OVIDIU BOJOR - "Cred în tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte"

- A știut ca nimeni altul să dezlege tainele plantelor, ca să aleagă din ele ierburi de leac. Farmacist din spița marilor botaniști, a vindecat boli și a salvat vieți, cu doctoriile lui. În munții înalți ai Tibetului, printre pietre și ierburi, a găsit și secretul tinereții fără sfârșit. Are 90 de ani, un zâmbet cât soarele și e convins că "nu timpul zboară, ci noi zburăm". O pledoarie de viață lungă, a unui om învățat cu înălțimile, care s-a obișnuit să privească până departe, la stele -

"N-am confundat niciodată iubirea cu dragostea"

- Domnule Bojor, numele dvs. e nedespărțit de cel al plantelor medicinale, ale căror secrete le stu­diați de o viață. Cum s-a născut pasiunea asta răsco­litoare pentru lumea verde?

- Primele lucruri despre plante și etno­bo­tanică le știu de la tatăl meu, profesor de științe naturale la Reghin și la Târgu-Mureș. Făcea, în fiecare duminică, expediții în Munții Căli­man, în care mă lua și pe mine și-mi arăta cu răb­dare florile, ierburile, micile viețui­toare. Le însoțea de fiecare dată cu denumiri latinești și cu interminabile povești care aveau darul să mi le fi­xeze în memorie. Cu ajutorul lui, îmi pu­sesem la punct acasă un mic laborator de biologie. Aveam tot fe­lul de sticluțe cu soluții chimice, cu preparate, dar și borcane cu șerpi și șopârlițe, insecte pe care le hră­neam și le observam, acvarii cu pești și colivii cu pă­sări. Și foarte multe cărți, pe care le citeam pe rupte, ca să înțeleg mai bine ce e cu lumea din jur. Eram foarte curios, mereu mă întrebam "de ce"?

- Și ați găsit răspunsul?

- A venit treptat, de-a lun­gul anilor. Întâi a fost o simplă in­tuiție, dar o intuiție care m-a dus în conflict cu tata, care era materialist, darwinist. La 14 ani, am scris un articol pentru o revistă de științe naturale, în care argumentam că nu putem include omul în regnul animal, deoarece e singura ființă vie înzestrată cu o scân­teie divină. Omul e singurul căruia Crea­torul i-a lăsat puterea de a iubi necondiționat. Eram, bineîn­țeles, influențat și de mama, care era foarte credin­cioasă. Dacă tata mi-a dat știință, creier, de la mama am învățat ce înseamnă credința și iubirea.

- Ați avut norocul unei familii deosebite. A contat și asta în evoluția dvs?

- Primii mei mentori au fost chiar părinții, bunicii și străbunii mei, din vechile spițe ardelenești. Familia mamei era din Reghin, a tatălui meu era din Năsăud. Tata a fost întâi profesor la Năsăud, iar apoi director la Liceul "Petru Maior" din Reghin, de unde a "ra­colat"-o pe mama, care era foarte frumoasă, dar avea doar 18 ani, abia absolvise. S-a îndrăgostit nebunește de propria lui elevă și, deși erau 20 de ani diferență între ei, au trăit foarte bine împreună. Mai târziu, am avut alți mentori care m-au călăuzit. În școala primară și în liceu, am avut dascăli excelenți, iar în facultate am avut profesori care studiaseră la Paris sau Mont­pellier. Și am mai avut o șansă extraordinară, să mă for­mez spiritual sub îndrumarea unor oameni deo­sebiți, părintele Ioan Suciu, de la Blaj, care ne ținea niște predici extraordinare, și Monseniorul Vladimir Ghika, morți amândoi în temnițele comuniste. Mi-a dat Dumnezeu acest dar de a mă apropia de oa­menii cu adevărat valoroși, i-am căutat toată viața și au venit și ei spre mine. Prezența lor îmi umplea inima de bucurie. Oamenii aceștia trăiau cu ade­vărat ceea ce spuneau și erau avantajați de un har deosebit. Așa că i-am pus mereu în fața mea și am căutat să-i urmez în tot ceea ce fac, uneori, foarte rar, să fac măcar un singur pas înainte, în special prin iu­bire. Prin iubire, pe care n-am confundat-o nici cu dragostea, nici cu amorul. Prin iubire am înțeles și înțeleg Iubirea față de Cre­ator și față de Cre­ație, de la cea mai măruntă furnică și până la Homo Sa­piens, în măsura în care omul își merită acest titlu.

- L-ați pomenit pe Monseniorul Ghika, ce impresie v-a făcut?

- Pe Monsenior l-am întâlnit per­so­nal în condiții dramatice. În 1947, Biserica Greco-Catolică a fost trecută în ilegalitate. S-a desființat oficial. Și atunci, îm­preună cu un grup de studenți, ne-am refugiat la biserica Sacre-Coeur din București, construită de Monsenior, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul, de lângă statuia Aviatorilor. Ne-a luat în anii aceia sub ocrotirea lui: ne spovedea, ne împărtășea, ne îndruma spiritual. Aveam doar vreo 20 de ani când l-am cu­noscut, dar mi-a făcut o impresie cu totul excep­țio­nală. Ziceam de atunci "ăsta e un sfânt". Mi-a înrâurit definitiv felul de a fi. Și l-am urmat îndeaproape până în 1954, când a fost chinuit în mod bestial și asasinat la Jilava. Mi-au rămas cuvintele lui: "O singură am­biție este legitimă, aceea de a fi mai buni!".

"Universul e o oglindă. Dacă zâmbești, zâmbește și el!"

- Domnule Bojor, aveți o dragoste infinită pentru lumea plantelor. Am putea noi, oamenii, învăța ceva de la ele?

- Edward Bach a avut o intuiție fantastică atunci când a instituit terapia lui cu flori. Florile au o sen­sibilitate extraordinară, care a fost deja dovedită de nenumărate experimente. Se știe azi că gândurile noas­tre le influențează direct. N-ați observat cum oamenii depresivi uscă florile din jurul lor cu gându­rile pe care le au? Am avea multe de învățat de la ele, dar în primul rând despre ce înseamnă dăruirea și jert­fa. Îmi amintesc vorbele Monseniorului Ghika: "Flo­rile parfumează mâinile ca­re le strivesc".

- Superb!

- Trebuie să învățăm să dăruim și să ne jertfim mai mult. Tot Monseniorul Ghika spunea foarte frumos "Dieu donne a ceux qui se donnent", Dumne­zeu dăruiește celor care se dăruiesc. Să dă­ruiești ce poți: dacă ai o haină, o hai­nă, dacă poți da un sfat, un sfat, o îm­bră­țișare, un ajutor, un zâmbet măcar. Și ce vei dărui se va întoarce înzecit. Univer­sul e o oglindă. Dacă zâmbești, îți zâm­bește și el!

- Pe Dumnezeu când l-ați desco­pe­rit?

- Când eram mic, într-o anumită for­mă. Dar, pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că Dumnezeu e altceva. Eu nu sunt religios, sunt credincios. Sunt anumite lucruri din religie cu care nu sunt de acord. De pildă, felul în care se spune în liturghie "Cu frică față de Dumnezeu să vă apropiați!" Cum adică? Spre Dumnezeu trebuie să te duci cu dragoste. Sau alta "și nu ne duce pe noi în is­pită". Păi, nu Dum­nezeu ne duce în ispită, noi singuri ne ducem. Corect ar fi "și ferește-ne pe noi de ispită". Eu nu cred nici în iad, iadul e pentru proști. Dumnezeu nu te arde cu smoală și nici nu te fierbe-n ca­zane! Dar pe unii oameni nu-i poți convinge să facă binele decât de frică! Cu timpul, m-am îndepărtat de lucru­rile astea, am învățat să comunic în­tr-un anumit fel cu natura și am înțeles că natura e Dumnezeu. Am mers foarte mult pe munți, am făcut zeci de mii de kilometri pe jos, să cartez flora României. Eram zile întregi sin­gur, doar eu cu iarba, cu cerul, cu animalele sălbatice, dar nu mi-era teamă, știau că nu le fac niciun rău. În 1983, am ajuns în Himalaya. Condu­ceam ultima din cele patru expediții științifice, în care colaboram cu colegi nepalezi pentru cartografiere, evaluare și creare a unei mici industrii de prelucrare a plantelor. Acolo sus m-am simțit cel mai aproape de Dumnezeu. Țin minte o zi când m-am trezit și am ieșit din cort. Era trecut de miezul nopții, sus bolta era înstelată și luna plină. Niciodată nu m-am simțit mai aproape de Dumnezeu. Era peste tot, printre stele. Dumnezeu care le-a făcut pe toate, cele văzute și ne­văzute.

***

- Trebuie să vă mărturisesc că sunteți pentru mine un miracol. În timp ce unii oameni se simt la 60 sau 70 de ani bătrâni și plictisiți de viață, dvs., la 90 de ani de curând împliniți, ne molipsiți cu entu­ziasm. De unde vă luați bucuria asta de a trăi?

- De sus. Oamenii de care îmi vorbiți au avut probabil multe greutăți și deziluzii în viața aceasta, dar cu siguranță nu au descoperit ce am descoperit eu. N-au avut credința în veșnicie. Viața noastră, aici, pe pământ e doar o fărâmă din viața adevărată, pe care ne e dat să o trăim; dacă am măsura-o, ar fi doar un metru lun­gime din infinitatea vieții noastre. Dar datoria noas­tră e să trăim metrul acesta pe deplin, să ne bucu­răm de el.

- Când viața curge lin, și bătrânețea e frumoasă. Uneori, însă, tot bagajul de suferințe al unei vieți la bătrânețe atârnă greu.

- Când suferința e înțeleasă, ea te înalță. Doar neînțeleasă, te dărâmă. Am trecut în tinerețe prin momente crunte de suferință, care m-au bântuit ani de zile. Cinci oameni din familia noastră au fost asasinați de horthyști, în noaptea de 23 spre 24 septembrie 1940. E vorba de fratele tatălui meu, preotul Andrei Bojor, cu toată familia lui și cu încă șase români adunați de horthyști în casa lui. Eram văr primar cu băiatul lui, făcea liceul cu mine și petreceam fiecare vară împreună, la ei, la Mureșenii de Câmpie, la sud de Cluj. Era un obicei al nostru. Doar că în anul în care s-a întâmplat nenorocirea, tata ne-a prins fumând în grădină țigări făcute din păr de cucuruz. Și mi-a interzis să mai plec.

- Și v-a salvat...

- Da. Și mi-a întărit convingerea că există o ordine în toate, că nimic nu e în­tâm­plător. Și că din orice nenorocire te poți ridica purificat.

Sfânta simplitate

- Când v-am întâlnit prima oară, aveați 82 de ani și spuneați că la 90 veți ieși la pensie. Acum, vă văd la fel de activ. V-ați răzgândit?

- Mi-am propus să tră­iesc măcar 92 de ani. Dar un foarte bun prieten de-al meu, arhiepiscopul Tomi­su­lui, mi-a spus: "Nu, eu îți dau dispoziție să trăiești 95, nu 92!". (râde cu pof­tă) Motivul era că atunci voi împlini 60 de ani de căsnicie, iar el ne va putea celebra la nunta de platină. Acum, lăsând gluma la o parte, sunt într-o mare di­le­mă. În loc să-mi sim­pli­fic viața, așa cum ar trebui, în ultimii 20 de ani mi-am complicat-o foarte mult, fi­indcă am o mare slăbi­ciu­ne: nu pot refuza pe ni­meni. Am renunțat la mul­te lucruri inutile, dar tot mai trebuie să fac puțină ordine în viață. Capacită­țile mele sunt limitate.

- Mai acordați consul­tații?

- Da, o singură zi pe săp­tămână, doar joia, pri­mesc maximum cinci per­soane, ca să pot sta de vor­bă câte-o jumătate de oră cu fiecare și să dau sfaturi re­feritoare la terapii inte­grative.

- Poate că tocmai profesia v-a ținut departe de bătrânețe.

- În cazul meu, pasiunea pentru ceea ce fac și dorința de a ajuta oamenii au determinat meseria, nu invers. Mulți oameni m-au îndemnat să-mi des­­chid cabinet, momin­du-mă cu cât am să câș­tig. N-am dat nicio­dată consul­tații pe bani. Nu m-a interesat asta. Tot ce am vrut a fost să ajut, du­pă puterile mele, pe cei care sunt în nevoie. Să dăruiesc o mângâiere. Sunt atâția oameni care se îmbolnăvesc, pur și simplu, de singurătate, pentru că nu are cine să-i strângă în brațe. Când dă­ruiești iubire, ți se în­toar­ce înzecit, cum să nu te simți tânăr?

- Spuneați că ați re­nunțat la multe lucruri nefolositoare. E și ăsta un secret al longevității?

- Întâi m-am debara­sat de mărunțiș, de lu­cru­rile care nu-mi serveau decât, cel mult, orgoliului per­so­nal. Am renunțat la tot ce e negativ. Dacă simți că te chinuie un sâm­bure de invidie, de ciudă, de enervare, arun­că-l imediat la pubelă, nu-l lăsa să stea, se poate amplifica. Nici nu știți cât de mult ne îmbolnăvește și ne îmbătrânește răul. Dar dincolo de asta, n-am trăit ca un sfânt. Puteam să mă izolez de oameni și să mă călugăresc. Dar eu am gustat din toate plă­cerile vieții, să știți. Atâta doar, că am simțit de mic că e nevoie de cumpătare. Făceam în fiecare zi gim­nastică, mer­geam regulat la schi, la patinaj, la înot. Mă opream din mâncat înainte să mă satur. Niciodată n-am avut prea multe haine sau prea multe bunuri și nici n-am alergat după bani. Simplitatea e cel mai de preț dar. Sfânta simplitate! Să te arăți oamenilor exact așa cum ești. Să nu încerci să fii alt­cineva. Câtă ușurare îți adu­ce! Cu timpul, sigur că am renunțat și la lucrurile care nu se mai potriveau vârstei. Omul a fost clădit în­tr-un echilibru perfect, de trei etaje. Sus e mentalul (creierul), la mijloc e sentimen­talul (inima) și jos de tot e biologicul (vis­cerele). A înainta frumos în vârstă înseamnă să urcăm de jos, de la viscere, spre rațiune. Exact ca pe munte, pe măsură ce urci în toate, și-n iu­bire, și-n dăruire, se deschide orizontul. Și sus de tot e infinitul.

Îndreptar de viață lungă

- Azi, toți specialiștii s-au pus de acord că ali­men­tația greșită e principalul factor de boală. Aș vrea să ne dați niște sfaturi. Ce ar trebui să mân­căm, ca să ne păstrăm tinerețea?

- Studiile au arătat că o celulă umană moare și renaște la o distanță de un an și jumătate, doi. Însă pe măsură ce înaintăm în vârstă, capacitățile noilor ce­lule se dete­riorează trep­tat. Cei care le pot în­tări sunt acizii nu­cle­ici. Îi putem găsi în ger­meni de grâu, pâine in­te­grală, al­ge marine, fulgi de ovăz, ciuperci, leguminoase (so­ia, fa­so­le, linte, ma­ză­re, spa­nac, andive), în mie­re și sucuri de fructe. Carnea trebuie evitată. Carnea conține în ea moartea ani­malului ucis. Consu­ma­­torii de carne, s-a do­vedit, sunt mult mai a­gre­sivi. Celebrul medic ja­ponez George Osha­wa susține, de altfel, că hrana ideală pentru per­soanele în vârstă ar tre­bui să constea - 60%, în cereale nede­cor­ticate, 30% în legume, fructe și semințe, și doar 10% în ouă, lapte și carne. Eu mănânc câte puțin, de cinci ori pe zi. Cred că deja s-au săturat oame­nii de câte ori le-am spus as­ta.

- Aveți o rutină anu­me a zilei?

- Am primit de la pă­rinții mei o educație des­tul de severă, care și-a lă­sat amprenta: ore cât mai precise pentru trezire, pentru mâncat și pen­tru somn. Studiul mi-a do­vedit însă că dis­ciplina muncii, a me­selor și a somnului e favo­rabilă lon­ge­vi­tății. Eu am insti­tuit regula celor trei op­turi: 8 ore de somn, 8 ore de mun­că și 8 ore de odih­nă activă. O respect. Când simt că am obosit, mă întind în pat, aplic câteva tehnici din yoga și adorm atât de profund că pot suna și te­le­foa­nele, nu le aud. După jumătate de oră, sunt iar proas­păt și mai pot lucra încă 4, 5 ore. Seara, nici nu-mi pun ceasul să sune. Ceasul meu interior func­ționează așa de bine, că e suficient să-mi propun o oră de tre­zire și mă trezesc la timp.

- Știu că aveți un băiat. El vă urmează sfaturile?

- Băiatul nostru e exact inversul meu: noaptea lu­crea­ză, ziua doarme, se trezește pe la 14.00, mănâncă pe la 3 dimineața și stă cu ochii în computer toată noaptea. Acum mă rog de el să meargă măcar la înot, de două ori pe săptămână. Cred că e vina noastră, a mea și a soției mele, la un moment dat l-am pierdut, nu ne-am ocupat prea mult de for­marea lui. Dar nu-mi place să-i atrag atenția. Va găsi el drumul, doar are 40 de ani!

- Trebuie să fii norocoasă ca femeie să ai ală­turi, la vârste îna­intate, un bărbat așa de op­timist ca dvs.

- Și invers, să știți. Foarte mult îi datorez eu soției mele. E un om excepțional, care a dat do­vadă de mul­tă înțelegere, blân­dețe și răbdare. A știut să vadă par­tea luminoasă a vieții și mi-a acceptat micile ștren­gă­rii. Nu m-a cicălit niciodată. E o mare tactică asta, să o învățați și voi, doamnelor! Și poate ar fi avut motiv! Mai ales că de multe ori lipseam de-acasă. Când lucram ca expert al ONU, în fiecare an eram câte 6, 7 luni plecat. E foarte important cu cine alegi să-ți îm­parți viața. Omul de lângă tine te poate trage și-n jos.

"Suntem infiniți. Nu ne terminăm niciodată"

- Care sunt bucuriile unui om de 90 de ani?

- La 90 de ani te bucură totul. Tinerii nu știu să se bucure de întâmplările și oamenii de lângă ei, nu știu să le vadă, pentru că așteaptă mereu fapte și gesturi mari. Eu mă bucur de ce este, nu de ce ar putea fi. Azi dimineață am ieșit la plimbare cu Fetița, mai­da­neza noastră. M-am plimbat 20 de minute, era foarte senin și frumos. Apoi am venit pe jos, la birou. Mi-a plăcut, era un aer tare, de munte, afară. Și aici m-am întâlnit cu tine. Te-am îmbrățișat, așa cum îm­brățișezi un copac.

- Gândul la moarte vă mai aduce vreo tulbu­rare?

- Nu. Nu cred în moarte. Moartea de mult nu mă mai sperie. Știu că pare utopic, dar cred în tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Suntem infiniți, nu ne terminăm niciodată. Dacă suntem gata să ac­ceptăm legea lui Lavoisier care spune că "nimic nu se pierde, totul se transformă", de ce să nu credem și că sufletul nostru va exista pentru totdeauna? Avem de partea noastră un bagaj ancestral: religia dacilor, pri­ma religie monoteistă, cu 5000 de ani înaintea iudais­mu­lui. Ce însemna ea? Un singur Dumnezeu și viață veș­nică! Dacii se bucurau la înmormântări și plân­geau când un nou născut era condamnat la viață. Ei știau ceva ce noi am uitat, că viața adevărată e din­colo. Când știi că ai trăit frumos, că n-ai făcut rău și ai dăruit, moartea e doar o trecere cu zâmbetul pe buze.

- Ați trăit atâtea, în nouă decenii de viață! Dacă ați putea schimba ceva la cursul vieții, ce greșeală nu ați mai repeta?

- Aș lua-o de la început cu același entuziasm. Mă simt bine și nu mi-aș fi dorit nimic în plus față de ceea ce am avut. Nu am niciun regret.


Programările pentru recomandări la dr. Ovidiu Bojor se fac doar în ziua de luni, la telefonul 021.315.47.83