În tumultul de știri de la televiziuni, o veste a trecut aproape neobservată, deși ar fi fost de așteptat să cadă ca un trăsnet: arhiepiscopul de Harghita - Covasna, ÎPS Ioan Selejan, omul providențial pentru românii din zonă, a părăsit scaunul din Miercurea Ciuc, fiind desemnat să poarte Crucea Mitropoliei Banatului, așezându-se în jilțul legendarului mitropolit Nicolae Corneanu. De la cârja arhiepiscopală pe care scria "Harghita și Covasna", pusă în mâna sa de Sfântul Sinod, Înaltpreasfințitul Ioan a fost trimis să păstorească o regiune bogată și occidentalizată, unde biserici sunt destule, dar credincioși, mai "reci"... De la vocația de mare constructor și administrator de sfinte lăcașuri, prea bunul și luminatul Ioan Selejean s-a mutat într-un scaun de ziditor de suflete și credință, de păstorire calmă și profundă, dedicată sfântului altar. Să îi pomenim cu recunoștință trecutul. În 20 de ani, a construit în Harghita și Covasna 167 de sfinte lăcașuri, refăcând un patrimoniu de secole al ortodoxiei românești din zona secuiască, a refăcut biserici, mânăstiri și școli! Se pune întrebarea: ce se va întâmpla cu creștinii ortodocși din Harghita și Covasna? Înaltpreasfințitul Ioan este optimist.
"În Harghita și Covasna am lăsat cea mai mare densitate de biserici ortodoxe pe cap de locuitor din România"
- Ce ați lăsat în urmă în Harghita și Covasna, Înaltpreasfințite?
- Întâi de toate, în fiecare sat, în fiecare localitate, am lăsat un tricolor. Dumnezeu era acolo și înainte de a veni eu, în 1994. Pe Dumnezeu l-am găsit acolo, dar ceea ce am adăugat eu, ca avere, consider că este tricolorul românesc. Le-am dat nădejdea, le-am lăsat speranța românilor de acolo că nici Dumnezeu, și nici românii, de o parte și de alta a Carpaților, n-o să-i uite niciodată și că vor rămâne pentru totdeauna în matca și-n matricea acestei sfinte Românii. Am lăsat, apoi, cea mai mare densitate de biserici ortodoxe pe cap de locuitor din România. Din păcate, multe sate românești au fost maghiarizate, și azi avem biserica, dar nu mai sunt credincioșii. Am lăsat preoți la fiecare altar românesc, am lăsat mânăstiri care să contribuie și ele la dăinuirea ființei românești din acea parte de țară, și care, împreună cu preoții și cu credincioșii, să se roage mai departe pentru neamul nostru. Acesta a fost mereu îndemnul meu către cei cu care am trudit vreme de 20 de ani, acolo, în munți. Chiar în ziua în care aici, în Banat, ajungea vestea alegerii mele ca mitropolit, eu coboram de pe schele, după ce pusesem ultima cruce pe clopotnița ultimei biserici pe care am rezidit-o în Harghita, la Mânăstirea Doamnei din Toplița, datând de la 1758. Cred că Dumnezeu a spus: ajunge! Acum mergi și predică într-o altă parte, unde sunt biserici, dar este nevoie de predică.
"Singurul foc din Transilvania trebuie să fie focul de la candelă"
- În scaunul pe care l-ați lăsat liber a fost ales un episcop tânăr, PS Andrei Făgărășanul. Cine este noul vlădică și cum credeți că va reuși să șteargă lacrimile de pe obrajii preoților și credincioșilor care deplâng plecarea dumneavoastră?
- Cel care a fost deja ales de Sfântul Sinod, preasfințitul Andrei, este născut prin părțile Mureșului (la Chețani), și încă de la 21 de ani a bătut la porțile Mânăstirii Toplița. L-am îndrumat să urmeze cursurile Facultății de Teologie din București și apoi l-am îndrumat spre Tessalonic, în Grecia, unde și-a completat studiile, cu încă trei ani de zile. Când mitropolitul Ardealului de la Sibiu mi-a cerut un tânăr ca să-i fie de ajutor, i l-am încredințat pe călugărul Andrei. Astfel, timp de șapte ani, a luat contact și cu alte parohii din Transilvania și a putut să învețe tainele administrației bisericești la o mitropolie atât de veche din spațiul transilvan. Aș putea spune că, după 13 ani pe lângă mine, la Harghita, și după șapte ani pe lângă înaltpreasfințitul Streza, la Sibiu, am credința că va putea să ducă mai departe activitatea pastorală misionară în acel spațiu. Am această credință, mai ales că, la această dată, cunoaște aproape toate parohiile și aproape pe toți preoții. Nu merge într-un loc necunoscut, știe eparhia, iar în timp, nădăjduiesc că va face o bună legătură cu credincioșii, mai ales că s-a implicat în reconstrucția unei mânăstiri vitregite în vremea ocupației horthiste, Mânăstirea Făgețel, contribuind la repunerea ei pe harta spirituală ortodoxă și românească din acea parte de țară. Dacă va avea nevoie, cât Dumnezeu mă va mai ține în viață, îi voi fi la dispoziție cu un sfat duhovnicesc, cu un sfat practic, pentru detensionarea relațiilor interetnice din zonă. Îl încurajez să procedeze cu multă blândețe, cu multă înțelepciune, să nu-i judece pe oameni după câțiva lideri politici zgomotoși, care sunt împotriva neamului românesc. Acolo sunt mulți maghiari de toată cinstea, cu care am colaborat foarte mult și bine în construirea unor biserici și mânăstiri. Am ridicat multe astfel de lăcașuri sfinte cu meșteri de etnie maghiară. Avem, cu maghiarii de rând, mai multe puncte comune decât divergențe. La acest din urmă capitol, al divergențelor, îl sfătuiesc pe preasfințitul Andrei să fie atent, că orice divergență poate aprinde munții. De aceea, am spus întotdeauna, că singurul foc din Transilvania trebuie să fie focul de la candelă, și să nu fim noi, Biserica, vreodată aprinzători de altfel de focuri. Credința asta m-a călăuzit întotdeauna am trăit în bună înțelegere cu toate cultele, cu toate etniile, deoarece avem o bază de lucru creștină și toți ne tragem învățămintele dintr-un singur izvor: Sfânta Scriptură, Învățătura lui Hristos, care pe toți ne iubește și pe toți ne dorește a fi fii ai păcii.
"A fost ca și când mi-ar fi murit mama a doua oară atunci când
m-am despărțit de Arhiepiscopia Harghitei și Covasnei"
- Cum a decurs "ruperea" dumneavoastră de Arhiepiscopia Harghitei și Covasnei, de locurile acelea unice prin frumusețe, de preoți, de credincioși, de zidirile în care ați investit atât de mult suflet, în special de mânăstirea de la Izvorul Mureșului, o capodoperă de arhitectură și pictură murală?
- Să știți că despărțirea mea de acea eparhie a fost și este foarte grea! N-am simțit pe inima mea o asemenea stare și ruptură decât, păstrând proporțiile, atunci când mi-a murit mama. Până ce s-a stins ea, n-am știut în ce parte din piept îmi este inima. Simțeam că am inimă, dar nu știam unde este... Când mi-a murit mama, atunci am simțit o durere imensă în stânga și așa am aflat unde bate. Acum, la despărțirea de arhiepiscopia din munți, am avut o a doua experiență în viață, de parcă mi-a murit mama a doua oară, mai ales că, la venirea în Banat, am văzut că mânăstirile din partea aceasta de țară sunt mult mai modeste decât cele pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu și al credincioșilor, le-am ctitorit în Harghita. Dar am mângâiere și în partea aceasta de țară, pentru că am găsit aici o sete deosebită de cuvântul lui Dumnezeu. Și atunci, mă mângâi când văd în Catedrala Mitropolitană din Timișoara două-trei, până la cinci mii de oameni, cărora pot să le propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu. Iată că, zic eu, mi-a apărut această compensare la cele trăite după plecarea de la Miercurea Ciuc, unde am fost ca un haiduc în munți. Aici, spunea cineva, am și devenit un haiduc al... Banatului. Aceasta este marea mea bucurie, cum vă spuneam, că am găsit credincioși însetați după cuvântul Sfintei Scripturi.
- Cum se manifestă setea aceasta de credință din Banat și felul de a fi al credincioșilor și preoților, ținând seama că percepția publică este că, în această zonă, sunt mai mulți laici decât credincioși?
- Spunem "bănățeni", dar vreau să vă amintesc că aici s-a stabilit, în decursul timpului, un număr important de credincioși din părțile Moldovei, ale Olteniei și ale Bihorului meu natal. Sunt localnici mulți cu un anumit specific local, bănățean, dar aici s-au stabilit și șvabi, și maghiari, și sârbi, și alte neamuri. Este o bună conviețuire interetnică, cimentată în secole. Venind în ultimii 50 de ani, moldovenii, oltenii și bihorenii au crescut setea de credință. La predicile mele iau parte și credincioși din Iași, din Vâlcea sau din Focșani, care vin anume să mă asculte.
- Ați venit într-un loc unde oamenii mai au încă în urechi predicile fostului mitropolit Nicolae Corneanu. Cum v-au primit enoriașii care nu cunoșteau nici puterea duhovnicească, nici talentul oratoric, nici cultura enciclopedică, nici excepționala dvs. pricepere administrativă?
- Într-adevăr, Înaltul Nicolae a păstorit aceste meleaguri timp de 52 de ani, ajunsese o adevărată legendă. Ca să vedeți cum s-a stabilit relația dintre mine și foștii săi enoriași, care a avut loc pe nesimțite, rapid și profund, am să vă dau exemplul unei recente duminici la Catedrală, unde am ținut o predică de aproape o oră și unde cineva a avut curiozitatea ciudată să măsoare în cât timp ies eu din sfântul lăcaș, de la altar, până la ușă. Mi-a spus după câteva zile: drumul acela de câteva zeci de metri a durat 40 de minute! "Întârzierea" a constat din strângerea mâinilor, din punerea pe pieptul meu a capetelor celor care plângeau, din mângâierea celor îngenuncheați, din atingerea celor care doreau să-mi sărute mâna. Într-un cuvânt, din relația călduroasă dintre vlădică și credincioșii săi. Acestea sunt pentru mine semne că cei ce-L iubesc pe Dumnezeu m-au așteptat și, chiar dacă seamănă puțin a mândrie, unii dintre ei mi-au spus că m-au așteptat de 25 de ani... Deși nu mai vizitasem Timișoara de 40 de ani, de când am fost militar, acești oameni mă știau și mă așteptau. De aceea și cărțile mele sunt căutate. Mi-a apărut recent un volum intitulat "Pe cărarea raiului", o culegere de dialoguri duhovnicești, și editura m-a înștiințat că a ajuns la ediția a treia. Iată: am fost un propovăduitor și un administrator al credinței îngemănate cu tricolorul, iar astăzi sunt un duhovnic, un predicator al cuvântului lui Dumnezeu, într-un loc cu sete de credință. Vreau să țin lumina credinței sus, după cum m-a ajutat Dumnezeu să izbândesc toată viața.
"Îl rog pe bunul Dumnezeu să vă ajute să puneți mereu, în această candelă care se numește «Formula AS», lacrimi ale românilor"
- Vă rugăm să adresați un cuvânt redacției noastre, părinte mitropolit, unde numele dumneavoastră se află la mare preț.
- Văd că publicația dvs. m-a căutat și aici, după cum m-a căutat în vremuri mult mai aspre. Ați fost printre puținele publicații din țară care s-au aplecat asupra durerii românești. Sunteți o revistă ce se adresează sufletului și, mai ales, în mod direct, rănilor sufletești. De aceea, rog pe bunul Dumnezeu să vă ajute să puneți mereu, în această candelă care se numește "Formula AS", să puneți mereu lacrimi ale românilor. Candela aceasta să dăinuiască și să ducă lumină și mângâiere celor care-L caută pe Dumnezeu și care iubesc din adâncul inimii scumpa noastră țară, România.