Într-o seară de la începutul acestui martie cu zăpezi înșelătoare, la mansarda unei superbe case-monument din Piața Romană, mi-a fost dat să particip la o "reuniune" de poezie... "Seară de poezie"? vă veți întreba. "Da", vă răspund. Adevărat mărțișor de argint, pe vremurile astea cazone, când sufletul orașului pulsează în ritmul aspru al afacerilor și al egoismelor cotidiene. Orașul furnicar își mișcă brațele mecanic, își întinde tentaculele amenințător și aproape că te strivește sub tălpile lui noroioase.
În Piața Romană, la kilometrul zero al urbanisticii interbelice, dai de această splendidă casă construită în 1913, după planurile arhitectului Spiridon Cegăneanu, discipol al lui Ion Mincu, în care funcționează și librăria-concept "Bastilia" (parte a Grupului Librarium): 90% carte, 10% cafenea. Odată ce ai pus piciorul pe primele trepte ale scării interioare, uiți de griul trotuarelor sparte și te lași absorbit de suflul regăsit al eleganței burgheze (ultimul proprietar a fost doctorul Vasile Petrașcu, fratele pictorului Gheorghe Petrașcu). La mansardă, în "al nouălea cer", plasticianul Ion Barbu a transformat spațiul într-o cafenea cu "Afumerie" (loc pentru fumat), demnă de noua boemă bucureșteană. Aici s-a consumat seara de poezie de care vorbeam, în care poetul Dinu Flămând, proaspăt întors în țară de la Ambasada română de la Paris, și-a prezentat traducerea antologiei de versuri "Nu există lumină pură" (Editura ART), din vasta operă poetică a lui Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel în anii '70. După prezentarea sobră, academică, a profesorului Coman Lupu, de la Universitatea din București, Dinu Flămând s-a lansat cu patimă în universul marelui său "frate" de peste Ocean, citind, cu intonația celui care cunoaște și limba, și versurile originale, unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din secolul al XX-lea. În prezența a 30 de tineri și a ministrului Culturii, Ionuț Vulpescu, la ora la care televiziunile tabloide își prezintă producțiile imunde, iar știriștii se întrec în "breaking-news"-uri despre noile isprăvi ale DNA, în acest loc tainic, dar la îndemâna oricui, răsunau versuri ca acesta: "Aș da toată umbra pe care o mai am în suflet, numai să te regăsesc"... Dinu Flămând, poet mare, el însuși, deopotrivă valoros traducător din spaniolă, portugheză, franceză și italiană, are știința captării audienței; izbucnesc aplauze, publicul participă vrăjit la lectură, intră în jocul lectorului care, spre deosebire de actori, are în ochi lacrimi adevărate. Nu-mi vine să cred că poezia mai poate trezi atâta patimă, atâta frumusețe în sufletele iubitorilor ei. "Un poet unitar, plin de ironie, plin de dramatism", îl prezintă Flămând pe Neruda, iar peste noi, toți, cei prezenți, cum ar spune același mare chilian, "ziua de luni (întâmplător, ziua acestui eveniment magic) arde ca petrolul".
Neruda a tradus 60 de poezii din limba română. A fost atât de impresionat de clasicii noștri, în frunte cu Bacovia ("poetul abatoarelor"), încât a spus, în cadrul unui interviu: "La începutul veacului, poeții români s-au dus la Paris nu ca să învețe poezie, ci ca SĂ-I învețe poezie". Neruda a iubit-o pe Matilde, o superbă chiliană regăsită la București, căreia i-a dedicat nenumărate poeme. Versuri precum "Tu ești un căluț de argilă neagră" sau "Acolo, în cerul ei, mama ta continuă să spele rufe împreună cu mama mea" trezesc și astăzi suspine. Nici nu mai știi pe cine să aplauzi: pe Flămând, pe Neruda, sau pe cei care au avut inspirația să transforme o casă veche din Piața Romană într-un spațiu în care poezia și cartea sunt celebrate la un nivel regal: librăria Bastilia. Nu găsesc o altă frază de încheiere a acestei însemnări, decât tot un vers al marelui Don Pablo: "Vreau ca tot ceea ce iubesc să continue să trăiască".