- La "Vocea României", în ediția de anul trecut, trei dintre finaliști ați fost ardeleni: Maria Hojda din Sighet, Tiberiu Albu din Orăștie și tu, din Dej. Cum se poate ajunge vedetă, pornind dintr-un orășel de provincie?
- Într-adevăr, m-am născut și am copilărit în Dej, un oraș micuț, din apropiere de Cluj, cu oameni așezați, cumsecade, cu mult bun simț. Povestea cu provincia este o simplă prejudecată. Atmosfera și societatea de acolo îți dau nu doar cei șapte ani de-acasă, cum se spune, ci și un sentiment de siguranță. În Dej te simți ocrotit, nu ți-e teamă să mergi pe stradă, nici măcar noaptea, nu ți-e teamă să-ți lași copilul să se ducă singur la școală... Locuitorii de-acolo și-au păstrat întreagă scara valorilor. De asta mă bucur că am deschis ochii spre lume acolo și nu într-un oraș mare, unde deseori strâmbătatea face legea. În plus, am avut noroc că, la un moment dat, ai mei au cumpărat și o căsuță la țară, în aceeași zonă, și-n felul acesta am putut să gust și din bucuriile traiului rural: am zburdat pe pajiști, am explorat păduri, m-am jucat și printr-o curte plină cu flori, nu doar prin fața blocului... Am avut parte de o copilărie liberă, cu zbânțuială în natură, marcată de întâlniri cu oameni frumoși la suflet, puri, neîntinați, așa cum erau și cred că încă mai sunt țăranii din Ardeal. Părinții mei sunt amândoi profesori: tata a fost antrenorul lotului național de volei, iar acum este directorul Centrului Olimpic de Volei, iar mama este inginer și predă la un liceu tehnologic. Însă amândoi au un mare drag de artă, în general, sunt extraordinar de creativi și au glasuri foarte frumoase (mama se ocupă și de corul "Armonia", de la liceul unde predă). La drept vorbind, și fratele meu, mai mare decât mine cu nouă ani, cântă foarte bine, deși nici el nu a îmbrățișat o carieră artistică. Dan este medic veterinar și profesează în America, în California.
- Drumurile noastre în viață încep uneori în copilărie, prin întâmplări ieșite, cumva, din comun. Nu le băgăm totdeauna în seamă, deși sunt semne clare despre ce va urma. Ai avut și tu o asemenea premoniție?
- Mi-a rămas definitiv în minte o scenă care s-a petrecut pe când aveam vreo 5-6 ani. Mama cosea la mașină - îmi făcea niște rochițe superbe! - și cânta. Îmi plăcea mult să stau pe lângă ea când cânta, mai ales că mama prefera cântecele vechi, cu versuri care spun povești, nu doar rimează. În ziua aceea, însă, în timp ce acul împungea pânza, mama a început să cânte "Sara pe deal", poezia lui Mihai Eminescu, iar eu am rămas ca vrăjită. Melodia aceea, cumva îngânată, se împletea cu cuvintele în așa fel încât, ca prin farmec, am început "să văd" dealul și stelele scăpărătoare și fata îngândurată care-și întâlnește iubitul sub "înaltul, vechiul salcâm". A trecut ceva timp de la momentul acela și, când eram în clasa I, într-o după-amiază, mama a venit, m-a luat de la școală, și mi-a spus: "Mergem la Casa de Cultură. Te-am înscris la concursul TipTop Minitop." La Casa de Cultură se făceau pregătirile pentru faza regională a acestei competiții pentru copii. Ajunsă în acel micro-studio, am fost întrebată ce melodie vreau să cânt, și-atunci, fără nici o ezitare, am răspuns: "Vreau să cânt «Sara pe deal»". Producătorul a făcut ochii mari, dar nu m-a refuzat. I-am reprodus melodia și am început repetițiile. Iar în seara spectacolului, când am urcat pe scenă... a fost magic! Am intrat în poveste cu tot sufletul, am început din nou "să văd" întâlnirea celor doi îndrăgostiți și am cântat așa, din rărunchi... Când am ieșit de pe scenă, primul lucru pe care l-am auzit a fost vocea cuiva care mi-a spus: "Doamne, cum ai cântat, fetițo! Parc-ai fi un om mare!". Apoi am intrat în corul școlii, am mai participat la niște spectacole, dar mereu având drept principală preocupare școala.
- Aș fi putut paria că ai fost o elevă eminentă. În atitudinea ta s-a păstrat, până azi, un aer de premiantă. Muzica nu ți s-a părut niciodată cu o treaptă mai jos?
- Muzica era doar un hobby. Abia când împlinisem vreo 15-16 ani, la o serbare școlară, am fost văzută de niște băieți din Dej, care cântau rap și care, după ce s-au prezentat, mi-au zis: "Trebuie să vii la noi în studio, să facem împreună o piesă." M-am dus, am înregistrat cu ei, cu "Anexa Unu", și așa a ieșit "Am plecat. Pa!", o melodie care a explodat în mediul on-line. Atunci am realizat eu, pentru prima dată, că mi-ar cam fi plăcut să merg pe drumul ăsta, al muzicii. Dar n-am îndrăznit să pășesc prea departe pe urma acestui vis, căci mi se părea intangibil. Așa că am terminat liceul, m-am mutat la Cluj, pentru facultate, deci aproape de casă, într-un mediu la fel de ocrotitor ca acela din Dej...
O cămăruță în București
- Spre ce facultate te-ai orientat?
- M-am înscris atât la Științe Economice, cât și la Politehnică, am fost admisă la ambele și, aproape un an de zile, le-am dus în paralel. Până într-o zi, când m-am trezit la un curs, la Poli, și mi-am zis: "Ce naiba caut eu aici?". I-am sunat pe ai mei și i-am anunțat că eu renunț la facultatea aia, fiindcă nu-i de mine. Cam în același timp, m-am împrietenit cu băieții din trupa de reggae-rap Camuflaj și-am început să lucrez cu ei destul de serios. De pildă, am făcut împreună piesa "În jurul lumii", care s-a răspândit foarte repede și cu mult succes în mediul online. După o vreme, băieții s-au mutat în București, au sondat terenul și, după ce s-au lămurit asupra situației, au început să insiste pe lângă mine să-i urmez. Îmi tot spuneau că piața muzicală din Cluj e prea restrânsă și că la București se "dă ora exactă". M-am tot gândit și m-am tot răsucit... Mi-am zis că dacă vreau să plec la București, am nevoie să-mi închiriez măcar o cămăruță, dar ca să-mi închiriez o cămăruță, ar fi trebuit să mă angajez undeva, ca să fac rost de bani. Ca atare, am decis că singura soluție era să obțin o bursă, din care să plătesc chiria din București. Am tras tare, am luat bursa și-așa m-am mutat la București, dar, inițial, numai cu jumătate de picior, căci făceam naveta între Capitală și Cluj, ca să-mi termin facultatea. Două săptămâni stăteam în Cluj, două în București și tot așa. Acest du-te-vino a ținut până la sfârșitul anului școlar, după care mi-am anunțat părinții că mă mut cu totul în București. Săracul tata s-a speriat puțin, fiindcă el consideră că ori faci ceva ca lumea, ori nu mai faci, iar în viziunea lui, cineva care face muzică trebuie să se apuce de asta din fragedă copilărie: să facă școala de muzică, să învețe măcar un instrument... Se temea să nu eșuez cumva, iar eșecul să nu mă demoralizeze. L-a liniștit însă mama, care întotdeauna m-a susținut pe ideea asta, cu muzica, și-așa, cu binecuvântarea lor, am descins aici, cu arme și bagaje.
- Ardelenilor nu le place gălăgia din Capitală. Ți-a fost teamă de mutarea în București?
- Da, mare de tot! Însemna o completă ieșire din zona mea de confort și-o aruncare în necunoscut. Eu sunt o structură căreia îi place să analizeze lucrurile și să prevadă rezultatul unui gest sau altul, nu sunt genul care se aruncă așa, cu capul înainte și cu ochii închiși. Iar rezultatul mutării în București era imposibil de prevăzut. Clujul însemna pentru mine un mediu sigur și confortabil, însemna apropierea de familie și de prieteni și un traseu de viață bine schițat, previzibil și fără riscuri. Dacă rămâneam acolo după încheierea masteratului, mai mult ca sigur că m-aș fi înscris la doctorat și aș fi rămas să predau în facultate. Am pritocit îndelung mutarea asta, în lunile acelea de navetă și, până la urmă, am zis: acum ori niciodată! Trebuia să-mi asum riscul, căci aveam mult prea mare drag de muzică. Odată stabilită aici, mi-am găsit un loc de muncă (eram manager asistent la firma Get Fit), am început să iau lecții de canto, să lucrez din ce în ce mai mult în studio... După câteva luni, mi-am dat seama că nu mai rezistam în munca aceea de birou și că, probabil, nici colegul meu, cu care împărțeam o încăpere, n-ar mai fi rezistat multă vreme, fiindcă eu, și când lucram, cântam. (râde)
- În final, ți-a priit Bucureștiul?
- Atunci nu prea. Între timp, interveniseră niște probleme de sănătate care nu-mi permiteau să mă desfășor muzical cum ar fi trebuit și-atunci mi-am căutat un alt serviciu, l-am găsit, am stat acolo ceva, dar, finalmente, deși nu mi se reproșa nimic profesional, șeful mi-a spus: "Tu trebuie să faci muzică. Aici îți faci treaba, dar te chinuiești. Sufletul tău tânjește după altceva. De ce nu încerci să te duci la «Vocea României»?". A fost o perioadă foarte tulbure. Nici în viața mea personală lucrurile nu mai mergeau prea bine. Ca să mă limpezesc, am plecat la fratele meu, în California. Am stat acolo o lună și jumătate și, departe de orice influență exterioară, am decis că era cazul să operez în viața mea schimbări. M-am întors în România și, de parcă universul ar fi hotărât să-mi dea și el o mână de ajutor, viața mea chiar a început să se așeze pe un făgaș nou. Am încheiat relația în care fusesem până atunci, mi-am schimbat locuința, am început să-mi văd temeinic de sănătate, atât fizic, cât și emoțional, iar muzical, m-am mutat la un alt studio, la Full Boss Music. Am luat totul de la zero, dar de-acum aveam o altă stare de spirit, îmi recăpătasem optimismul, ajunsesem la mal și cerul era din nou senin! După care, la insistențele multora dintre cunoștințele mele, m-am înscris la Vocea României, un nou salt în necunoscut, dar, de data asta, mă simțeam ca și când aș fi avut coardă de siguranță!
- Ce probleme de sănătate ai avut, Anda? Spuneai că ele au cam pus frână muzicii.
- Din pricina unor deficiențe dorsale, mi-au fost afectați mușchii gâtului și asta a dus și la o dezechilibrare a articulaței temporo-mandibulară. Am început să am dureri mari în zona gât-mandibulă, iar mușchii laringelui îmi oboseau foarte tare, astfel că nu mai eram capabilă să susțin o repriză de cântat de 45 de minute, cum e normal. În plus, și din punct de vedere psihologic mi-a fost destul de greu: faptul că nu reușeam să mai cânt la capacitate maximă mă măcina și asta agrava situația. Era un cerc vicios foarte dificil de rupt. A și durat câțiva ani. Singura soluție ca să ies la lumină a fost să accept realitatea dificultăților mele, dar și posibilitatea reeducării corpului și minții. A fost o muncă pe două direcții: la nivel psihologic și la nivel fizic. Am început să fac sport (stretching, yoga, pilates), am învățat cum să dorm, astfel încât să-mi menajez spatele și gâtul, am mers la ședințe de kinetoterapie, la masaj, am apelat și la remedii homeopate și am lucrat foarte mult cu mintea, astfel încât să ajung să-mi elimin frustrările și frica aceea paralizantă.
Un Rac foarte sentimental
- Pe lângă vocea ta excepțională, un alt lucru care te-a făcut remarcată a fost aerul tău ușor melancolic, un soi de frumusețe cu lacrimi în ochi...
- Cred că a fost mai curând sensibilitate, nu melancolie. Așa sunt Racii: au o emoționalitate intensă, sunt foarte sentimentali. La mine, sensibilitatea s-a manifestat încă din copilărie: simțeam puternic vibrația, încărcătura oricărui moment sau a oricărei întâmplări. În plus, am fost un copil care s-a maturizat foarte repede. Probabil și pentru că mereu am fost atrasă de studiul oamenilor. Când eram mică, mie îmi plăcea să stau în preajma adulților, nu să mă joc cu ceilalți copii. Preferam să-i studiez pe oamenii mari, să le analizez reacțiile, gesturile, felul în care vorbeau, atitudinea... De-asta, de foarte devreme, am conștientizat că am capacitatea de a "citi" oamenii, de a le intui caracterul, de a le "vedea" substraturile - ceea ce m-a ajutat deseori, de-a lungul anilor. Iar tot observându-i și analizându-i pe alții, mi s-a părut absolut firesc, la un moment dat, să mă analizez și pe mine, să fac un soi de scufundări în interior. Poate și asta s-a văzut la televizor. Și concentrarea! Nu-mi puteam permite să dau frâu emoțiilor, șuvoiul lor ar fi putut să mă înece, și nici n-am vrut să mă gândesc la miza concursului, la ierarhia finală. Eu venisem acolo ca să văd cât de departe pot să merg, muzical, să-mi testez limitele. Din acest motiv, nici n-am suferit când am văzut c-am ieșit pe locul doi. Din contră, m-am bucurat foarte mult pentru Tibi Albu. Am știut că eu mi-am făcut treaba cât am putut de bine și că, într-adevăr, acela a fost, în momentul respectiv, locul meu pe podium.
- Ai fost ovaționată de public minute în șir. Succesul nu ți-a tras covorul de sub picioare?
- Nu, deloc. Pe tot parcursul concursului, am simțit nevoia să-mi cultiv o stare de smerenie. Prezența într-o astfel de emisiune, expunerea de care beneficiezi și reacțiile oamenilor te pot ameți, poți greși lesne drumul. Lucrurile nu sunt chiar atât de sigure și de sclipitoare cum le vezi tu atunci, în acele clipe de efervescență. Eu m-am concentrat mereu pe ideea că laudele și aplauzele acelea sunt efemere, astfel încât să n-am așteptări prea mari, să nu mă prăbușesc la încheierea concursului. Am vrut să mă păstrez cu picioarele bine înfipte în pământ, am preferat să-mi cultiv realismul, să nu mă îmbăt cu rozul acelor momente din timpul concursului. Mulți oameni care vin la acest concurs de la Pro TV au impresia că vor deveni brusc foarte mari, niște nume cu greutate în muzică. Ceea ce eu nu cred că se poate. În trei luni nu poți să-ți construiești o imagine comparabilă cu aceea a unor oameni care muncesc în acest domeniu de 15-20 de ani. Într-adevăr, concursul îți aduce un plus de imagine, însă acest capital trebuie întreținut și crescut cu multă muncă.
- Ce se întâmplă cu tine acum, după triumful aproape deplin de la "Vocea României"?
- În săptămânile astea care au trecut de la încheierea concursului, am încercat să mă odihnesc cât mai mult. Și, constatând că am în casă un perete alb, liber, am decis că, la modul metaforic, o să-l umplu cu proiecte: vreau să-mi schițez traiectoria și s-o vizualizez. Mai ales că acum am căpătat avânt, adică "Vocea României" și-a îndeplinit rolul: mi-a dat măsura posibilităților mele muzicale și acea încredere în mine de care aveam mare nevoie. Cu siguranță că voi mai lucra și cu Marius Moga, fostul meu antrenor. Și, între timp, continuu cu concertele live - cânt în fiecare duminică seara la clubul Bordello, din Centrul Vechi. Împreună cu Cătălin Cotelin, în formula "Night Lights" (voce și pian), întreținem atmosfera cu sesiuni de piano-bar. Iar din martie, voi apărea și în musicalul "Vrei să știi ce am făcut în America?", la Teatrul Elisabeta. E vorba de un spectacol în regia Mălinei Andrei, o provocare pentru mine, fiindcă este prima mea întâlnire cu actoria.
- Te-ai împrietenit până la urmă cu Bucureștiul? Există în Capitală un loc al tău?
- Îmi place foarte mult să ies și să mă plimb pe străzi cu case vechi, îmi place să mă întâlnesc cu prietenii mei de suflet și să stăm de vorbă, dar, în egală măsură, îmi place să mă cuibăresc în casă și să citesc. Merg, în continuare, la diverse conferințe pe teme de dezvoltare personală, iar duminicile, dacă nu mă deturnează repetițiile, mi-am format un obicei - mă întâlnesc cu prietena mea cea mai bună, Claudia, și mergem în locurile "noastre": la cafeneaua "noastră", la cinematograful "nostru", la restaurantul "nostru"... Duminica e ziua "noastră". (râde) Iar atunci când simt nevoia de acasă, "evadez" la ai mei, ca să mă bucur de îmbrățișările părinților, de dragostea câinelui meu, ca să-mi umplu sufletul din reîntâlnirile cu prietenii din copilărie. Acolo, în Dej, e cuibul meu și marea mea sursă de energie.
Foto: PRO TV (3), arhiva personală