Argedava lui Burebista

Bogdan Lupescu
Buruienile de pe istoria neamului

Argedava... Un nume care îmi bântuie gân­du­rile. O comoară imensă, părăsită în mij­locul câmpiei, la cheremul prădătorilor și al uitării omenești. Cum nu face nimeni nimic? Am fost și-am văzut: un dâmb, acoperit de mă­răcini cât un stat de om, țâșnind din întinderea Bărăganului. Cetatea unde s-a născut Bure­bista. Locul de unde i-a condus pe geți, pe daci și pe traci, cel mai numeros popor al Europei, în antichitate. "Nu s-a scos de­cât un sfert, maximum o treime, din ce e acolo, sub pământ", îmi răsună în minte vorbele ar­heologului acad. dr. Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie "Vasile Pârvan", cel ce s-a ocupat o viață de Arge­dava. Tezaure ce zac încă acolo, comori isto­rice, pe care le scoate pământul la lumină, din adâncuri, an după an. Un loc magic crescut în câmpie, ca o faleză înaltă, de mare, de unde se pot vedea hăt, departe, Bucureștiul și Dunărea. Un deal parcă pus cu mâna de uriași, pentru capitala "celui dintâi și cel mai mare dintre toți regii Traciei", cel care i-a unit pe geți și pe daci într-o putere uriașă, descrisă cu uimire de istorici greci și romani ai antichității. De aproape un veac, arheologii au scos tezaure fabuloase din pro­mon­toriul de la Argedava, multe dintre ele dispărute sau înstrăi­nate. Și totuși, n-a fost decât un sfert...

Gloria de sub gunoaie

Doar o biserică străveche și un cimitir părăginit mai există, azi, pe culmea aceea de deal, cel mai lung și mai înalt promontoriu din toată Câmpia Română; o biserică ridicată acolo, acum aproape trei veacuri jumătate, de Constantin Brâncoveanu, spre dăinuirea cetății strămoșilor. Astăzi, Argedava nu mai înseamnă nimic. Arheologii au abandonat-o de vreo 15 ani, de­clarând oficial că e mai bine să crească bălăriile peste ea, ca să nu afle curioșii ce se ascunde acolo. Ni­meni nu mai știe despre această capitală a lumii getice, la fel de importantă ca Sarmizegetusa dacă, și cu peste un veac mai veche. E incredibil, îți zici, stând pe locul acela semeț, la răscrucea vânturilor, și-ncerci să-ți închipui. Un oraș milenar, îngropat sub picioarele tale, ca o mare capitală a lumii antice... To­tul se află aici, dedesubt, palatul lui Burebista, sanctuarul, marile ateliere de olărit, locuințele impunătoare ale vitejilor tarabostes... Despre toate aces­tea aveau să-mi vor­bească ar­heo­logii. Iar dedesubt, o cetate și mai veche, din epoca bronzului, care făcea comerț până spre Medi­terana și Asia Mică. O rezervație arheologică ce-ar trebui să fie pă­zită, vizitată de zeci de mii de turiști. Pe malul abrupt al Argeșului, pe care în vremea aceea se naviga, acostau corăbii. Acum, în portul de odinioară sunt aruncate în devălmășie gunoaie­le din satul Popești. O groapă de gu­noi a ajuns Argedava, cetatea lui Bu­rebista, într-o margine pustie de sat, la numai 25-30 de kilometri de Bu­curești.
Bărbatul coboară din mașină, ia o lopată din port­bagaj și pornește să urce pe creștetul Argedavei. E doar în cămașă, deși afară e frig. Se apleacă din loc în loc și culege din pământ bucăți mari de vase, pe care le pune de-a valma în rucsac. Stăruie doar într-un loc anumit, spre capătul promontoriu­lui, unde începe să sape. Nu-i ia mult, vreo jumătate de oră, cât să scoată alte fragmente de ceramică - negre, lucioase, cu spirale in­cizate - pe care le așează într-o sa­co­șă. Intru în vorbă, și omul îmi zice c-a avut o treabă până aici, în Mi­hăi­­lești, și s-a gân­dit să treacă puțin și până la Arge­dava, fiindcă i-a zis un localnic că aici se găsesc risi­pite bucăți de oale vechi de 10.000 de ani. E interesat de istorie, tocmai își face casă nouă și s-a gândit s-o decoreze cu frag­mente de antichități neolitice - "din astea, cultura pre-Basa­rabi", ca să arate mai frumos. "Mai fru­mos, mai rustic", zice și pleacă, căci deja îi e frig.
Într-adevăr, rămășițe ce­ramice sunt peste tot. E suficient să scor­monești pu­țin cu vârful bocancului, printre mărăcini. În doar zece mi­nute de plimbare pe promontoriul răscolit de vânt, am adunat și eu o traistă de cioburi, care mi se păreau mai "ochioase". Ceramici încrus­tate cu meandre fine, albe și rotun­jite, toarte de ulcioare, o jumătate de vas cu picior, ba chiar și o frumoasă mărgea, despre care localnicii aveau să-mi spună c-a aparținut unei femei din nobi­limea dacă, informații pe care le știu de când au săpat cu arheologii. Tot ei mi-au spus că în cimitirul medieval al bisericii, când se săpa un mormânt, groparii au scos, de la nici un metru jumătate, obiecte pre­țioase de ceramică neolitică. Cinci în­mor­­mântări au fost, în doar o săptă­mâ­nă, și mereu s-au găsit asemenea vesti­gii. Și biserica, și cimitirul, stau azi dea­supra marii dave a lui Burebista. Acum două sâmbete, venind la bi­serică, preo­tul Con­stantin Mihăiță a văzut o mulți­me de mașini de teren făcând "off-road" pe coama cetății, într-un zgomot asurzi­tor, răscolind cu roțile pământul jilav. Minis­terul Culturii n-a auzit și nu știe de Argedava, știu, în schimb, acești bra­conieri amatori de arheologie, care vin după planuri bine țin­tite. Dealul e plin de gropi și de să­pături. Nicolae Chiraș, un localnic pasionat de istorie, care-a stat mereu în preajma arheologilor la să­pături, a văzut multe din tezaurele care-au fost găsite aici, în anii de dinainte de a se-nchide șantierul. Pălării pline de monede, statuete, podoabe, vase de cult pline de ornamente, un calendar solar de andezit, fibule, arme, unelte, oseminte, schelete de soldați îmbrăcați complet în armură, cu tot echipamentul pe ei.
"Avem tone de material scos de la Argedava, în de­pozitele noastre", avea să-mi spună și arheologul dr. Nona Palincaș, responsabila de astăzi a șantierului, deplângând starea precară a acestor depozite, mărturi­sind că a ajuns să dea bani din buzunarul ei, doar pentru a cumpăra rafturi pe care să fie puse obiectele, că n-a avut bani nici măcar să plătească niște oameni care să coboare uriașele lăzi stivuite, pentru a vedea ce mai este prin ele. "80% din totalul descope­ririlor în domeniul olăriei făcute în Dacia aparțin sitului Popești", scria marele arheolog Radu Vulpe, cel care a identificat prima dată Popeștiul cu Argedaon, adu­când dovezi ferme că cetatea lui Bure­bista a fost aici. Sătenii îmi spun că în școala veche din satul Popești era altădată un muzeu mare, în care puteai vedea o mul­țime de relicve din vremea lui Burebista. Astăzi, la Muzeul Național de Istorie, nu există mai mult de vreo douăzeci de exponate. Și nici măcar un colțișor dedi­cat Argedavei.

Jaf și indiferență

Niciun indicator, pe vreun drum, asfaltat sau de țară, nu-ți arată calea spre Argedava. Nicăieri nu vezi un panou, nici măcar în fața promontoriului, sau a bisericii, pe care să scrie măcar două vorbe, în care să fie pomenit numele lui Bure­bista. Altădată, își amin­tește Nicolae Chiraș, veneau copiii cu școala, îi făceau "pionieri" pe vârful cetății. Era un trotuar cu dale, ce urca dealul, era un muzeu... A­cum, nu mai e decât o groapă de gunoi. Ni­meni nu mai vine prin pustietățile astea, în afară de unii inși "du­bioși", pe care-i recu­noști de departe că-s braconieri. "Cam la o săptă­mână, așa, apar alții", zice cu năduf Nicolae Chiraș. "Îi văd cu detectoarele alea ale lor, cum merg pe aici, pe deasupra pământului. Uitați-vă câte gropi proas­pete au făcut. Ce să le zici? Eu, ca să­tean, n-am nicio autoritate. Sunt pe pământul nimă­nui. Chiar dacă zona e declarată rezervație arheologică, cui îi pasă? Poți să mergi lângă ei, să-i vezi cum sapă, nu se sin­chisesc. Odată i-am întrebat pe unii ce fac acolo și-a venit spre mine un malac din București, am crezut că mă ia la bătaie. Nimeni nu-i poate opri. Când au pă­răsit Popeștiul, arheologii ne-au spus să nu le zicem nimic străinilor, despre ce se află aici. Au zis că-i secret, de parcă voiau să ascundă totul. Dar ăștia-s oameni cu bani, lucrează cu arheologi plătiți, cu hărți, detectoare scumpe, știu exact ce să caute. Nu asta e soluția, să lași să crească buruiana peste isto­ria neamului. E strigător la cer!"
"Strigător la cer", acestea sunt cuvintele pe care le folosesc și Nicolae Chiraș, și părintele Constantin, și acei câțiva săteni care s-au dezmeticit, dându-și seama ce tezaur au în satul lor. Acum câțiva ani, preotul a vrut să facă un complex muzeal mai amplu, prin fon­duri europene. În felul ăsta, s-ar fi putut împrejmui c-un gard întreg promontoriul, s-ar fi putut pune un paznic... Într-adevăr, ai fi avut ce vedea: cetatea lui Burebista, alături de biserica lui Brîncoveanu, plus un muzeu cu piese găsite aici, toate pe locul ăsta cu o pri­veliște fabuloasă de deasu­pra câmpiei. Și toate aici, la doi pași de București! Ar fi venit mii de turiști, s-ar fi ridicat și satul. S-a întocmit proiect, a venit un arhitect, însă arheologii nu și-au dat acordul, doamna Nona Pa­lin­caș refuzând să semneze, în ruptul capului. E ade­vă­rat, clădirea muzeului urma să fie ridicată în aria sitului, dar se puteau găsi și alte so­luții. După multe strădanii de negociere, s-a hotărât să nu se mai facă deloc. Totul să rămână așa cum a fost, că-i mai bine. "Să mă ierte Dumnezeu, dar parcă anu­mit se vrea să se pună în­tr-un con de umbră istoria noastră veche, legată de daci", se revoltă părintele Constan­tin. "S-ar fi putut pune măcar câteva planșe, cu ce s-a descoperit aici, să vadă lumea cum arăta ceta­tea. Chiar dacă azi nu mai e nimic, chiar dacă arheologii au turnat înapoi pământul în săpături, pentru a nu se mai vedea nicio fundație. Se pu­tea face o copie în miniatură a cetății, un bust al lui Burebista, ceva!... Nu știu, zău, ce poate fi mai impor­tant, ca istorie, în țara asta, decât cetatea lui Burebista?! Dovedită cu documente, că aici s-a născut, că aici a unit toate semințiile dacice. De aici, înaintașii noștri au stăpânit lumea! E prima mare fortificație de pe pământ româ­nesc, un loc unde s-a trăit neîntrerupt, de vreo șapte milenii, pe când multe alte neamuri nici nu existau. Iar apoi a venit și Brâncoveanu, alt mare mărturisitor al neamului, ca să statornicească această continuitate. Îl avem aici, pe zid, zugrăvit de marele pictor Pârvu Mutu, în bise­rica asta, care, ca printr-un miracol, rezistă din vre­mea lui, dar și ea e amenințată azi să se prăbușească, slăbită de cutremure și vânturi. Eu stau aici și văd cu ochii mei, pe viu, cum se năruie și ni se jefuiește isto­ria. Asta mi se pare revoltător."

Arheologia, sub ghilotină

Institutul Național de Arheologie. Pe biroul său de lucru, doamna Nona Palincaș ține două piese din epoca bronzului, desco­pe­rite la Popești. Un fel de pecetar din piatră pentru în­crustat foițe de aur și-un alt obiect, din corn de cerb, c-un disc orna­mental înăuntru. Aceste două simple obiecte dove­desc că relațiile comer­ciale ale cetății de sub Argedava ajun­geau până în ținuturi îndepăr­tate, precum Asia Mică și Mediterana. Pe locul de azi al Popeștiului a existat un oraș preistoric, cu mai multe faze de locuire, încă de acum 7000-8000 de ani. "Cea dintâi cetate din toată Muntenia, o cetate vestită, în toată puterea cuvântului, cu oameni mulți și locuințe, în vremea căreia relațiile comer­ciale au luat o amploare fără precedent, iradiind pe-un spațiu imens, între Tisa Supe­rioară și Ori­entul Mijlociu, Marea Egee, estul Mediteranei și până în Munții Ural". În ce privește cele două obiecte, ele n-au fost încă expuse în niciun mu­zeu. "Deocamdată, mai am eu trea­bă cu ele, că mă așteaptă cu cartea, s-o tipăresc la Vie­na", zice Nona Palincaș, unul din marii ar­heologi ai României, cu studii post-doc­torale, cunoscută în toată Europa. De 15 ani e responsabilă de șan­tierul de la Argedava, de imaginea publică a sitului. Practic, nimic nu se poate face acolo fără semnătura ei. "Da, vina îmi apar­ține în totalitate, că nu am popularizat cum se cuvine situl de la Popești", recu­noaș­te. "Era obligația mea să mă ocup de per­cep­ția lui publică, pen­tru că s-au și scris multe neadevăruri. Ce să fac? Eu sunt cer­cetător, n-am timp de așa ceva, proble­mele astea le are toa­tă România arheo­lo­gică. Nu sunt bani, nu avem destui spe­cia­liști, nu avem niște flu­xuri normale de muncă, care să se ocu­­pe de toate aspectele în parte. Nu știu ce să mai fac, nu mai pot". Se plânge că de multe ori a făcut tahicardie și i-au dat lacrimile când a auzit de "cu­rio­șii" care umblă prin șantie­rul ei, de braconieri, de faptul că-n cimitir se sapă gropi în cetatea lui Burebista. Dar toto­da­tă susține că e mai bine ca locul să fie lă­sat așa, aco­perit de ve­getație, pentru o mai bună conservare, decât să se deschidă o nouă săpătură, pentru care niciodată nu vor fi destui bani și sufi­cientă teh­nologie...

Scurt interviu despre neputință

- Doamnă Nona Palincaș, cât de important este situl arheologic de la Argedava?

- Vă dați seama, este foarte însem­nat pentru istoria noastră. Pentru că, alături de Sarmizegetusa, aici îl avem pe celălalt mare conducător politic al cul­tu­rii getice, Burebista. Există surse clare, acea inscrip­ție săpată în marmură de la Dionysopolis (Balcicul de azi), în care un cetățean important al orașului, Acor­nion, este trimis la Argedaon într-o misiune di­plomatică, pentru a-l întâlni pe tatăl lui Burebista, după care ajunge și la Bu­rebista însuși. Zice in­scrip­ția, "cel mai mare și cel dintâi dintre regii din Tracia, stăpânind tot pă­mântul de dincoace de Dunăre și de dincolo, în cea dintâi și cea mai bună prietenie, atrăgându-și bu­năvoința regelui spre bi­nele orașului". Apoi, este poziția excepțională a Ar­gedavei, pe promontoriul acela înalt, de unde se pu­tea supraveghea militar și comercial orice miș­care pe Argeș, pe ruta dintre sud-estul Transilvaniei, Du­nă­re și mare. O for­tificație formidabilă, cu trei șanțuri de apărare, cu templu lung de peste 20 de metri, clădiri mari, un centru de olărit grandios în epocă și, totodată, unul co­mer­­cial, cu cel mai mare număr de importuri elenistice cunoscute la vre­mea aceea. Niște oameni extrem de conectați la lumea din jur, care aveau legături cu întreaga Europă. O davă, un centru economic, politico-militar și spiritual, o capitală în adevăratul sens al cuvântului.

- De ce nu se mai sapă, de ce este lăsat de izbeliș­te un loc așa de important pentru istorie, dacă nu s-a scos decât cel mult o treime din ce e îngropat acolo?

- Fiindcă nu sunt bani pentru o altă săpătură de proporții, am hotărât că e mai bine să lăsăm locul așa, pentru oamenii din viitor, când vor fi alte posibili­tăți... Eu cred că acum problema principală este să ne ocupăm de ceea ce am scos deja, căci situația de­po­zitelor de la Institut este catastrofală, statul nu ne dă bani pentru întreținerea materialelor, restaurarea și analiza lor, iar acestea stau în condiții improprii, ris­când să se deterioreze sau să se piardă. Materialul pe care-l avem scos deja - și sunt tone - poate oferi, încă, informații istorice extraordinare. Și apoi, nu se deschide o săpătură nouă decât dacă hotărăște o co­misie de specialiști la nivel național. Și, de principiu, nu facem asta dacă locul «nu prezintă o amenințare». De exemplu, o construcție industrială, un baraj, o autostradă... Altfel, e mai bine să-l lăsăm în pace.

- Dar nu vi se pare că locul e ame­nințat deja de braconierii și "curioșii" care pot lua obiecte de acolo nesupra­vegheați de nimeni?

- Problema asta nu exista acum câțiva ani, când lumea încă nu știa așa de multe despre Argedava. A­cești neaveniți sunt o pacoste. Problema aceasta cu paza siturilor nu există doar la noi. O colegă arheoloa­gă de la Sarmizegetusa Regia a plătit ilegal un paznic, din bani personali... În general, nu se plătește oficial un om decât dacă există măcar niște construcții anexe, o gheretă, un șan­tier. Pe de altă parte, dacă situl ar fi înconjurat cu un gard, așa cum vor unii, și s-ar pune semn de "inter­zis", oare asta nu ar fi o invitație implicită pentru cei ce caută comori să vină să sape pe acolo? Stăm și ne gândim, și așa, și așa... cum ar fi mai bine. Nu știu ce să vă zic în le­gătură cu asta.

- Vecinii noștri bulgari, imediat ce descoperă o relicvă tracică, o pun în valoare, fac comunicări legate de ea. De ce la ei se poate și la noi nu?

- Eu reprezint România, prin cărțile mele, prin articolele mele, prin conferințele de cel mai înalt nivel la care particip. Ar trebui să ni se ia stresul ăsta de pe cap nouă, cerce­tătorilor. Eu trebuie să-mi păstrez energia pentru discuții de nivel internațional, unde colegii mei mă văd, mă aud, și trebuie să mă pregătesc mereu, să nu fac de râs țara asta. Ar trebui ca și cei din Ministerul Culturii, autoritățile locale și cele ale județului Giur­giu, oamenii din turism, să se implice și să ne prezinte proiecte serioase legate de Argedava, iar apoi vom vedea...

- Credeți că Argedava poate oferi surprize de proporții, care să schimbe istoria României, dacă s-ar mai face săpături acolo?

- Categoric! Noi am săpat până acum doar o mică parte. Dar, dacă e să spun cinstit, problema principală este să prelucrăm ceea ce s-a scos deja, căci și materialul acela poate oferi surprize la fel de mari.

Burebista, eliminat din manualele de liceu

În anul 1926, pe culmea Ar­gedavei, cu puțin timp îna­inte de a muri, marele ar­heo­log Vasile Pârvan ex­cla­ma: "Am găsit capi­tala lui Burebista!..." Cu toate astea, azi se consideră oficial că cele dintâi săpături de la Popești au fost începute de acad. dr. Radu Vulpe, în 1954. O anume "școa­lă" de a gândi istoria a luat naștere în jurul său. Un grup cu o singură voce, de cercetători pu­ternici, cei care au hotă­rât istoria României în ultima jumătate de secol. La fel ca și doctoranda sa, Nona Palincaș, directorul Institutu­lui Național de Arheo­logie, Alexandru Vulpe, spune că e mai bine ca situl de la Popești să fie lăsat așa, acoperit de vege­tație. "Ar trebui prea mulți bani, iar o săpătură mică nu și-ar avea rostul... Da, ar trebui un paznic, dar cine îl plătește? Institutul nu are bani, iar pe paznicul acela cine l-ar putea controla?... Căutătorii aceia de comori au mai mulți bani decât avem noi, Institutul. Noi nici în ziua de azi nu avem un detector de metale ca lumea. Acum, orice borfaș care are câteva mii de euro poate să-și cumpere unul, noi nu putem", spune distinsul arheolog, care sapă la Argedava de 60 de ani. "Nu s-a realizat încă o monografie a sitului Popești, eu nu cred c-o s-o mai apuc vreodată. S-au scris une­le rapoarte, în reviste de specialitate, mai puțin infor­mații pentru marele public. Deși arată atât de jalnic, deși astăzi nu se mai vede nimic, Popeștiul va mai rămâne încă mult timp un loc sub care se pot ascunde tezaure."
Vorbind cu acești cercetători, simți cumva că discuția alunecă spre teme eterice, "relații comerciale", "importuri elenistice", "cuceri­rea romană", evitându-se, parcă, importanța acestui loc pentru istoria noastră națională, mândria celor de azi, că suntem urmașii unei civilizații reale, cu tot mai multe dovezi. "Trebuie să înțelegem că arheologia nu mai e de mult o știință națională, cum era privită înainte de al doilea război, în vremea lui Pâr­van și a altora, ci ea încearcă să înțeleagă uma­nitatea în ansamblul ei. Când începi o săpătură, trebuie să spui mai întâi «ce urmă­rești acolo», care e importanța obiectivului tău în contextul european și mondial. Nu se mai sapă decât acolo unde este absolută nevoie, gândind din această perspectivă; într-acolo merg toate tendințele științei moderne", îmi subliniase repetat doamna Nona Palincaș. Poate că e adevărat, poate că într-aco­lo se-ndreaptă azi lumea, spre globalizare și dispariția granițelor, chiar și în ce privește istoria neamurilor. Din fericire, în România mai există și un alt grup de cercetători, mult mai slab decât primul, împins în umbră de cei aflați la putere. Ați ghicit, desigur, e vor­ba despre "daciști", pe care toată lumea îi condamnă astăzi drept conservatori și anarhiști, care se încăpă­țânează - chiar dacă și ei cu multe exagerări - să redea strălucirea Daciei de odinioară. Istoricul conf. dr. Gheorghe Iscru, cel care i-a fost altădată profesor și Nonei Palincaș, nu poate fi pus la îndoială: "Nu pot spune decât că există o «politică», la nivel național, prin care șantierele dacice sunt lăsate de izbeliște. O politică dictată de sus, să se ignore partea aceasta de istorie a Daciei. Oamenii ăștia, precum Alexandru Vulpe și mulți alții ca el, și-au clădit opera pe teza romanizării depline a strămoșilor noștri. Dacă e pusă în evidență memoria înaintașilor, în adevărata ei stră­lucire, se alege praful de munca lor de o viață. Ori­ce nouă descoperire poate compromite întregul lor eșafodaj de până acum, după care s-a învățat isto­ria. De aceea, ne pun într-un con de umbră pe noi, cei de la dacologie, care avem atâtea dovezi limpezi că Burebista a fost un «împărat», după cum Strabon în­suși o spune, conducător peste o națiune unitară - nu o uniune de «triburi», ci o națiune, cum sublinia Pâr­van - care amenința direct Imperiul Roman. Dacă l-au eliminat pe Burebista până și din manualul de liceu de clasa a XII-a... Ce să mai zic?... Politica de globalizare care se practică azi merge pe ideea tăierii rădăcinilor istorice ale națiunilor etnice. Acești istorici au influențat și factorul politic, iar poli­ticul e bucuros că nu mai alocă bani pentru șantie­rele ar­heologice și toată lumea-i mulțumită. Ei sunt tari, puternici, iar cei care sunt angajați în cercetare, în aparatul de stat, dacă se-ncumetă să aducă critici acestei po­litici, riscă să fie dați afa­ră din serviciu. Ni­cio­­dată n-a fost, ca acum, o asemenea înver­șu­nare, o asemenea con­spi­rație îm­potriva acestui sim­bol, care este Dacia! Dar cât va mai fi?"
Mutate din muzee în realitate, luptele de gla­diatori dintre "roma­niști" și "daciști" se consumă în războaie între surzi, ispră­vindu-se mereu cu înfrân­gerea celor slabi de către cei puternici, așa cum s-a întâmplat me­reu. Dacă se mai conti­nuă așa, tracii, dacii și geții vor aparține Bul­gariei, Serbiei și U­crai­nei, unde munca de re­vendicare arheologică este în toi. Ei de unde au bani? În România, pa­triotismul "pute" de la o vreme. Bine ar fi, totuși, ca jena istorică să nu ne lase fără trecut.