Părintele profesor CONSTANTIN COMAN - "Copilăria mea a fost un dar fantastic de la Dumnezeu"

Sunt într-o casă parohială veche, boierească, ce străjuiește biserica Sfinților Voievozi Mi­hail și Gavriil din apropierea Gării de Nord.

O clădire frumoasă, bătrână și așezată, scăpată de furia "dezvoltatorilor" imobiliari, care au lăsat toată zona aproape în ruină. Camera înaltă e plină de tomuri le­gate în piele, cu titluri subțiri și fine, scrise cu cer­neală aurie. Puține sunt în limba română. Greaca ve­che și nouă, limbi moderne și limbi moarte, alternează într-un dans erudit, în biblioteca cu rafturi negre și lungi. În liniștea casei bătrâne, străpunsă alene de tic-tacul unei pendule, poți să te cufunzi ca într-o apă adâncă. La masa la care iau interviul scrie de obi­cei părintele. Știu asta pentru că, adeseori, l-am găsit cu tomurile deschise, așe­zate pe su­porturi de lemn, ca să le poată răsfoi pe în­de­lete, în timp ce-și așternea gândurile pe hârtie.
Părintele Constantin Coman e profesor uni­ver­sitar. A condus ani de zile catedra de studii biblice a Facultății de Teologie din București, o vreme fiind chiar pro-decanul instituției. Dar prin venele lui nu curge sângele unui burghez ci­tadin, ci sângele țăranilor din câmpia Bără­ganului, un sânge care iese la iveală ori de câte ori vorbește de Dumnezeu. Un Dumnezeu pe ca­re nu l-a întâlnit în cărți, ci în copilărie, amestecat în colbura drumului, pierdut în cerul fără margini, alunecând alene pe apele din lun­ca Călmățuiului. Și acum se roagă, seara, nu după o pravilă complicată, ci urmând rânduiala pe care a deprins-o de la tatăl lui, țăran din Al­bești, un sat din Buzău, pierdut în câmpia Bă­răganului.

Pânzăturile albe

"Din perioada copilăriei, nu îmi aduc amin­te de nicio imagine urâtă. De timpuriu am fost fascinat de frumusețea și provocarea acestui spectacol extraordinar care este lumea. Și acum mă gândesc că altă imagine sau altă stare mai frumoasă și mai sănătoasă decât cea a satului meu nu există! Mergeam cu vaca la păscut, un­de stăteam ceasuri întregi, și mai luam o carte cu mine, pentru că începusem să merg la școa­lă. Dar nu puteam să citesc mai mult de o pa­gină, două; mă și chinuiam: să citesc, să nu ci­tesc... pentru că spectacolul din fața ochilor era mult mai captivant decât orice carte aș fi avut. Era prea multă frumusețe! Îmi aduc aminte de cerul imens, de câmpurile nesfârșite acoperite cu porumbul de un verde crud și de lunca Călmățuiului... Când Paștele era un pic mai târzior și încolțea bine iarba, pe verdele ei proaspăt și frumos, oile albe păș­teau cu mieii abia scoși din iarnă, iar devale se scăldau cârdurile de gâște cu bobocii ieșiți din găoace.
Încă mai am în minte și imaginile cu fetele mari care, în vremea aceea, înălbeau pânzele de cum dădea căldura. Erau ștergare țesute la război, în casă, și tre­buia să le speli cu apă curată de fântână, apoi să le bați pe piatră, să le întinzi și iarăși să le bați și iar să le speli la fântână. Văd șirurile acelea albe și foarte lungi, de doi-trei metri, unul lângă altul, toate într-o ima­gine extraordinară. Este una dintre imaginile fru­moase pe care le păstrez în minte din acei ani.
Copilăria mea a fost un dar fantastic de la Dum­nezeu. Acolo am făcut experiența libertății. Atunci am mers pe jos, la nesfârșit, cu picioarele goale. Așa am ajuns să simt legătura cu pământul, cu natura - să te frigă vara praful sub picioare! E ceva tare frumos să calci tu, cu piciorul tău gol, direct pe pământ. Mama mă tot striga - "Ia-ți teneșii, mamă, ia-ți teneșii, că o să te înțepi." Și chiar mă înțepam des în mărăcinii câmpului, dar faptul că eram în picioarele goale îmi dădea pu­tere și nu voiam să mă încalț niciodată! Mai facem și acum experiența aceasta, cei mari, și ne dăm seama de puterea ei, dar e prea puțin. Să calci pe iarba aceea proaspătă, uneori plină de rouă - vă dați seama ce senzație aveai?
Eu am trăit la răscrucea dintre două lumi. Acum se naște o lume nouă, care nu știm încotro se îndreaptă. Copiii noștri sunt ei înșiși încă prinși de nostalgia acelor vremuri. Unul dintre fiii mei îmi spunea, când încă îi mai duceam la țară: "Măi, tată, măi, de ce ai venit tu la București? De ce nu ai stat tu acolo, ca nenea Ilie?" - unul din cumnații mei, care a moștenit casa de la țară. Băiatul meu simțea încă farmecul și vraja vieții de acolo, spațiile acelea imense, lunca, libertatea, aerul...

Crucile tatei

Când am venit pe lume, am găsit o lume frumoasă, liniștită, cuminte, cu biserică în mijlocul satului, cu slujbe, cu liturghii, cu sărbători, cu postul Paștelui, cu postul Crăciunului, cu Sfântă Mărie, cu Bobotează. Ritmul acesta era foarte firesc. Dumnezeu era prezent cu mare discreție peste tot, în tot și-n toate, și în gospodărie, și la câmp, și când plecai la drum, și când te întorceai. Era ceva ce știam cu toții și era într-un firesc al vieții. "Doamne ajută!" era peste tot. "Așa a vrut Dumnezeu", când se întâmpla ceva rău. Aceasta este imaginea pe care am avut-o și pe care aveam să o validez, după studiile teologice, ca fiind o formă din­tre cele mai adevărate de relație cu Dumnezeu - într-un firesc nesupralicitat, neforțat în niciun fel. Până când m-am făcut mare, când am plecat la școli, am crezut că satul acela era chiar raiul, eu mă iden­ti­ficam cu el până la contopire.
Părinții mei erau foarte credincioși, credincioși într-un sens foarte firesc, foarte sănătos; nu aveau ni­ciun fel de exagerare. Erau credincioși așa cum res­pirau, cum mergeau, cum făceau toate lucrurile. Au fost oameni deosebiți, cu totul deosebiți, și i-am res­pectat foarte mult. Nu le-am spus niciodată "tu". Le spuneam totdeauna "matale", de la "dumneata". Nu fo­loseam nici pluralul de politețe, dar le spuneam: "Matale ai mâncat?".
La noi în casă nu se vorbea de rău de nimeni, nu auzeam niciodată cuvinte urâte. Eu nici astăzi nu pot pronunța numele celui rău în scrierile mele și am dificultăți când traduc, pentru că mă gândesc că dacă l-ar auzi tata sau mama sau bunica mea, nu ar putea să-l citească. Ei, pur și simplu, nu puteau să ros­tească numele celui rău! Credința în Dum­nezeu nu era însă un capitol asupra căruia să se insiste în mod deosebit. Totul era rânduit, asta rețin eu, totul era la locul lui. Nu eram toa­tă ziua la biserică, nici nu ne rugam foarte mult; asta era în ritmul nostru.
Fiind cel mai mic dintre cei cinci copii, am avut beneficiul să stau cu tata și mama, în cameră, mai mult. Îmi aduc aminte că uneori mă făceam că dorm și îi vedeam cum se închinau când se așezau să se culce. Tata era mai râv­nitor, pe când mama era o fire mai li­beră; era foarte inteligentă și își acorda anumite libertăți. Tata era cu mai multă rânduială, iar seara își făcea cruci în fața patului neîncetat. Mă tot întrebam: "Ce-o fi zicând acolo?" Se însemna cu semnul crucii de multe ori și se ruga. Asta îmi este cea mai dragă rugăciune acum: în momentul de dinainte de a mă așeza în pat, îmi fac cruci ca tata și mai pomenesc pe copii, pe cei apropiați, pe cei bolnavi... Nu era ceva spectaculos. Mai târziu, când s-au liniștit de la muncile câmpului, și-au îmbătrânit, atunci părinții mei au luat cărțile de rugăciuni, ceas­loavele, Psaltirea. I-a învrednicit Dumne­zeu cu ani mulți de viață: mama spre 92 de ani și tata spre 95.
Tata a fost o fire extrem de atentă, de de­li­cată. De altfel, vorba dânsului către noi și către nepoții dânsului, fiii noștri, a fost permanent: "Măi, fiți delicați, fiți delicați." Era o vorbă care ne surprindea, venind de la tata. Cu asta ne cerea să fim foarte atenți, cu bun simț cu vecinii, să nu facem lucruri care să forțeze un pic mâna celuilalt, să nu te duci neanunțat în curtea lui, a vecinului. Tata avea o raportare extrem de afectivă la toate animalele noastre, vorbea cu ele ca și cu niște persoane, le drăgălășea. Se și spunea despre el: "Nea Pătrașcu și la animale zice «poftiți»". Era foarte delicat. Porecla lui era "Pace". Am tot investigat mai târziu de ce-i spunea lumea așa: pentru că era un om extrem de blând, de împăciuitor, tempera toate conflictele, asperitățile, toate tensiunile care se iveau în jur.

Preotul satului

- Modelele pe care ni le alegem, uneori, în viață vin de demult, din adâncul copilăriei. Sfinția voastră ați ales preoția. A existat un asemenea personaj în satul amintirilor dvs.? Cum era părintele locului?

- Era un bărbat înalt, masiv, în putere, puțin cărunt, cu o barbă mică, cu o statură impunătoare. Avea ceva voievodal în prezența sa. Era un om citit. A fost preotul prin excelență al satului, pe care îl port și îl voi purta în memorie până la sfârșit, pe care îl cinstea toată lumea - când apărea pe stradă, se ridicau toți în picioare! Îl salutau, dădea și dânsul binețe tuturor. Se numea Radu Ciurea. Eu l-am pomenit în plină ma­turitate, trecut de cincizeci de ani. Era de școală veche, o școală a preoției foarte aplicată - avea un stil aparte, un fel de a călca, un fel de a se îmbrăca, un fel de a vorbi. Se identifica în toate cu chemarea lui preo­țească. Așa cum era atât de firesc să meargă tata și mama la biserică, să se pregătească de cu seara, să se primenească, fără niciun fel de sforțare, fără niciun fel de efort, tot așa de firesc era și părintele. Atât de firesc apărea în imaginea satului... parcă era de acolo. Sigur, și imaginile mele sunt acum destul de romantice, dar, cu siguranță, era extrem de apreciat și de respectat.

- Cum era viața religioasă a satului, din vre­murile de-atunci?

- Am multe imagini în minte. De pildă, când pă­rintele venea cu Botezul prin sat, era un moment ab­solut spectaculos, dar de un spectaculos foarte discret, dacă pot spune așa. Toată lumea îl aștepta cu porțile și cu ușile de la casă deschise, deși, uneori, era foarte frig. Toți copiii eram primeniți, adunați în casă, ne așe­zam cu tata și mama în șir. Preotul intra și stropea casa, ne spunea două-trei cuvinte la fiecare. Mi-l amin­tesc, după aceea, la slujba de Bobotează - o ima­gine extraordinar de frumoasă -, când tot satul se aduna la biserică - deși, iată, erau anii '60-'70, în plin comunism. Slujba dura foarte mult. Nouă, copiilor, pe atunci ni se părea că nu se mai termină. După ce ieșeam de la biserică, mergeam și la sfințirea apei și, dacă nu era prea multă zăpadă, o făceam în vale, în afara satului, la fântâni, aproape de râu. Îmi amintesc convoiul acela cernit, cu oamenii vârstnici în față, cu prapuri în frunte, îmbrăcați toți cu eleganța și discreția vremii de atunci, foarte sobru, cu femeile îmbrobodite cu broboade negre și cu noi, copiii, de jur împrejur. Părintele trona toată slujba. Era pus la locul lui, cum s-ar spune.
Mai am în minte imaginea lăsatului de sec pentru postul Paștelui. Atunci mergeau finii la nași pentru "ier­tăciune", cum se spunea. Iar noi, copiii, ne adu­nam și făceam un fel de ritual: strângeam toate lu­crurile urâte, murdare, le puneam într-o cutie de tablă, pe care o legam cu sârmă, și le dădeam foc, când se lă­sa seara. Le purtam cu toții ca pe niște torțe când ne în­­tâlneam și, deși nu știam ce înseamnă, era o rân­duială. I se spunea dihorniță. Mulți le numesc ritualuri păgâne, dar eu cred că dacă au rezistat până astăzi, au primit o semnificație creștinească, pentru că, iată, arderea necurăției se făcea la începutul postului."

Izgonirea din rai

Părintele Coman vorbește rar și liniștit, dar în vo­cea lui simt parcă o strângere a inimii. Lumea aceea, lină și dulce ca o gură de rai, i-a lăsat în suflet nu numai aroma unei fru­museți de ne­șters, ci și amin­tirea unei rupturi dureroase. La granița dintre co­pilărie și ado­lescență, a plecat la se­minar, pentru a se pregăti să devină preot. A fost dorința discretă a ta­tălui, care citea Cazania în fiecare du­minică, în biserică, și și-ar fi do­rit ca feciorul lui să ajungă slujitor al altarului. Doar că drumul spre preoție a în­semnat și iz­go­nirea din rai.
"Când am intrat la seminar, la Epis­copia Buzăului, mi s-a părut foarte apăsător. Peste tot erau zi­duri, spații în care se miș­cau numai preoți. La 14 ani, ieșeam dintr-o lume a libertății, a res­pirației firești, și intram într-o lume cu uniformă. Dacă aș fi putut, cred că aș fi fugit. Aveam un program strict, de in­ternat - închipuiți-vă, să pleci de aca­să, de la mama și de la tata, de la lun­că, de la joacă, de la aer, într-un internat... Mersul la biserică, obligatoriu, din seminar, așa, cu rândul, a fost pentru mine o altă sminteală, extrem de apăsător. Pentru că eu mergeam în sat la biserică, nici nu se discuta, dar nu eram forțat să o fac. Mulți dintre colegi au amintiri foarte frumoase din acea perioadă, însă eu am rămas marcat de această atmosferă închisă, de închisoare, în care lucrurile erau întunecate, negre, cenușii."

Simplitate și taină

- Părinte profesor, credeți că există o ruptură în­tre Dumnezeul acela intim, "de la firul ierbii", pe ca­re L-ați întâlnit în satul copilăriei, și Dumnezeul teo­logilor, cel din tratate?

- Da, există o falie. Oamenii de la mine din sat trăiau legătura cu Domnul foarte intim și foarte dis­cret, în egală măsură. De aceea, astăzi, când cre­din­cioșilor li se propune foarte mult cateheza, eu simt, dintr-un anume punct de vedere, că nu este foarte bine venită această îndoc­trinare - să-i învățăm pe credincioși să știe, în amănunt, de Preasfânta Treime, de Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, să știe de cele două firi ale Mân­tuitorului etc. Pentru că aici e și taina cea mare a creștinismului, că se ofe­ră tuturor, îi îmbră­țișează pe toți - și pe cei simpli și neinstruiți și, în egală măsură, se oferă și celor care au pătruns în cele mai înalte zone ale cul­turii, ale științei, ale fi­lo­sofiei. Există un spa­țiu po­tențial, virtual, în care se pot împlini a­mân­doi. Iar pe cel sim­plu nu e ca­zul să îl ins­truiești foarte mult în dog­matică.
Nu aș vrea să fiu gre­șit înțeles. E nevoie, bi­neîn­țeles, de o reîmpros­pătare a sensului lucru­rilor pe care le facem. Dar, vedeți, toată viața noastră de fie­care zi - chiar viața noas­tră bio­logică, sufle­tească, psi­hi­că, toată tre­cerea prin această lume - este în­văluită de taine de ne­pătruns. Câți dintre oa­meni știu de toate desco­peririle științifice, de me­canismul precis prin care funcționează, de pildă, organismul uman, în toate amănuntele lui? Cunoaș­tem în mare, dar nu avem foarte multă știință și nici nu vrem să știm prea multe - impor­tant este că existăm și ne folosim cu cuviință de aceste lucruri. La fel este și cu credința în Dumnezeu - ce știau credincioșii mei din sat era esențial, și anume că toate acestea sunt de la Dum­nezeu.
Noi astăzi riscăm, chiar prin catehezele din biserici, să ne pierdem un pic în secundar, în sensul că începem să ne închi­dem în universul nos­tru ecleziastic și pier­dem esențialul. Pier­dem taina. Lumea sim­plă de la mine din sat nu știa foarte bine, cu de-amănuntul, dog­me­le teologice, dar știa că toate cele ale bise­ricii se încadrează în­tr-un mod foarte coe­rent de trăire a rela­ției cu Dum­nezeu - și asta era esențial. Nu cu­noș­teau foarte mul­te, dar știau cum să-și practice credința. Știau că toate sunt pentru Dumnezeu - și tămâ­iatul mor­min­telor, și aprinsul lu­mânărilor, și colacii și co­livele, toa­te erau așe­zate foarte bine în inimile lor. Si­gur, cred că bătrânii mai înțelepți vedeau sensul lu­crurilor mai adânc. Unele sensuri sănătoase ale unor obiceiuri s-au pierdut odată cu ei. Au rămas obice­iurile, dar înțele­surile nu s-au păstrat, și acum unii preoți mai tineri se grăbesc să spună că sunt superstiții - pentru că s-au pierdut sensurile. Eu nu cred că sunt superstiții, eu cred că trebuie să avem foarte mare grijă cu astfel de acuzații. Pentru că lucrurile care s-au impus și au supraviețuit perioade lungi de timp în biserică și care au girul spațiului bise­ricesc, nu puteau să supra­vie­țuiască decât încărcate cu un sens creș­tinesc și bi­se­ricesc - chiar dacă ele proveneau din pe­rioada pre­creștină, din lumea pă­gână. Știm foarte bine că așa s-a întâmplat, au fost preluate, nu numai la noi, peste tot, lucrurile au fost încreștinate, într-o oarecare continuitate - deci nu a existat o rupere, ci o conti­nuitate.

- Cu siguranță că preoția este mai greu încercată astăzi, în lumea rătăcită din jurul nostru, decât era în tre­cut, când valorile morale și sufletești se res­pectau. Cum arată, în ochii dumneavoastră, preo­tul ideal?

- Din punctul meu de vedere cred că o condiție primordială pentru ca omul să poată deveni preot este simplitatea minții. Apoi, ar trebui ca viitorilor preoți să li se probeze curăția, smerenia, modestia, discreția, delicatețea. Preoții nu pot fi trufași, nu pot fi plini de ei înșiși, ci trebuie să fie mereu blânzi, buni, îngă­duitori, răbdători - acestea sunt calitățile pe care se grefează și cresc cele sfinte. Acum s-a pus centrul de greutate pe carte, pe informare, să știm istorie multă, să știm dogmatică multă - ceea ce, sigur, e bine. Dar e o foarte mare amăgire, pentru că diploma îți des­chide drumul spre o preoție reușită la suprafață, dar nu neapărat și în ceea ce privește vocația preoțească adevărată. Vorbesc de simplitate nu în sensul lipsei de informație, ci de simplitate în sensul unei minți limpezi, neîncurcate, neîntrebătoare la nesfârșit. Simplu e preotul care se smerește și acceptă asta în fața lui Dumnezeu; nu întreabă, nu face o mie și una de logici și de structuri, ca să dezlege problemele credincioșilor. La rugăciune nu te așezi cu bogăția ta de perspective, de orizonturi, de erminii.
Ca preot, mi-am dat seama că oamenii nu vin la mine să le rezolv eu problemele, ci vin la mine ca să le rezolve Dumnezeu problemele. Atunci, preotul trebuie să aibă această conștiință, că oamenii nu vin la el și nu fac apel la puterile lui, la înțelepciunea lui, la formarea lui teologică - ci el trebuie să devină cel care mijlocește într-un fel foarte concret rugămintea respectivului credincios către Dumnezeu și răspunsul lui Dumnezeu către el. Prin urmare, când vine cineva cu o problemă, preotul trebuie să aibă reflexul ime­diat: "Doamne, iată a venit la Tine și cere ceva. Ajută-l Doamne, dă-i Doamne..." Acolo este reflexul imediat și primordial. Și atunci lumea simte! În toate timpurile, preoții care au fost apreciați nu au fost neapărat preoții plini de carte. Ar fi de dorit asta, dar acolo unde e știință multă există riscuri majore, să se instaureze această suficiență de sine, care să vrea să-i țină loc lui Dumnezeu. Nu, preotul nu-I ține locul lui Dumnezeu, preotul duce la Dumnezeu, preotul este acolo unde vine Dumnezeu; el este doar un vas, un intermediar.

fotografii de Mihai Coman