Am venit aici și pentru că aflasem că toc­mai urmau să se cons­truiască ate­lie­re de creație. Și așa a fost, în curând am primit și eu unul, care a fost și prima mea casă. Așa că am în­ceput să predau la Școala Popu­lară. Aveam ore pu­ți­ne, aveam con­diții, și am avut timp să lucrez ne­stingherit după pofta visului meu. În 1972, am avut deja prima mea expoziție personală la București, la Galeriile Apollo. Pe atunci erau galerii experimentale, de eli­tă.

- Cu ce v-a atras Bacăul în mod deo­sebit?

- Am început să cunosc scriitorii, actorii, teatrul. Era și o filarmonică aici, era o activi­tate culturală fer­ventă. Mai era și gruparea din jurul revistei literare "Ate­neu", unde Radu Cârneci era redactor-șef și, alături de el, mulți scriitori pasionați. Dar sigur că, mai mult decât orice, îmi doream ca locul în care existam și de care începusem să mă leg să aibă cât mai mulți pictori și o atmosferă creativă și puternică în jurul meu. Și atunci am început să aduc la Bacău dintre colegii mei. Astfel, au început să participe cu expo­ziții, mai întâi pictori de la Galați, de la Su­ceava sau Botoșani. Am reușit să facem ex­poziții interesante. Și după aia, încet-încet, am putut crește și numărul de membri ai Filialei U.A.P. Bacău. Până în 1989, erau interzise primirile în Uniune, dar acum am ajuns să avem mai bine de 370 de membri; o filială mare, cu câteva nume bune. Dar am avut norocul să avem și la partid niște oa­meni mai toleranți, așa că la Bacău veneau să expună artiști și din alte părți, acolo unde erau mult mai cenzurați.

- Care este mica lume de azi a unui pictor mare? Ce prieteni aveți în Bacău, pe unde vă place să vă plimbați? Și unde vă place să faceți peisaje?

- Primele mele două ateliere erau departe de casă. Așa că mergeam să pictez cumva ca la serviciu. Acum, având atelierul acasă, pot să merg la orice oră din zi și din noapte în atelier să lucrez, și nu ies atât de mult în oraș. La început, când era și orașul vechi, ieșeam și pictam. Eram destul de activ, cu desenele mele de la fața locului. Acum, merg în tabere de creație. Acolo mă scald în lumina și în culoarea locu­lui.

- De unde vă colecționați peisajele?

- Dacă treci Siretul, de pildă, dai de sate frumoase. Și chiar aici, mai aproape de Ba­cău, pe dealuri, sunt sate ca Luizi-Călugăra, și la doi pași de noi este Mă­gura. Se pot găsi motive pentru un pictor, nu e asta pro­ble­ma. Dar acum, sunt legat mai mult de ate­lier. Reiau motivele și încerc să aprofundez ceea ce fac.

- Într-o vreme vă că­utați inspirația și în locurile populate ale Bacăului.

- Așa-i! Mergeam în locuri în care erau fizionomii rus­tice, lu­cruri mai fruste, care au o anumită expresi­vitate, și mă așezam într-un loc și începeam să dese­nez. La gară, la autogară, la piață, oriunde este o lume mai frustă, mai aproape de expresivitatea plastică. Am făcut astfel multe portrete, ba chiar am făcut un fel de altare de portrete. Și toate s-au cristalizat în expoziții. Una a fost la galeria Căminul Artei din București, unde a vorbit marele critic al anilor '70, Ion Frunzetti. Mi-au rămas de atunci câteva poze la care țin mult. Am avut acolo poliptice mari (picturi alcătuite din mai multe tablouri, care cuprind fiecare câte o scenă, n.r.), multe și cu portrete înseria­te, cu țărani și țărănci.

"Mai aproape de Nedescoperit"

- Cum pictați dvs. așa dezlăn­țuit, maestre Ilie Boca?

- Lucrez în serie, revin la lu­crări, pun o pată de culoare, reiau mo­­tive, teme. Trebuie să obțin un ritm, o sono­ritate. În­cerc să gene­ra­li­zez pu­țin lu­mea, să ocup un spațiu mai ma­re. Să ajung mai a­proa­pe de Ne­desco­perit. Asta cu câți cen­ti­metri poți să te apropii de el...

- Este arta o salvare pen­tru artiști și pen­­tru om? Dvs. pic­tați cu multă bucu­rie, se pa­re.

- Pictez cu bucurie dar și cu nemulțumire, și tre­când prin toate stările. Pentru că nu aștept să-mi vină cheful ca să încep să pictez. Nu pot să înțeleg asta. Te apuci și lucrezi. Bine, rău, ștergi, pui, te dă­ru­iești și apoi intri ca într-o transă. Pentru că arta este, în primul rând, mărturisire. O mărturisire a unei exis­tențe și un fel de a fi. De aceea, dar și din multe alte motive subtile, arta este și o salvare. Ca profesor la Școala Populară, am întâlnit cazuri de oameni care aveau epilepsie. Și s-au vindecat venind și pictând. Pictura e aproape un tratament. Un francez a ridicat pe domeniul său un loc de întâlnire în care îi punea pe oameni să picteze. La intrare, scria: "Prin pictură spre fericire".

- Cum se face că sunteți așa de iradiant la vârsta dvs.? Senin și de o tinerețe biruitoare.

- Trebuie să știi să te bucuri în fiecare zi, să încerci să spui că exiști prin ce faci. Așa că merg în fie­care zi la atelier. Atelierul este locul în care mă simt cel mai bine. Acolo sunt eu, acolo este existența reală. Restul e doar un decor foarte viu, în care tre­buie să navighez. Un decor care trebuie să fie me­reu înlăuntrul artei. Să mă duc la piață, să mă întâlnesc cu prietenii, toate astea îmi sunt necesare. Dar apoi mă întorc mereu la atelier. Asta fac de când mă știu. Îmi număr zilele cu pensula. Fericit și singur între culori, dibuiesc o altă lume, pe pânze.