Am mai scris aici despre moda și potențialul comercial al romanelor ce au ca subiect viețile unor artiști celebri. Când cei care se lansează într-o asemenea întreprindere sunt romancieri de valoare - precum David Lodge, Julian Barnes, Jay Parini sau M. Cunningham - iese literatură de bună calitate. Dar când scriitorul e doar un meseriaș care lucrează după rețete de "scriere creativă", iese o biografie romanțată de serie B. Este și cazul scriitoarei T. A. Fowler, pe care vi-o recomand azi nu pentru calitățile romanului ei, cât pentru subiectul pe care și l-a ales, demn de tot interesul. Cred că asta a și făcut ca "Z" să ajungă bestseller, tradus în multe țări; aflu de pe coperta a IV-a că va deveni și serial TV. Pare numai bun pentru așa ceva: autoarea dă o atenție specială hainelor, coafurilor, obiectelor de lux din "anii nebuni" - revenite azi în moda retro, mașinilor de epocă, petrecerilor extravagante din vile somptuoase și localuri din New York, Paris, Roma, Coasta de Azur - lumea cosmopolită a oamenilor cu bani din interbelic. Povestea lui Scott Fitzgerald și a Zeldei sale, confecționată de Therese Anne Fowler, e o succes story sfârșită în melodramă. E adevărat că în opera lui (reeditată de Ed. Polirom într-o serie de autor la care s-au adăugat și volume de povestiri traduse pentru prima oară la noi), Scott Fitzgerald își descrie propria traiectorie între extremele "visului american": speranțele nebunești, reușita, atracția pentru autodistrugere, eșecul existențial. Ființă paradoxală - sentimental și cinic, exaltat și trist, Scott și cărțile lui își exercită șarmul și la 75 de ani după moarte iar în trena acestui interes intră și Zelda. Cuplul lor a ajuns legendar, parcursul lui "fitzgeraldian", de la euforie la dezamăgire, disperare, nebunie și moarte, impresionând și azi. T.A. Fowler o pune pe Zelda să-și povestească viața la persoana I, de la copilăria și adolescența mezinei judecătorului Sayre din Montgomery, Alabama, și până la moartea prematură a lui Scott în 1940. Cei 8 ani în care i-a supraviețuit, până când a ars de vie într-un incendiu izbucnit la spitalul unde era internată, sunt expediați într-un epilog. Spectacolul romanesc cu decoruri și costume fastuoase pune în scenă o dragoste tumultuoasă, transformată într-o cursă către catastrofă, în care Zelda e văzută ca un exponent al emancipării femeii și o victimă a lui Scott. El o atrage de la început în visul de glorie și bani ce le va transforma viața într-o "sărbătoare continuă", o convinge să-i devină soție la 18 ani și să-l urmeze la New York. Primul lui roman, Dincoace de paradis, apărut în 1920, îi aduce bani și celebritate iar cuplul lor atrage atenția lumii mondene și-a ziarelor de scandal prin excentricități și nesăbuințe. După ce li se naște o fetiță, Scottie, soții Fitzgerald pleacă în Europa. Într-o vilă de pe Coasta de Azur, Scott scrie cel mai cunoscut roman al său, Marele Gatsby, care are doar un succes de stimă, dar reușesc să trăiască din scrisul lui. Zelda se încearcă și ea în pictură, balet, literatură, cu ambiția de a deveni egala celor mai buni și nici măcar soțul nu-i încurajează talentele, rezervându-i doar un rol reprezentativ în viața lor "sub vulcan", plină de excese alcoolice. Deși devenise prototipul femeii americane din "epoca jazzului", nimic din ceea ce încearcă nu o mulțumește, e geloasă, între cei doi soți izbucnesc certuri cumplite, provenite din contradicția între așteptări și realitate. În 1929, Zelda suferă o cădere nervoasă și e internată într-o clinică elvețiană, unde e tratată de schizofrenie (re-evaluări din vremea noastră au stabilit că de fapt era maniaco-depresivă). De acum încolo starea ei va fi fluctuantă, cu ameliorări și depresii, cum se întâmplă în tulburarea bipolară (în clinică, ea scrie romanul autobiografic Acordați-mi acest vals, tradus anul trecut și la noi, tot la Humanitas; merită citit). Cheltuielile mari cu spitalizarea Zeldei și studiile fetei îl fac pe Scott să scrie mult și să bea și mai mult, până când inima îi cedează la 44 de ani. T.A. Fowler evită să plonjeze în nebunia Zeldei, în complexitatea psihicului ei chinuit de crize de identitate. Preferă să aducă în față filmul hollywoodian al vieții acestei femei și al celebrităților care au făcut parte din ea. Cei cărora le-a plăcut remake-ul după Marele Gatsby vor avea în Z: un roman despre Zelda Fitzgerald o lectură pe gustul lor.
Ioana Bâldea Constantinescu, "Dincolo de portocali", Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 206 pag.
De la un scriitor "consacrat", pe care l-am mai citit, știu oarecum la ce să mă aștept. Când deschid însă cartea unui debutant, curiozitatea e dublată de o emoție-speranță specială, de căutător de comori. În lunga mea experiență de cititor, am avut uneori bucuria ca detectorul să-mi semnalizeze de la prima carte a unor necunoscuți înzestrări prețioase și să-mi pot comunica entuziasmul descoperirii. Asta fac și azi. Numele Ioanei Bâldea Constantinescu nu-mi era chiar necunoscut: îl asociam unei bune realizatoare de emisiuni culturale la Radio (în paranteză fie spus, Radio România Cultural și Muzical au profesioniști superiori din toate punctele de vedere celor din televiziuni, poate și fiindcă nu sunt constrânși să coboare stacheta pentru rating). Din succinta prezentare a editurii, aflu că Ioana Bâldea Constantinescu are 36 de ani, e absolventă de engleză-spaniolă, lucrează de 14 ani la S.R.R., colaborează și la reviste, a tradus cărți din engleză. Romanul ei de debut nu e o "egoficțiune", gen la îndemâna începătorilor, ci o "carte din cărți", dovedind, pe lângă un mare apetit de povestitoare, o temeinică familiarizare cu stilurile romanești și tehnicile naratologice. Preluând teme, forme și structuri mai vechi și mai noi, de la "O mie și una de nopți" la experimentele postmoderne, romanciera străbate în toate sensurile timpuri, spații, istorie, memorie, țesând o pânză de păianjen cu simetrii și noduri, în care cititorul se prinde și se căznește să înțeleagă cum se deschid poveștile una spre alta. Ioana Bâldea are toate datele unui bun romancier: imaginație, sensibilitate, simț acut de observație, spirit ludic, un limbaj bogat și suplu.
Singurul reproș pe care i l-aș face ar fi că a vrut să arate de la debut tot ce poate, sofisticând peste măsură construcția eteroclită. Tipul acesta de roman cu mixaj de povești și alternanțe de voci ar fi cerut o delimitare mai clară între paliere, astfel încât să recunoști vocile individualizate. Or, deși una dintre povești are alt corp de literă, faptul că mai multe personaje sunt scriitori ce-și pasează subiectele complică derutant jocul de oglinzi. Scriitor e Alex Hriavu, tânărul dispărut misterios, ale cărui scrieri, recuperate dintr-un computer din Maroc, ajung la fratele lui, David din București, de care fusese despărțit din copilărie de divorțul părinților. Scriitoare s-ar fi vrut și mama lor, care plănuia să scrie fabuloasa istorie a rusului gastronom și aventurier pe mare Ivan (o combinație de Sinbad cu Ulise și Jamie Oliver). Scriitoare e și mătușa mamei, Léa, care în tinerețe, studentă la Paris, descoperise pe un pergament din secolul VIII povestea tragică a prințesei vizigote Isabel-Omalissan și a urmașilor ei.
În sfârșit, scriitor e și Alioșa-Alexandre, fiul lui Ivan și iubitul interbelic al tinerei românce Léa. Autoarea noastră e conștientă că se complică și spune ea însăși, prin vocea unuia sau altuia din naratori, că sunt prea multe povești și că cititorul se poate pierde printre ele (nu o dată, în tradiție textualistă, scriitorul face cu ochiul cititorului, i se adresează direct, comentând ceea ce tocmai a parcurs). Însă ușurința cu care Ioana Bâldea urcă și coboară pe spirala firelor împletite din clișee narative are grație, îi prilejuiește pagini superbe și scene emoționante, pe lângă jocuri parodice, dialoguri electronice descărnate, excursuri în lumea virtuală a Net-ului. Contrastul acestora din urmă cu luxurianța poveștii maure sau exotismul și suculența voiajurilor lui Ivan e de efect și grăitor pentru relațiile din zilele noastre, inclusiv cele de dragoste (poveștile intersectate din roman conțin toată gama iubirilor imposibile). Un artificiu bun pentru a da o anume coeziune împrăștierii istorice și geografice a epicii sunt numitoarele comune minore între povești, precum "inelul lui Solomon" ce străbate veacurile de la Omalissan la Léa și apoi la Domnica (mama lui Alex și David, care poartă același nume cu Dominique, iubita lui Ivan și mama lui Alexandre). Inel a cărui nestemată se dovedește calpă. Sau orașele comune întâmplărilor: Sevilla, Paris, București, în epoci diferite. Sau laitmotivul grădinii cu portocali. Aceste elemente nodale amplifică sensurile acestui debut surprinzător prin virtuozitate.
Corneliu Coposu, "File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947; 1953; 1967-1983", ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru, Ed. Vremea (tel. 021/335.81.31), 534 p.
Corneliu Coposu - Seniorul cum i se spunea - a refăcut în 1990 cel mai mare partid românesc din perioada interbelică. Înființat prin unirea Partidului Național, purtătorul de stindard al românilor din Transilvania înainte de Marea Unire din 1918, cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, P.N.Ț.-ul se impusese, sub conducerea lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache, drept forța politică de centru-stânga cu cel mai mare impact asupra electoratului, preponderent rural. Influența covârșitoare a lui Iuliu Maniu a distanțat noul partid de obiceiurile "balcanice" ale formațiunilor politice deja existente, programul său, elaborat de marile minți economice ale vremii, propunând măsuri pentru ca marea masă de țărani să aibă șansa unei existențe mai bune. Linia imprimată de Maniu, atitudinea lui publică față de evenimentele tragice pe care țara le-a traversat i-au păstrat neatinsă cota de popularitate și după desființarea P.N.Ț. de către comuniști în 1947 și trimiterea liderilor în închisori cu regim de exterminare. P.N.Ț. câștigase detașat, împreună cu P.N.L., cu peste 70% alegerile din noiembrie 1946 - scor inversat de comuniști. Am simțit nevoia acestei succinte recapitulări pentru a vă face să înțelegeți și de ce Ion Iliescu și Petre Roman, conducătorii F.S.N., au încercat, prin mijloacele antecesorilor, să-l izoleze pe Corneliu Coposu, să-i blocheze participarea la alegeri, să-i infiltreze partidul cu securiști. Dacă P.N.Ț., devenit PNȚ-CD, a rezistat asaltului, ba chiar, în alianța Convenția Democratică, a ajuns la guvernare, asta se datorează fermității și onestității politice a lui Corneliu Coposu și a "vechii gărzi", oameni care au supraviețuit închisorilor, interdicțiilor și supravegherii Securității, și care nici după 1990 n-au scăpat de calomniile și dezinformările lansate de regimul Iliescu. Acesta n-a ezitat la mineriada din 13-15 iunie '90 să-și trimită hoardele să devasteze sediul și să-i vâneze membrii. Seniorul a rezistat tentativelor de izolare și compromitere, prevăzând o trezire a electoratului narcotizat de propaganda fesenistă. I-a fost mereu model moral, de fermitate și corectitudine Iuliu Maniu, alături de care a stat, ca secretar și colaborator apropiat, din anii '30 și până la arestarea din '47.
Jurnalul ținut de Corneliu Coposu în toți acești ani și confiscat în mare parte la arestarea lui îl are ca personaj principal pe eroul mult admirat, supranumit "sfinxul din Bădăcin", acțiunile politice ale acestuia, dar și omul particular Iuliu Maniu, în viața de zi cu zi. Cartea pe care vi-o recomand, ca lectură obligatorie aș îndrăzni să zic, se datorează d-nei Doina Alexandru, fost jurnalist la "Europa liberă", și celor care, timp de 30 de ani, au ținut ascunsă o valiză cu manuscrise și fișe ale lui Corneliu Coposu (documentele confiscate la arestare nu au mai fost găsite). Editoarea a reușit, printr-un laborios proces de reconstituire, să ne pună la dispoziție acest "Jurnal interzis", cu toate explicațiile pentru lămurirea cititorului de azi. Cartea e o sursă extrem de valoroasă de informații la prima mână despre destinul lui Iuliu Maniu, despre clasa politică românească din epocă, despre situația României în împrejurările nenorocite ale ascensiunii totalitarismului și ale celui de Al Doilea Război. Istoricii - profesioniști și amatori - vor afla amănunte inedite despre protagoniștii vieții politice românești, vor găsi date și fapte ce contrazic "poveștile" lansate ulterior de propaganda comunistă cu privire la evenimentele anilor '30-'40, dar mai ales un portret viu și luminos al personalității lui Iuliu Maniu, politician exemplar, adept al democrației și dialogului. Însemnările lui Coposu dovedesc fără tăgadă antinazismul lui Maniu, opoziția lui totală la dictaturile care s-au succedat în România (regală, antonesciană, comunistă), realismul lui dublat de speranța că situația se va schimba. Nu a plecat din țară nici atunci când devenise evident că dictatura comunistă vrea să-l lichideze fizic, ceea ce s-a și întâmplat. În filigran, se conturează în pagini și statura morală, politică și intelectuală a diaristului Corneliu Coposu, comparabilă cu a maestrului său. Cei care vor să-i cunoască mai bine pe acești doi oameni de seamă ai istoriei noastre au în ediția Doinei Alexandru o sursă inestimabilă.