EUGENIA BOSÂNCEANU - "Am jucat atâtea țărănci, că mă mir că nu mi-a crescut mohor în pantofi"

- Săptămâna aceasta, juriul Premiilor Gopo a omagiat-o călduros la împlinirea vârstei de 90 de ani. Actriță de teatru și cinema, a adunat 50 de filme în palmares, precum și numeroase prezențe pe scenă și la televizor. Născută în Bucovina, are zestrea unei copilării luminoase, dar și o genă puternică, dătătoare de vitalitate, care o ajută să stea, și astăzi, în fața camerei de filmat -

Tata, mama și proverbele

- Doamna Bosânceanu, acordați foarte rar interviuri. În ciuda filmografiei impresionante și a vârstei venerabile, știm destul de puține despre dvs. Sun­teți bucovineancă, nu?

- Eu, de fapt, mă trag din loca­li­tatea Rădăuți-Prut, din fostul ju­deț Dorohoi, care ținea de Moldo­va. Sunt deci moldoveancă după naștere. Însă bunicul meu dinspre tată s-a născut la Bosancea, lângă Suceava, în Bucovina. La 14 ani, a plecat să se angajeze argat pe o moșie din județul Dorohoi, ca să nu-l ia în armată cu arcanul. S-a și căsătorit foarte tânăr, ca să aibă "fumul" lui, adică o gospodărie, fiindcă Alexandru Ioan Cuza îi împroprietărea pe cei care aveau un "fum". Și așa se face că noi am avut pământ în Bucovina până târ­ziu. Bosancea ăsta, de unde mi se trage și numele, e la origine un sat tătăresc. Am aflat asta mai târziu, de la niște cercetători. Era un sat de tă­tari pe care Ștefan cel Mare i-a împroprietărit, fiindcă fusese foarte mulțumit de serviciile lor. Bosâncean vine de la Bo San Cean, adi­că Bo, fiul lui Cean.

- Un arbore genealogic cu poveste! Ați moștenit și dvs. ceva din rădăcina tătărească?

- Am sensibilitatea moldovenilor, care sunt mai blânzi, dar sunt și foarte aprigă de multe ori. Bosancea a fost un sat de oameni independenți. În timpul răz­bo­iului, nemții n-au putut intra peste ei, s-au apărat cu tărie. Iar după instalarea regimului comunist, au fost aspru pedepsiți fiindcă s-au opus. Ceva din firea lor te­nace și luptătoare am și eu, dar asta pentru că am fost mai mult singură și a trebuit să mă descurc cum am putut. Sunt plecată de acasă de la 18 ani.

- Cum era familia dvs.? Părinții erau știutori de carte?

- Nu știau carte, erau oameni simpli, dar în casa noastră era o atmosferă foarte unită. Trăiam cu mă­mu­ca (bunica) laolaltă, eram o grămadă de copii și făceam larmă, scoteam cenușa din sobă, chirăiam. Și biata mămucă răbda toată gălăgia noastră și torcea în continuare lângă sobă fără să zică nimica. Și tata, Moș Vasile, era un personaj! Târziu am realizat ce tată gro­zav aveam: era un fel de sfătuitor al satului, al locului, un înțelept, dar un înțelept hazos. El și cu ma­ma ne-au educat până la șapte ani cu proverbe. Eram șapte fete și-un băiat, eram destul de săraci, dar ne-aveam unii pe alții. Așa ne-a învățat mama: "Mă, voi, dacă n-aveți haine, spuneți glume, să se uite omul în gura voastră, nu la ce-aveți pe voi!"

Clasa muncitoare și teatrul

- La actorie cum ați ajuns, doamna Bosân­cea­nu?

- Prima mea apariție publică a fost pe scena Tea­trului Național din Cernăuți, unde locuia sora mea. Intrasem în echipa de dansuri locale și-mi plăcea foar­te tare. Așa am ajuns să cunosc Cernăuțiul, era aproa­pe, doar treceam apa. Și, într-o zi, s-a desființat liceul de fete din Lipcani, care era la 4 km de casă, și n-am știut ce să fac. Niște rude le-au zis alor mei: "E păcat să țineți fata aici, lasați-o să vină la București!". N-am prea vrut la început. Mie îmi plăcea să cânt, știam toate cântecele Mariei Tă­nase, mă bătea gândul să mă înscriu la Conser­vator, la Cernăuți, unde se înscrisese o colegă de-a mea. M-am dus. Am ajuns la Cernăuți, am urcat dealul spre grădina publică și m-am așezat pe o bancă lângă Conservator, s-o aștept să iasă de la cursuri. Și m-am tot uitat cine intra și cine ieșea din clădire. Și când am văzut tot luxul ăla, cât de drăguț erau îmbrăcate domnișoarele, cât de cochete și elegante erau, că erau din familii bune, burgheze, nu ca a mea, mi-am pierdut curajul și mi-am zis: "Eu n-am ce căuta aici!". M-am ridicat și m-am dus direct la gară. Am așteptat o jumătate de zi trenul de București și, când am pus va­li­joa­ra în tren, la cla­sa a doua, mi-am zis: "Da­că am să fac ceva de soi, am să mai vin, dacă nu, p-aici nu mă mai întorc!"

- Nu v-a fost teamă să vă aruncați așa, în ne­cu­noscut?

- Mi-era și teamă, dar eram și curioasă. Aveam energie, eram tânără. Stăteam la niște rude de-ale mele și făceam treabă în casă, la o familie cu copil mic. Când aveam timp, mai ieșeam să mă plimb. Așa am dat într-o zi peste niște serbări publice, unde oricine avea talent se putea duce să se manifeste artistic. Am recitat și eu și m-au chemat să mă înscriu în echipa artistică a Uniunii Femeilor Democrate din România. Eram salariată, primeam 600 de lei dacă participam la cor și la recitări. Iar mai târziu, în 1948, când s-a făcut reforma învățământului, am văzut anunț că s-a dat drumul la clasa muncitoare să se înscrie la Insti­tutul de Artă Teatrală. M-am dus și eu să casc gura. În Piața Amzei, erau vreo 5000 de oameni înscriși, o coadă uriașă. Zic: "Măi, ăștia toți vor să fie artiști? Doamne, Maica Domnului, ce caut eu aici?" M-am uitat cât m-am uitat, și pe urmă am plecat acasă. Dar în familia asta de basarabeni la care făceam treabă, doamna a văzut anunțul în ziar, mare anunț de pro­pagandă, că s-au deschis porțile învățământului pentru clasa muncitoare. Și, cum nu vorbea bine românește, îmi zice: "Jenița, ai cetit în ziar? Uiti șe scrie! Jenița are talent. Jenița trebuie să meargă acolo!" "Lăsați-mă, doamnă, am început eu să strig, eu sunt bătrână, sunt proastă, sunt urâtă, nu mă duc nicăieri!" Nu eram nici bătrână, nici urâtă, dar nu mi s-a părut niciodată că-s frumoasă. Poate, de unde eram venită eu de la țară, ce știu? M-am enervat și m-am răcorit pe biata femeie. Dar a doua zi m-am dus. Din 5000 au ales 1200 și eu eram printre ei. Iar când a venit ziua exa­me­nului, mi-am pus un costumaș din stofa cea mai bună, asortați cu pantofi de antilopă cu tocușor. Am mers acolo și am recitat ce învățasem. Și am intrat.

- De unde până mai ieri locuiați într-un sat unde se pune harta în cui, v-ați trezit studentă la Teatru!

- Mă gândeam și eu: "Doamne, uite-o și pe ță­ră­noai­ca asta, ce caută aici?" Norocul meu a fost că am apărut într-un anumit moment al istoriei. De multe ori m-am gândit că, dacă aș avea acum 18 ani, cu ca­litățile cu care m-am prezentat eu la examen, în 48, ni­meni n-ar da doi bani pe mine.

"De groază, ce mă țin minte oamenii!"

- Cu toate astea, ați jucat în vreo 50 de filme, ați lucrat cu cei mai mari regizori, sunteți prezentă chiar în filmele regizorilor tineri de azi.

- Am avut prostul obicei să nu refuz pe nimeni. N-am făcut parte din gașca unui anumit regizor. Noi, actorii, toată viața așteptăm să ni se dea roluri. N-am știut niciodată dinainte că o să joc într-o piesă sau alta. Mergeam la avizierul teatrului și mă uitam în ce am fost distribuită. Apoi am jucat foarte des în filme studențești, că-mi plăcea la nebunie. Nu eram plătită pentru asta, că nu aveau bani, dar mie-mi plăcea să lucrez cu tinerii, că vedeam că se străduiesc, că vor să facă altfel, căutau ceva, aveau un alt stil. Mulți din regizorii de acum mă știu de când erau ei în facultate. Țin minte că într-un an, Elisabeta Bostan avea șapte absol­venți, iar la patru din ei, eu jucam în filmul de examen. Le-am zis: "Măi, n-o să poată să vă dea profesorul notă, că o să se împiedice de mine." La un film am purtat fusta pe față, la altul am pus-o pe dos, doar, doar, n-o să semăn! Dacă cineva a avut nevoie de mine, i-am răspuns da. Cele mai multe roluri au fost secundare. Dar am rămas, chiar și-așa, cu lucruri mici, în ochii și urechile spectatorilor. Vedetă nu m-am con­siderat niciodată, dar e ceva de groază ce mă pot ține minte oamenii!

- Vi se întâmplă să fiți recunoscută pe stradă?

- N-am mai apărut în public în ultimii ani, că nu-mi place să fiu văzută așa, neputincioasă, acum doi ani am avut un accident la un picior și, când ies, ies în baston. Mie mi-ar plăcea ca oamenii să mă țină minte cum eram altădată, în filme. Dar ei mă recunosc și așa, cât de bătrână sunt, vin la mine, după atâția ani, și-mi spun cât le-a plăcut un film sau altul. Ultima oară mi-au dat lacrimile.

- Cum de mai păstrați accentul moldovenesc, după șapte decenii de trai în Capitală?

- Îmi scapă fără să vreau. Vocea mea simplă, țărănească, m-a ajutat foarte mult în film. Am un timbru autentic și firesc, care se potrivește în toate me­diile rurale. Am și dublat o groază de filme. Aproape că nu există peliculă în care să nu mi se audă glasul. Am jucat atâtea țărănci, că mă mir că nu mi-a crescut mo­hor în pantofi. Țărănci din Bucovina, ță­rănci din Ar­deal, țărănci din Oltenia sau din Moldova. Mi-au plă­cut rolurile astea, știam să torc, să mulg, să sap, să secer. Pe platou, lumea mă confunda de multe ori, cre­dea că-s o "muiere de-acolo". Am plâns cu la­crimi ama­re că n-am putut-o juca pe Vitoria Lipan, din "Bal­tagul". Mi-ar fi venit mănușă! Vocea din film e însă a mea.

"Să nu renunți la copil pentru un rol!"

- Să ne întoarcem puțin la primii ani de Bucu­rești. Arătați foarte bine în pozele vremii. Erați o femeie curtată?

- Eram drăguță și haioasă, îi făceam să râdă pe bărbați, spuneam tot felul de povești și trăsnăi, de la mine de-acasă, din Moldova. Eram destul de simpa­tizată și aveam succes la tot soiul de oameni, dar nu-mi dădeam seama de asta, atunci.

- Ați fost căsătorită cu actorul Costache Diaman­di. Cum l-ați cunoscut?

- Soțul meu era și el student la clasa Aurei Bu­zescu, la Teatru, doar că era cu doi ani mai mare ca mine. Ne-am întâlnit la școală și mi-a plăcut, că m-am înțeles cu el din prima. A fost așa, o potrivire foarte bună, fără mare amor sau cine știe ce chefuri și ne­bunii. Era un om mai mult decât modest, dar cald, bun și vesel. În '51, ne-am și căsătorit, simplu, fără circ. După o vreme, nici verighetele nu le-am mai purtat, că la teatru, în culise, tot trebuia să le dăm jos.

- Merge căsnicia între doi actori, doamna Bosân­ceanu?

- Dacă oamenii se înțeleg, merge. Totul e să nu fie gelozie. El nu m-a suspectat pe mine niciodată. Și nici eu pe el. Și, slavă Domnului, era și el foarte simpatizat și iubit, și acum îl mai țin minte cucoanele în vârstă din teatru. El juca la "Național", eu la "Nottara", dar nicio­dată nu m-am dus seara să-l iau de la teatru și nici el n-a venit după mine. Fiecare și-a văzut de treaba lui, ne-am respectat libertatea. Și doar se făceau și pe vremea aia destule, că teatrul nu era biserică, dar noi am trăit cuminte. Am dus o viață simplă, cu câțiva prie­teni apropiați. Apoi a apărut în viața noastră și fetița, Aristizza. N-a fost ușor. Filmam la "Vifornița", la Cluj și la Turda. Era prin martie, era încă zăpadă, fata era abia născută, dar eu din șapte nopți ale săptămânii două le dormeam în tren, trei în hotel și numai două acasă. Îmi amintesc vorbele regizorului Ion Șahighian: "Eugenia, să nu faci prostia să renunți la copil pentru un rol, că roluri mai găsești!" Și am născut-o și ne-am descurcat.

- Fiica dvs., Aristizza Diamandi, v-a călcat pe urme și este și ea actriță. Ați influențat-o în alegere?

- Tiți, cum îi spunem noi, n-a știut de altă lume. Doar a văzut de mică ce făceam. Noi am prins vremu­rile când se locuia în apartament comun. Stă­team cu cronicarul de teatru Radu Popescu și cu ac­trița Sonia Cluceru, care mi-a botezat fata. Cu Octa­vian Cotescu am locuit 16 ani, unde stă acum Valeria Seciu. Dar ne-am înțeles cu toții, așa erau vremurile. N-am avut o ușă încuiată, un sertar încuiat, nici la mine, nici la ei. Am gătit toți pe-un aragaz și a fost foarte bine. Stă­team în blocul artiștilor, cu Olga Tu­dorache deasupra, cu Cristea Avram, cu Catița Ispas, cu Sorin Gabor. Și frecventam doar case de actori. Eu n-aș fi vrut să facă Tiți actorie, că m-am gândit că-i va fi greu. Dar ea i-a zis lui Cotescu că vrea să dea la Tea­tru. El i-a zis: "Măi, Tiți, măi, meseria asta e foarte grea, nu ești tu făcută pentru ea, ai talent, dar ești prea sensibilă", dar degeaba, ea nu s-a lăsat. A dat examen și a intrat.

Iazul cu pești aurii

- Doamna Bosânceanu, v-ați mai întors aca­să, în Moldova? V-ați respectat promisiunea din tine­rețe?

- M-am mai întors, dar degeaba, că lucrurile s-au schimbat. Atâta mi-am dorit să mai trăiesc o noapte de Crăciun ca pe vremuri, cu obiceiurile noastre moldovenești, dar n-am reușit. De când am plecat din sat, nu m-am mai întors niciodată de Crăciun, fiindcă noi, actorii, aveam tot timpul spectacole! Și-mi mai e tare dor de iazul nostru de pe ogor, făcut de tata, într-o bună zi. Era un izvoraș care răsărea la suprafață, atâtica apă avea, când bătea soarele dimineața zici că era presărat cu praf auriu. Tata a făcut o potecuță ca să nu se mlăștinească și a făcut un șipot, de-a adăpat toată omenirea care se ducea la prășit, și apoi a făcut și o săpătură, și a făcut iazul nostru, cu portiță împletită din nuiele de răchită, să nu iasă peștii, că am pus acolo fel de fel de țipari. Mergeam și ne băgam la scaldă, aveam și o plasă de prins și, când o scoteam la aer, era plină de pești aurii. Mama, pe ăl mai mare din ei, îl pupa în bot și-i dădea drumul, să mai facă și alți pești. Și-apoi făceam un foc, puneam două crăcane și-un tuci, mama îi curăța, iar eu fugeam la grădină, și în poala ro­chiței aduceam vinete și praz, conopidă și ardei grași. Și mama făcea o ciorbă imediat.

- Acum trăiți în forfota Capitalei, departe de ograda copilăriei. Cu ce vă umpleți timpul aici?

- Trec cam greu zilele la vârsta asta, fiindcă de citit nu pot citi, obosesc repede. Să mă plimb nu prea pot, că-s în baston. Stau cu fiică-mea la televizor, dar n-am răbdare, cum văd o reclamă, mă ridic. Doamne, au îndobitocit popula­ția cu atâta publici­tate! E ceva de-a drep­tul îmbolnăvitor. Mai ascult muzică, în bu­cătărie radioul e me­reu deschis. Mor după muzica italienească, după Adriano Celen­ta­no și Toto Cutugno. În rest, stau prin casă și fac mâncare. Îmi place la nebunie să fac mâncare. Plecam în tinerețe la mare, la Mangalia, toți trei, și zicea Costache: "Ga­ta, Jenițo, suntem în va­canță, nu vreau să te mai văd la bucă­tă­rie, mergem și mân­căm mici pe plajă." Aș, plecam fericiți, stăteam la gazdă, dar după două zile de mici și bere, nu mă mai prindea nimeni pe plajă, mă duceam în grădina gazdei, cu­legeam ceapă, roșii și făceam o ciorbă cu leuștean, de nu le mai trebuia ăstora nimic altceva.

- Tot o moștenire de familie?

- Da, de la mama am învățat să gătesc. Mama a avut opt co­pii de dus la școala pri­mară, iar pe timpul verii mai veneau trei verișori de-ai noștri din partea tatălui, să stea la noi. Dar o dată n-am auzit-o să se va­iete că e obosită sau că are guri în plus de hră­nit. Când eram în școală, am dat peste o poezie despre mama. Atâta m-a impresionat, că i-am recitat-o și profesoarei mele, Aura Buzescu, și i-au dat lacrimile. "Mamă de departe,/ vreau să-ți scriu o carte,/ pentru ochii tăi albaștri,/ pentru floarea inimii tale bolnave/ de seceta anilor grei ai copilăriei mele/ în care tu n-ai avut bucurie./ N-am uitat, mamă iubită, iernile proaspete și geroase,/ când focul trosnea ca din oase/ și tu în­torceai, cu grijă, pe plită/ bucăți de mămăligă pră­jită./ - Ia, draga mamei, asta la ceai,/ - Dar pâine nu ai să-mi dai?/ Întrebam, cu gura pe jumătate,/ atunci vedeam în genele tale plecate/ ca boabe de rouă căzând pe obraji în mărgele./ Printre buze șopteai cât puteai de ușor,/ tatăl tău e un biet muncitor." O țin minte și acum, pentru că asta a fost de fapt po­ves­tea vieții mele. Povestea unui om care venea de jos, căruia, chiar dacă a avut ajutoare, i-a plăcut să facă totul cu mâna lui. Am fost o fire foarte dârză.

- Și ați și rămas. La 90 de ani, sunteți într-o for­mă grozavă!

- Eu am fost toată viața mea foarte sănătoasă. Când m-am operat la picior, acum doi ani, m-au între­bat ce boli am. Păi, eu n-aveam nicio boală! În afară de luna când am năs­cut-o pe Aristizza, eu n-am avut concediu medical în viața mea. De aia sufăr a­cum, că mi-am mai pierdut din energie.

- Cu cine semănați la longevitate?

- Mama a trăit 91 de ani, tata 86, mămuca tot așa, până târziu. Am avut genă de oameni sănătoși. În satul ăla al nostru, totul era verde și nepoluat. Eram săraci, mâncam de la coada vacii, dar mâncam sănătos. De când n-am mai mâncat o roșie cu gust sau un morcov normal! La toa­te filmările pe platou, eu îmi luam morcovi cu mine și rodeam. Și aveam o ve­dere perfectă, n-am avut nevoie de ochelari!

- Soțul dvs. a murit. Sun­teți de mult timp sin­gu­ră?

- De 30 de ani. Ieșisem la pensie când l-am pier­dut. De-atunci n-am mai suit niciodată pe scenă. A fost cumplit, viața mea s-a schimbat brusc. Pierdeam și scena, îl pierdeam și pe el, paharul a fost amar. Dar cred că am avut o stea no­rocoasă undeva, un înger păzitor, fiindcă nici nu s-a terminat bine înmor­mân­tarea, și m-au chemat pe pla­tou, să filmez pentru "Post Sincron". Și apoi a ve­nit alt film și alt film. Platoul m-a salvat de nenu­mărate ori.

- Ultimul film la care ați lucrat a fost în 2013. Mai filmați și acum?

- Mâine dimineață mă trezesc la 5. Am filmare. Mă duc să joc în "Las Fierbinți". E doar un rolușor mic, sentimental, dar abia aștept. Când îmi dai dru­mul pe platou, sunt alt om. Nu mă mai doare nimic.