Partidele politice românești sunt, împreună cu Parlamentul, instituțiile cu cele mai scăzute cote de popularitate. Toate sondajele de opinie arată că românii nu au, practic, nicio încredere în clasa politică actuală. Aproape toate așteptările lor legate de partidele menite să scoată țara din mlaștina în care a intrat după 1989 au fost înșelate. Majoritatea absolută a politicienilor, extrem de dăruiți binelui cetățenilor când se află în opoziție, s-a dovedit, după ajungerea la putere, interesată doar de bunăstarea proprie, de exploatarea statului, pe care au pretins că vor să-l servească. "Recolta" DNA, ANI, DIICOT și a celorlalte instituții juridice ori administrative arată că plaga corupției nu are culoare politică sau limite partinice. În "brațele Justiției" (oarbă, după cum se știe) se află acum politicieni din PSD și PNL, cele două "mari" partide ale țării, din formațiunile satelite, și chiar din cele relativ recent înființate (cazul PMP, cu fostul lider Elena Udrea). Încercările presei mercenare de a demonstra că unii condamnați (precum Dan Voiculescu, albit cu sârg de o campanie extrem de insistentă a propriului trust mediatic) au fost amendați de o "justiție politizată" nu fac decât să accentueze dezolarea alegătorului român în fața tabloului înfățișând scena politică actuală, cu "actorii" existenți și cu instituțiile pe care ei le mobilează. Ce șanse ar avea, așadar, un nou partid, mai ales că sloganurile despre o "politică altfel", o "nouă cale" etc. sunt deja "fumate", iar alegătorii conștienți sunt blazați de nenumăratele promisiuni neonorate?
Să privim, mai întâi, starea partidelor care joacă pe scena politică din România. PSD-ul, cel mai "greu" partid al țării, se află într-un moment de răscruce. Înfrângerea zdrobitoare la "prezidențiale" a liderului său, Victor Ponta, i-a tulburat profund structurile și i-a derutat grav "sponsorii". Nu trebuie uitat că partidul născut pe ruinele fostului PCR, grupând "crema" foștilor activiști ai comunismului și aripa "inteligentă" a Securității, a dat cei mai bogați oameni ai țării și a sprijinit cei mai mari afaceriști din România, contra unor "donații generoase". Socialist doar cu numele, PSD-ul a urmărit mereu să încalece total țara, schimbând legile și instituțiile ce le aplică în funcție de interesele conjuncturale ale oamenilor săi. În cei douăzeci și cinci de ani de la răsturnarea comunismului, PSD-ul nu a avut această posibilitate decât în mandatele "părintelui-fondator", I. Iliescu, a cărui experiență politică din vremea comunismului s-a concretizat în clasica păstrare a aparenței democratice și în promovarea "idioților utili" (expresia îi aparține lui Lenin) în spatele cărora "partidul" să-și vadă de "treabă". Succesorii lui n-au mai avut însă abilitatea de a manevra discret instituțiile, și nici subtilitatea de a păstra o iluzorie echidistanță față de aspirațiile diverselor categorii și grupări sociale. Adrian Năstase și Mircea Geoană nu au reușit să "reformeze" partidul, să-l transforme într-o formațiune socialistă modernă, de tip european. Stăpânii PSD-ului au rămas foștii nomenclaturiști locali, transformați în "baroni județeni", deținători ai tuturor pârghiilor economice regionale, impunându-și interesele, în calitate de "sponsor", în programul politic al grupării. Ascensiunea lui Ponta a fost rezultatul unor atari manevre, tânărul lider părând, pe moment, soluția cea mai convenabilă. Neșansa PSD-ului a fost că, dincolo de găunoșenia iresponsabilă a personajului ales, extrem de convenabilă pentru "sponsori", premierul a pierdut prezidențialele. După bunul obicei al politicianului român, Ponta nu s-a retras și nici n-are de gând să o facă. Premierul a fost ajutat în luarea acestei decizii, tocmai de acțiunile DNA, ANI, DIICOT. Făcând ravagii în rândurile baronilor locali, urmăriți și arestați pentru corupție înaltă, aceste instituții - independente, prin meritul ce trebuie recunoscut al fostului președinte, Traian Băsescu - i-au dat lui Ponta argumente pentru a demonstra lipsa de solidaritate a șefilor locali la alegeri și necesitatea reformării profunde a partidului. Amânând un congres care se anunța exploziv și păstrându-și, grație unei majorități parlamentare solidare în corupție, funcția de premier, Ponta și-a propus să înceapă "reforma" la reuniunea Consiliului Național al PSD (din 20-21 martie a.c.), în care, dincolo de alegerea unui nou președinte al "forului", își va prezenta propunerile, cea mai importantă fiind separarea funcțiilor administrative de cele partinic-politice. Ponta vrea astfel să-și împingă în față pionii din generația lui, pentru a-și securiza funcția de șef al partidului. Cum noul PNL, deja dezbinat interior, este incapabil să realizeze o "soluție imorală", schimbând majoritatea parlamentară, și cum Ponta nu este implicat, deocamdată, în acte de corupție (practicate însă de zor de familia lui), el ar putea conduce guvernul până în 2016, când mersul mai bun al economiei, stăpânirea administrației și reorganizarea (pe criterii de fidelitate) a PSD-ului i-ar putea asigura câștigarea alegerilor parlamentare. Opoziția PNL-istă nu a reușit, cel puțin până acum, să-i amenințe în mod real poziția. În noua grupare de dreapta, unii liberali, nostalgici după defuncta USL, care le-ar fi asigurat o imunitate absolută, deja vorbesc de o despărțire de PDL. Partidul lui Vasile Blaga este, pe de o parte, asaltat de temerile oportuniștilor săi, mulți aflați deja în vizorul DNA și, pe de altă parte, neliniștit de asimetria apărută în raporturile cu vechiul PNL după plecarea partenerului Klaus Iohannis la Cotroceni. Celălalt partid de dreapta, Partidul Mișcării Populare, și-a pierdut și el "suflul" după arestarea fostului lider, Elena Udrea.
M10 ar putea exploata, deci, de pe poziții exterioare sistemului politic în funcțiune, uzura și eșecul partidelor ce au confiscat scena politică. Făcându-și datoria, instituțiile juridice curăță terenul pentru o generație altfel de politicieni. Cum va acționa, eliminând oportuniștii, cinicii, diletanții, fără a face compromisuri cu alte grupări și fără graba de a lua puterea, depinde de conducerea lui. O conducere care trebuie să fie necruțătoare până la limită, atât cu membrii propriului partid cât și cu sine, în respectul adevăratelor valori ale democrației și libertății. România are nevoie de o asemenea alternativă.