A murit la Sinaia, pe 28 noiembrie 1989, într-o casă transformată în mânăstire și a fost înmormântat la Prislop, fără ca miile de ucenici pe care-i vindecase sufletește și trupește să poată veni pentru a-i da sărutarea de pe urmă. Părintele Arsenie Boca este icoana ortodoxiei martire, cea care nu a înțeles să colaboreze cu regimul comunist, dar care l-a răbdat în tăcere și smerenie, știind că toate relele pământului sunt îngăduite de Dumnezeu cu un scop și au, întotdeauna, o limită hotărâtă de Sus. Niciun politruc, niciun informator din cei care l-au supravegheat ceas de ceas nu și-a imaginat că el va fi mai puternic și mai periculos în mormânt decât în afara lui.
Încet, fără ca cineva să bage de seamă, părintele Arsenie a strâns, din mormântul de la Prislop, o ceată imensă de ucenici. Parte din ei îl cunoscuseră încă de când era în viață. Ceilalți, cu mult mai mulți, l-au aflat doar prin rugă și cuvintele lăsate în urmă, prin puterea harului și miracolele săvârșite de el. Vestea lucrării minunate a părintelui Arsenie s-a răspândit din gură în gură, așa cum se întâmplă cu orice miracol. Rândul de pelerini de la mormântul său a sporit de la un an la altul, fără ca cineva să-i cheme cu dinadins, până când Prislopul a devenit o bulboană duhovnicească, mult mai mare și mai cuprinzătoare de suflete decât cea iscată la Sâmbăta de Sus, în anii tinereții.
Tot acest drum prin vremuri ne arată că Dumnezeu se răzbună, în cele din urmă, dar nu o face la fel ca noi, oamenii. Pentru că el nu vrea să ucidă, nu vrea să strice. Doar să împlinească, să rotunjească prin iubire. Părintele Arsenie Boca nu-i lăsa niciodată pe ucenici să se revolte împotriva conducerii politice altfel decât prin rugăciune și dragoste. Știa că aceste arme sunt mai puternice decât tancurile și mitralierele, pentru că, spre deosebire de ele, nu se opresc niciodată. Și mai știa părintele că timpul lucrează întotdeauna în favoarea celui care iubește și rabdă și că stăpânirile sunt întotdeauna vremelnice. Mai ales dacă asupresc. Și mai știa că la temelia oricărei lucrări omenești se află credința și că fără ea, totul se năruie la un moment dat.
Cu smerenia sa adâncă și cu o răbdare de Sisif, el a reușit să străpungă bezna roșie și să ajungă până la noi întreg, viu și nevătămat. Și din mormântul de la Prislop, le spune creștinilor toate câte nu le-a putut grăi în timpul cât a fost prigonit. Și așa va face până la sfârșitul veacurilor, pentru că acum, nicio putere pământeană nu-l mai poate opri.