Sala Tezaurului de la subsolul Muzeului Național de Istorie a României este unul dintre cele mai fascinante locuri din București. La doi pași de hărmălaia Lipscaniului și de claxoanele isterice de pe Calea Victoriei, te scufunzi într-o liniște ca de vis, pe care doar uimirea și entuziasmul o întrerup. Aici, istoria de mii de ani a spațiului românesc strălucește în lumini de aur și de argint, în reflexii de rubine și de smaralde și în unduirea rafinată a filigranului. Aici, în Sala Tezaurului, istoria nu se țese din buzdugane și iatagane, ci din comori ce ascund, sub măiestria bijuteriilor, povești fericite sau drame despre care nu scriu, niciodată, manualele de istorie.
O astfel de comoară m-a urmărit, încă de la prima mea vizită în Muzeu, întâmplată în urmă cu ani. O cutie mică, de argint, cât căușul palmelor, pierdută în strălucirea și eleganța celorlalte vitrine, care prezintă obiectele personale ale Reginei Maria a României: daruri de nuntă, primite de principesă de la bunica sa, Regina Victoria a Marii Britanii, o fructieră realizată de marele bijutier Paul Telge, un set de birou, o cutie mare, suflată cu aur, dăruită de Doamnele Române... Și, pierdută printre toate acestea, micuța casetă de argint! Există, însă, un detaliu care transformă în comoară acest obiect decorativ: "Caseta de argint în care a fost depusă inima reginei Maria”, scrie mărunt, dedesubtul exponatului. Citești și nu crezi că este adevărat! Cum adică "a fost”? Cum a dispărut inima Reginei Maria din culcușul care îi era hărăzit? Și cum de figurează într-un inventar de muzeu, când ea a fost dăruită, prin testament, unei bisericuțe ridicate de suverană pe malul mării, în Balcicul pe atunci românesc? Din păcate, răspunsul la întrebări nu se află printre comorile din vitrine. Acolo tronează doar umilința unei inimi aruncate la ghenă, inima unei regine care a ars de iubire, pentru țara care i-a devenit patrie și mormânt...
Lacrimile unei prințese
Principesa Maria de Edinburgh avea 17 ani când s-a logodit cu Ferdinand, principele de coroană al României. O căsătorie forțată de mama sa, marea ducesă rusă Maria Alexandrovna, peste capul Reginei Victoria a Angliei, care avea alte planuri, mai mărețe, cu nepoțica ei "Missy”. Dar Maria îi este făgăduită lui Ferdinand, și nici măcar Victoria nu se mai poate opune. De-abia dacă trecuseră câțiva ani de când micuța principesă, aflată în vacanță, îi scria celebrei sale bunici de la reședința de vară a acesteia, din Osborne: "Suntem atât de fericiți să fim din nou aici! Facem plimbări lungi și mergem pe mare, culegem scoici, care sunt atât de minunate! Eu și surorile mele trimitem dragii noastre bunici și mătușii Beatrice, dragostea noastră, cu multe sărutări. Nepoata dumneavoastră iubitoare, Missy”. Parcă ieri trăise zilele însorite ale primilor ani ai adolescenței, când totul era încântare și nicio mâhnire nu pătrunsese încă în grădina raiului său, iar oamenii, când zâmbeau, o făceau pentru că se simțeau fericiți... "Era vârsta nevinovăției, paradisul în care nu te mai poți întoarce, după ce i-ai trecut pragul, intrând în lumea realităților”.
Maria intră, brusc, în "lumea realităților”. Părăsește mediul distins și relaxat al regalității britanice și, după căsătoria cu Ferdinand de Sigmaringen și luna de miere din Bavaria, ajunge într-o țară din capătul Europei, într-o lume străină ei și într-o familie străină ei. Numai jurnalul său intim, ținut la zi, cu rigoare victoriană, știe câte lacrimi a vărsat tânăra Principesă în primii săi ani în România! Regele Carol I, omul unei mari misiuni (îi era lui însuși greu în noua sa țară!) era excesiv de rigid cu toți cei din jur; Regina Elisabeta o trata, și ea, cu răceală pe Maria, considerând-o prea nesupusă față de rigorile curții, în vreme ce Ferdinand, preocupat de curiozitățile sale științifice, era mult prea absent. În general, atmosfera din jurul tinerei dinastii domnitoare din România era de un conformism teuton exasperant. Tristă, arsă de dorul părinților și al surorilor ei, principesa Maria bântuia singură într-un palat pe care îl ura, cu încăperi grele, nemțești, opulente, pline de ornamente apăsătoare, pompoase, fără vreun ungher în care să te poți regăsi. Totul era "altdeutsch” și nu de cea mai bună calitate, notează Maria, cu malițiozitatea femeii rănite... "Toate bogățiile mele aduse de acasă erau pierdute, nu-și găseau locul aici, nu se potriveau, păreau aproape absurde, la fel de pierdute ca și mine, absurd, mizerabil, o ființă umană smulsă din rădăcini și incapabilă să mă adaptez la noile condiții”, se destăinuie principesa în memoriile sale.
Departe de cei dragi, lipsită de prieteni, nimerită într-un București al bârfei și al cinismelor de salon, criticată mereu pentru "extravaganțele” sale, altfel atât de obișnuite la Londra, tânăra principesă se încăpățânează, totuși, să rămână fidelă propriului său stil. Se încăpățânează să răzbească și să-și găsească locul în acest capăt de Europă, spre care până și bunica sa cea atotputernică se uita cu neîncredere și cu teamă. În noua sa reședință de la Cotroceni, Maria trece peste toate convențiile și își ia drepturile unei viitoare regine. Aduce spiritul epocii victoriene în inima Bucureștiului: cruci celtice, stucaturi bogate și, peste tot, frize pictate cu "Madonna Lily”, crinul Maicii Domnului, floarea preferată a copilăriei sale, de care îi era atât de dor, în fiecare zi a noii sale vieți de Principesă de România.
În linia întâi
Revoltelor sale artistice din tinerețe, Maria le dă, cu timpul, substanța temperamentului său pasional, pe care aveau să-l elogieze toți cei care au cunoscut-o în timpul Primului Război Mondial și în lunile care au premers Marii Uniri de la 1918. Devenită Regină, în 1914, după moartea lui Carol I, Maria e adevăratul bărbat al familiei regale, după cum o descriu martori ai timpului. Regina agață pe umeraș celebrele sale rochii, care au impus-o în elita eleganței europene, își pune uniforma de infirmieră și, braț la braț cu brancardierii voluntari, se duce la gară, în fiecare dimineață, pentru a-i primi pe răniții veniți de pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial. Înfruntă oboseala și tifosul, stă chiar și 20 de ore pe zi printre răniți, oferindu-le, adesea, ultima îngrijire, sfidează moartea cu un curaj nebun. De fapt, e mai mult decât curaj. "Când este vorba de Regină, nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană, a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate”, o laudă aliații României. Maria nu știe să piardă. Credința sa nestrămutată în cauza României, atunci când nimeni nu mai crede, face din ea câștigătoarea morală a războiului. Unirea și încoronarea de la Alba Iulia o transformă într-un mit național. Nărăvașa Missy, anglo-saxonă, micuța prințesă din grădinile împărătesei Victoria devenită regină a României Mari, își găsește, în fine, locul ei în inimile românilor. Dar tot nu-și găsește, încă, un loc pentru inima ei. Căci în spatele femeii puternice aflate alături de "Nando”, cum îl alintă ea pe Regele Ferdinand, rămâne adolescenta în costum de amiral din pozele în care apare alături de tatăl ei, rămâne puștoaica îndrăgostită de marea nesfârșită ce îmbrățișa insulele britanice, adolescenta dornică de libertate ce hoinărea ore în șir prin labirintul grădinilor terasate de la Osborne, tânăra căreia parfumul primelor îndrăgosteli îi amintea mereu și mereu de crinii Maicii Domnului, "din petalele cărora izvorăște lumina”.
Dar România Mare mai avea să-i aducă Mariei un dar: întâlnirea cu Balcicul. Regina vizitase Cadrilaterul, de-abia alipit României, încă din 1914. Atunci, purtată de entuziasmul principelui Nicolae, fiul său, care gonea cu mașina prin imensul ocean prăfuit al Dobrogei, Maria ajunge și la Balcic, pe malul mării. Impresionată, notează în amănunt emoția momentului, nu îi scapă nici un detaliu din exotismul locului, îi place marea turcoaz, îi plac fântânile turcești, îi plac oamenii atât de speciali ai locului. Dar trec zece ani până când, reîntoarsă la Balcic, Regina înțelege că acela e locul inimii sale. Avea, deja, acasă, locurile ei de suflet: Cotroceniul, Pelișorul, Mamaia, Branul, dar Balcicul, consacrat între timp ca fief al lumii artistice bucureștene, o cucerește definitiv. Găsește și locul unde ar vrea să se mute. "Locul pe care îl vreau și pe care trebuie să îl am. Toată viața mi-am dorit un astfel de loc, imaginându-mi că-l pot găsi doar în Italia, și iată-l aici, la Balcic”. Face imediat toate diligențele pentru a cumpăra terenul și pentru a începe construcția propriului său "Paradis iluzoriu” și a "Cuibului liniștit” ("Tenha Juvah”), născut sub penița pictorului Alexandru Satmary, unul dintre cei care descoperiseră printre primii farmecul unic al Balcicului și cel care insistase pe lângă Regină să se mute în zonă.
Grădinile suspendate
"Nicăieri nu poate fi găsită acea bucurie liniștitoare precum cea de aici, marea de un albastru-intens, parfumul florilor de portocal, magnolii, caprifoi, trandafiri..., liniștea, refugiul, toate fac un paradis perfect - pe care întotdeauna îl voi regreta atunci când voi fi plecată”.
Oricine a fost măcar o dată în viață la Balcic și oricine recunoaște stilul memorialistic inconfundabil al Reginei Maria ar jura că rândurile de mai sus sunt ale Reginei Maria, scrise chiar de ea. Dar nu sunt. Istoricul Diana Mandache, de la Muzeul Național de Istorie a României, le-a descoperit în paginile de memorii ale bunicii Victoria, strălucitoarea regină a Marii Britanii. Același stil, aceleași doruri, aceleași nostalgii. Dorul neastâmpărat de mare, dorul neastâmpărat de copilărie, pe care Balcicul exotic i l-a retrezit Reginei Maria... În doar câțiva ani, dealul sterp de pe malul mării devine un adevărat paradis. Maria investește în refugiul la care visase frenetic atâta timp. Armata o ajută să efectueze lucrările, artiștii îi fac desene pe placul ei, mari arhitecți și riguroși administratori veghează la bunul mers al lucrărilor. Regina însăși își redefinise gustul estetic în anii din urmă. Autenticul o fermeca mai mult decât orice. Casa de la Balcic trebuia să fie parte din decor. Integrată perfect în nodul acela de nisip și de vânturi, în sălbăticia priveliștii, compusă din podișul dobrogean cu neliniștea albastră a mării.
"Când am venit pentru prima dată în acest loc, m-am trezit într-o realitate sălbatică și pustie. Dar aici era marea și apa de izvor și peste tot erau copacii. Pe când le povesteam celorlalți despre el, m-am simțit cuprinsă de o vrajă. Pustietatea s-a transformat în cămin al frumuseții, în loc al fericirii, al păcii și al tihnei. Mă plimbam în stare de fericire deplină, printre parcurile pline de flori, care răspundeau iubirii mele ca niciunde în altă parte. În canalele înguste apa șoptea, iar eu mă desfătam privind cascadele, care răcoreau cu stropii lor fața mea. Încetul cu încetul, urcam poteca, fremătând de emoție, grăbindu-mă spre locul cel mai înalt, de unde întreaga priveliște, de acolo, de sus, m-a făcut fericită”.
Totul, la Balcic, de la liniile teraselor, inspirate de Osborne-ul copilăriei, la aranjamentul floral, după culoare și mărime, de la șerpuitul aleilor, la curgerea apelor, de la refugiile umbroase, încadrate de colonade albe, la locurile tainice care dau spre marea strălucitoare, totul stă sub pecetea Mariei. Regina inspectează pentru prima oară grădinile de la Balcic - de-acum finalizate - și îi mulțumește lui Dumnezeu că a făcut posibilă această minune, când, în mijlocul unei rugăciuni, înțelege ce lipsește din micul său paradis: o bisericuță, o bisericuță ortodoxă, simplă și caldă, așa cum văzuse ea, cândva, într-un sătuc îndepărtat...
"Stella Maris”
Reporter "neliniștit”, mă aflu, în acest început neguros de noiembrie, în paradisul de la Balcic. Caseta de argint de la Muzeul de Istorie din București m-a pus pe drum. Am vrut să ajung în locul unde inima reginei Maria a fost lăsată prin testament. M-am lăsat purtat, ore în șir, pe urmele pașilor ei, descoperind, detaliu cu detaliu, ca un detectiv ascuns sub lupa emoțiilor, nesfârșitele exclamații de fericire ale Reginei din însemnările sale zilnice de la Balcic. Crucile bizantine, mari sau mici, dar de o simplitate absolută, cu care și-a presărat fiecare colțișor de grădină; migdali care înfloreau în ianuarie, umplându-i reginei inima cu miracolul frumuseții lor, leandri, iasomie, cactuși și cicoare, o beție de culoare, de simțire și de viață. Cișmelele care îi răcoreau chipul, grădinile denumite după cei dragi... Imaginea Mariei e peste tot. Te însoțește ca o nălucă. E chiar în fața mea, senină și zâmbitoare, îmbrăcată în alb, ca o mireasă a florilor. Miroase a crini, a crinii Maicii Domnului, care te conduc, cu parfumul lor, până la intrarea în "Stella Maris”, bisericuța ortodoxă pe care Maria a ridicat-o la Balcic, pe malul mării. E atât de mică, încât abia de încapi în ea tu și îngerii tăi păzitori, iar între suspinele rugăciunilor îți auzi, cântat, ca dintr-o toacă veche de lemn, bătăile inimii...
Îngerii sfioși de pe pereții bisericuței bizantine i-au fost alături Reginei, în clipele de încercare ale ultimilor săi ani de viață. Îngeri sfioși care au vegheat-o îndeaproape, tăinuindu-i secretele cele mai adânci ale inimii sale înflăcărate, cele mai intime doruri ale principesei britanice, suspinate prin saloanele reci ale Palatului de pe Calea Victoriei, zbuciumul anilor de război, conflictele tot mai dese cu fiul ei, Carol al II-lea, suferința târzie a vieții ei. "Stella Maris” era, mereu, punctul terminus al plimbărilor sale sub soarele Balcicului. Aici, toată neliniștea și toate desfătările unei zile se spiritualizau și urcau spre cer, purtate de rugăciuni, drept mulțumiri către Cel de Sus, pentru încă o zi îngăduită în Paradisul de la Balcic.
"Stella Maris” avea să fie și ultimul popas al Reginei la Balcic, înainte de moarte. E toamna lui 1937, iar starea de sănătate a Mariei naște tot mai multe semne de întrebare. Pozează un faimos pictorial, pentru nu mai puțin faimosul fotograf Guggenberger Mairovits, iar imaginile, preluate de întreaga presă națională și internațională, îi șterg Mariei sentimentul dureros al uitării și al intrării în umbră. În octombrie se simte, însă, "intolerabil de slăbită, bântuită de teama că neobosiții mei doctori vor dori să mă ia din «Paradisul iluzoriu», pe care îl iubesc mai mult ca niciodată”. Mintea îi stă doar la primăvara viitoare, când Paradisul va prinde din nou viață. Pe 23 octombrie, însă, părăsește pentru totdeauna Balcicul. "Cu inima grea am plecat din îndrăgita mea casă de lângă mare, șoptind încet o rugăciune, să-mi fie dat să mă întorc din nou anul viitor, s-o văd înflorită”. Dar regina nu avea să se mai întoarcă niciodată. Doar inima ei...
Un vis neîmplinit
După o lungă suferință, Regina Maria moare pe 18 iulie 1938. Presa mondială transmite cu tristețe vestea dispariției uneia dintre cele mai impozante figuri regale ale timpului, Casa Regală Britanică intră în doliu vreme de două săptămâni. În țară, Maria are parte de funeralii naționale, iar trupul său este înhumat alături de Regele Ferdinand, în catedrala episcopală de la Curtea de Argeș.
Potrivit ultimei dorințe testamentare, Regina ceruse ca inima să-i fie scoasă din piept și depusă în Capela "Stella Maris” din Balcic. "În timpul unei vieți îndelungate, atâția au venit la inima mea, încât, moartă, aș dori încă să simt că ei pot veni la ea, de-a lungul potecii de crini, care mi-a fost bucuria și mândria”. "Doresc ca inima mea să fie adusă lângă mare, sub lespezi, la Stella Maris. Am iubit «Tenha Juvah», locul pe care l-am creat, locul pe care l-am clădit; deci, lăsați ca inima mea să stea acolo”, îi scrie Regina lui Carol al II-lea. Nevrednicul fiu îi împlinește dorința. Inima Reginei a fost pusă într-o casetă octogonală de argint, care, la rândul său, a fost pusă într-o casetă mai mare de argint aurit, încastrată cu prețioase briliante, safire și rubine, iar aceasta din urmă a fost înfășurată în drapelul României și într-un vechi stindard britanic.
Lungul drum al inimii Mariei avea să înceapă în biserica mânăstirii Cotroceni. De acolo e dusă, după trei luni, într-un ceremonial impresionant, la Balcic, unde e depusă la Capela "Stella Maris”, chiar de ziua Reginei. Dar inima Mariei nu și-a găsit liniștea.
"Istoria a confirmat îngrijorările Reginei. Inima a trebuit să fie luată de la Balcic, de către generalul Eugen Zwiedinek, aghiotantul Mariei, cu puțin înainte de cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în septembrie 1940. La dorința Arhiducesei Ileana (fiica Reginei), inima a fost așezată inițial într-o mică biserică de lemn de la Bran, mai târziu fiind depusă în firida unei stânci din apropiere”, spune Diana Mandache, o specialistă de marcă în istoria familiei regale a României. Ileana a încercat să ia cu ea, în exil, inima Reginei, în 1948, când a părăsit România comunistă, dar nu a reușit să ridice lespedea de piatră. A luat asta drept un semn că inima Reginei trebuie să rămână pe pământ românesc. Numai că, peste 20 de ani, liniștea Reginei avea să fie tulburată din nou. Comuniștii scot inima Mariei și o mută într-o incintă muzeală. Zvonurile despre felul în care era tratată dorința testamentară a Reginei sunt cât pe ce să nască un conflict diplomatic între Londra și București. Ca să-l evite, autoritățile comuniste iau, în 1971, decizia de a prelua cele două casete cu inima Reginei, în patrimoniul Muzeului de Istorie a Republicii Socialiste România. Urmează un lung și stupid proces birocratic, și abia în 1975, relicva regală, tranzacționată și "evaluată” în zeci și zeci de hârțogării, ajunge la București.
Inima dintre betoane
Noiembrie, 2014. După 40 de ani de istorie și la 25 de ani de la Revoluția din decembrie, inima Reginei Maria se află tot la Muzeul de pe Calea Victoriei din București, uitată într-un beci, în vreme ce casetele în care fusese pusă inițial fac parte din expoziția permanentă cu Tezaurul României. După 25 de ani de "îndreptare a istoriei”, inima îndrăgitei Regine a României nu își găsește încă liniștea mult dorită. Inima aceea, desprinsă din trup, ca în poveștile cavalerești medievale, inima hărăzită, prin testament, Capelei "Stella Maris” din Balcicul ei preaiubit, stă, efectiv, aruncată, în cavoul unor pereți de beton.
"Pe mine nu mă interesează caseta de aur de la Muzeul Național de Istorie! Pe mine mă deranjează ținerea inimii Reginei într-un depozit. Asta încalcă principiile creștine, morale, legale și afective, dacă vreți”, spune revoltat Emil Stoian, președintele asociației "Fiii și prietenii Branului”, unul dintre cei care au luptat în ultimii ani pentru ca inima Reginei să reintre în drepturi creștinești și morale. Hârțogăreala tipic românească, disputele patrimoniale asupra celor două casete, care fac acum parte din Tezaurul României, ca și indecizia Casei Regale cu privire la locul cel mai potrivit pentru depunerea inimii Reginei (în Balcicul, acum, bulgăresc, sau înapoi la Bran, de unde a fost luată acum 40 de ani?) întârzie, însă, rezolvarea problemei.
"Tot birocrația blochează și acum rezolvarea problemei”, afirmă Ioan Luca Vlad, consilier privat și avocat al Casei Regale. "Lucrurile sunt pe făgașul potrivit, dar depindem de o hotărâre de guvern pentru a putea lua inima reginei de la Muzeul Național de Istorie a României. Din păcate, se tot schimbă miniștrii Culturii, așa că nu am reușit să avansăm, ne-am blocat în birocrație...”. Există, totuși, o veste bună: avocatul Casei Regale a confirmat, în premieră pentru "Formula AS”, faptul că inima Reginei Maria nu va ajunge nici în Balcicul ei iubit, nici în Bran, cum atât de mult și-au dorit locuitorii de acolo. "În condițiile dispariției Balcicului de pe teritoriul României, decizia Casei Regale e ca inima să fie dusă la Sinaia și depusă la Peleș, în camera în care a murit Regina. Varianta Branului nu este posibilă, pentru că nu se întrunesc condițiile de siguranță la capela de acolo. Inima va fi pusă în caseta mică, de argint, în vreme ce caseta mare, aurită, care e obiect de patrimoniu, va rămâne în tezaurul României”, explică avocatul Casei Regale.
Notă de autor
Au trecut mai bine de 40 de ani de batjocură instituționalizată, 40 de ani în care s-au promovat prin guvern și parlament sute și sute de legi, s-au legat și dezlegat sute și sute de combinații economice și politice, 40 de ani în care Sala Tezaurului de la Muzeul de Istorie a fost renovată și redecorată de mai multe ori, 40 de ani în care ne-am ocupat de vitrine și de trofee, în vreme ce, tot la subsol, dar într-un beci, inima Reginei, inima celei mai mari regine din istoria României, a stat, lăsată de izbeliște, într-o cutie de pantofi. 40 de ani în care l-am aplaudat pe Ceaușescu, apoi l-am huiduit și l-am dat jos, ani în care l-am pus pe Iliescu și l-am dat jos, ani în care am clamat "Trăiască Regele!” și ne-am dat monarhiști, ani în care ne-am descoperit drepturile și forța de a lupta pentru ele, ani în care am descoperit libertatea de a descoperi lumea, ani în care am descoperit Balcicul Reginei Maria și ne-am umplut de parfumul florilor ei, dar totodată 40 de ani de indiferență și amnezie, în care nu ne-am găsit timp să reparăm una dintre cele mai mari rușini din istoria noastră. Ani în care ne-am plâns de câte și mai câte ori după tezaurul furat de Rusia, în vreme ce, la noi în țară, cea mai "fierbinte” piesă de tezaur a acestui neam, inima reginei sale, stătea abandonată într-un subsol. Un singur lucru ne-a rugat Regina, în testamentul de sfârșit al vieții ei: să avem grijă de inima sa, de inima care a oblojit durerile soldaților de pe fronturile primului război mondial, inima care a tresăltat la bucuria Marii Uniri, care a purtat ambasada României regale în Occident, inima care a lăcrimat și s-a bucurat. Acum, în 2014, încă așteptăm să se publice prin "Monitorul Oficial”, decretul pentru numirea unui nou ministru al Culturii, de care va depinde ca inima reginei Maria să iasă la lumină, din beci.
Bibliografia folosită: "Balcicul Reginei Maria”, de Diana Mandache (Curtea Veche, 2014) și "Balcic: micul paradis al României Mari”, de Lucian Boia (Humanitas, 2014).