Stăpâna apelor înghețate
Aprilie 2011, țărmul Mării Albe, regiunea Murmansk, Rusia, aproape de Cercul Polar
Nu se luminase încă de ziuă, iar temperatura aerului era sub minus zece grade. Un vânt aspru, tăios, bătea dinspre nord, făcând ca frigul să pară și mai nemilos. Pe malul înghețat al mării, mai mulți cercetători, înfofoliți în costume speciale care să le protejeze trupurile de temperaturile scăzute, se pregăteau "înfrigurați" să participe la un experiment unic. La marginea pontonului, o femeie complet dezbrăcată, cu părul despletit, stătea ghemuită, cu picioarele goale în zăpadă. Apoi atinse cu mâna, ca în joacă, luciul de sticlă al apei, de parcă își făcea curaj să sară în marea în care, pe alocuri, pluteau sloiuri de gheață. Orice om dezbrăcat care ar plonja în asemenea ape ar muri pe loc! Și totuși, imposibilul s-a petrecut: tânăra femeie a pătruns treptat printre blocurile de gheață și după câteva minute s-a scufundat complet în adâncuri.
"Din fragedă copilărie, veneam aici des, cu bunicul, să pescuim la copcă. Pe când aveam cinci ani, îmi amintesc perfect, am auzit pentru prima dată, din largul mării, niște sunete stranii, asemănătoare unui chiuit. «Sunt belugele, mi-a spus bunicul, delfinii albi care știu să zâmbească». «Cum așa, bunicule?», l-am întrebat, fascinată. Și atunci am aflat că aceste cetacee, care trăiesc doar în apele înghețate, comunică între ele nu numai prin sunetele specifice delfinilor, dar și prin mimică, exteriorizându-și parcă pe chip sentimentele. «Când o să fiu mare, eu voi înota cu belugele și le voi mângâia zâmbetul!». Bunicul a râs și mi-a spus că așa ceva este imposibil. Anii au trecut și visul ce atunci părea doar unul copilăresc mi s-a îndeplinit!", povestește Natalia Avseenko, cea care astăzi este numită și "regina apelor înghețate".
La prima vedere, femeia pare să aibă o viață obișnuită: este profesor la Facultatea de Limbi Străine a Universității din Moscova. În timpul liber, însă, se ocupă cu un sport pe care nu mulți s-ar încumeta să îl practice: scufundări la mare adâncime. În urmă cu câțiva ani, după ce a obținut de două ori recordul mondial la scufundări libere, fără tuburi de oxigen, Natalia a început antrenamentul dur și istovitor pentru ceea ce toți din jurul ei credeau că este o curată nebunie: scufundările în apele reci ca gheața ale Mării Albe. În primele luni, pentru călirea organismului, se scălda în apele reci ale râurilor, alerga pe povârnișurile munților, iar pe timpul iernii, umbla desculță prin zăpadă. După un an de antrenament asiduu, odată cu venirea iernii, Natalia a trecut la nivelul următor: a început să practice înotul la copcă. Baia la copcă este o procedură terapeutică des întâlnită în Rusia, însă Natalia, spre uluirea tuturor, nu numai că se scufunda în apa înghețată, dar zăbovea printre sloiuri minute, în șir. Se dezbrăca complet și plonja în apele reci ca gheața, înotând relaxat. "La finalul lunii februarie, organismul meu se obișnuise atât de bine cu baia la copcă, încât reușisem să contrazic tezele medicinii conform cărora după opt minute de ședere în apă rece, de patru grade, în corpul uman apar procesele ireversibile ale morții, ulterioare hipotermiei avansate. Simțeam că sunt pregătită să fac marele pas. Și iată că în luna aprilie 2011, împreună cu o echipă de cercetători, de medici și de cameramani și fotografi profesioniști, am demarat proiectul «Omul și beluga»", afirma Natalia într-un interviu acordat anul trecut.
Și pentru ca să-și îndeplinească visul, acela de a înota alături de beluge, în apele înghețate ale Mării Albe, tânăra a fost nevoită să se scufunde în adâncuri, complet dezbrăcată, fără niciun fel de echipament de protecție termică, fiindcă belugele nu au deloc o reacție prietenoasă atunci când sunt atinse de materiale sintetice. Cercetătorii care au luat parte la experiment au fost convinși că delfinii nu se vor îndepărta la apariția Nataliei în mediul lor, pentru că îi vor simți vulnerabilitatea și vor încerca să o încălzească. Încrezătoare, Natalia și-a făcut cruce și s-a scufundat în apele reci ca gheața. Temperatura lor era de minus două grade, o temperatură la care funcțiile vitale ale omului se opresc după cel mult cinci minute. Medicii au avertizat-o că este foarte posibil să orbească, căci organul văzului este cel mai repede afectat. Natalia Avseenko a depășit însă limitele imaginabile, rămânând în apa de sub stratul de gheață timp de peste zece minute! "Cea mai grea parte a fost, într-adevăr, când mi-am băgat capul sub apă. Am simțit că-mi arde toată fața, o durere acută de cap m-a lovit ca lama unui cuțit și simțeam că plâng. După câteva minute, însă, m-am relaxat și am început să mă obișnuiesc. Ceea ce a urmat depășește imaginația, este greu de povestit în cuvinte. Comuniunea mea cu belugele de sub ape a fost una desăvârșită. M-au înconjurat cu trupurile lor, dansând în jurul meu, de parcă încercau să mă protejeze."
Întregul experiment a fost filmat și, la scurt timp, a fost difuzat pe canalele rusești de televiziune. Documentarul "La limită" (în limba rusă - "Potolok") vorbește despre puterea credinței, despre depășirea limitelor umane, într-o incursiune absolut fabuloasă, în comuniunea naturii cu omul, atunci când acesta nu caută să o cucerească, ci din contră, încearcă să se armonizeze cu vibrația ei.
Olandezul de gheață
În ultimele decenii, s-a discutat foarte mult despre teoria conform căreia Pământul se află în pragul unei noi ere glaciare. Ea nu va atrage, însă, după sine, dispariția oricărei forme de viață. În natură există multe ființe care sunt capabile să supraviețuiască sub straturi groase de gheață. Potrivit studiilor moderne, această abilitate de a "ignora" frigul, de a rezista la îngheț, fără degerături, o are și omul, însă organismul uman nu a învățat încă să se adapteze la temperaturile scăzute.
Olandezul Wim Hof, supranumit și "Iceman", este unul din oamenii dotați cu abilitatea unică de a rezista timp îndelungat la temperaturi extrem de mici. "Omul care nu simte frigul" a intrat în Cartea Recordurilor de nouă ori! El a atins creasta Muntelui Kilimanjaro îmbrăcat doar în pantaloni scurți, a alergat mai bine de 40 de kilometri desculț, într-un maraton organizat dincolo de Cercul Polar de Nord, a stat scufundat în cuburi de gheață timp de o oră și 30 de minute! Conform explicațiilor sale, totul ține de antrenament și de călirea trupului, căci puterile organismului uman sunt aproape fără limite. Hof afirmă că orice individ are în organism un termostat care poate fi reglat la orice temperatură.
Această teorie incredibilă este susținută și de Danila Medvedev, un renumit om de știință rus, unul din promotorii metodei de criogenizare a oamenilor, liderul Mișcării Transumaniste, care are la bază ideea utilizării tehnologiei pentru îmbunătățirea abilităților mentale și fizice ale omului. "În maximum două decenii, prin intermediul unor tehnologii la care se lucrează în prezent, semnalele creierului uman transmise către organism vor avea imediat efectul scontat. Orice om va putea, prin puterea gândului, să comande organismului însănătoșirea, scăderea sau creșterea temperaturii interne, anihilarea durerilor", susține savantul rus.
Ideea nu este deloc fantezistă, după cum ar putea afirma unii, căci dacă peste tot în lume, de-a lungul timpurilor, au existat oameni care au depășit limitele imaginabile ale trupului doar prin puterea minții, de ce nu am crede că omul, ajutat de tehnologii, ar putea înfăptui acest lucru oricând, după bunul plac?
Omul care aduce ploaia
Peste tot în lume există consemnări, din vremuri de mult apuse, despre oameni care aveau abilitatea uluitoare de a chema ploile, de a alunga furtunile și de a aduce soarele înapoi pe Pământ. Se spune că acești șamani sau vrăjitori, prin puteri nebănuite, puteau controla stihiile naturii, dispersând norii și îmblânzind uraganele, mânuind fulgerele și izgonind sau atrăgând precipitațiile.
În folclorul românesc, dansul paparudei este un ritual străvechi de invocare a forțelor naturii, pentru a aduce ploaia pe timp de secetă. "Paparudă - rudă,/ Vino de ne udă/ Cu găleata - leata/ Peste toată ceata;/ Cu ciubărul - bărul/ Peste tot poporul", cântă și astăzi femeile, în unele regiunii ale țării, unde tradiția s-a păstrat. În ritmul muzicii, tinere fete, cu trupuri acoperite de cămăși albe, cu salbe din ramuri de salcie la gât, dansează bătând din palme, în încercarea de a îmbuna Cerul, care să slobozească ploaia binefăcătoare. Asemenea obiceiuri și datini încă mai dăinuie și se practică în sânul multor popoare ale lumii. Omul modern le consideră simple superstiții sau ritualuri păgâne dar, cu toate acestea, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva în spatele lor există măcar un grăunte de adevăr.
Despre Vladimir Gorbatiuk, un țăran de 72 de ani, din regiunea Vinnița, din Ucraina, se spune că are puterea de a aduce ploaia sau, din contră, de a o alunga. El deține chiar un certificat de la un centru de hidrologie, care atestă capacitatea sa remarcabilă. Deși a fost supus mai multor studii și experimente, oamenii de știință nu au reușit să descopere cum reușește bărbatul să provoace precipitații. Conform spuselor sale, darul său a venit tot din Ceruri: "S-a întâmplat în primăvara anului 1980. Eram la muncile câmpului, când, pe neașteptate, s-a stârnit o furtună. M-am adăpostit sub un pâlc de copaci. Deodată, totul s-a luminat, sub strălucirea puternică a unui fulger. Descărcarea electrică mi-a trecut prin tot trupul, fără să mă doară absolut nimic. Am simțit apoi că am primit o forță incredibil de mare. Eram complet năucit și cred că am leșinat. Cert este că atunci când m-am trezit sub copac, ploaia se oprise și eu am crezut că totul fusese un vis, așa că am dat repede uitării evenimentul", povestea Vladimir Gorbatiuk într-un interviu.
Abia după câteva luni, darul său deosebit s-a manifestat. Era de ceva timp secetă în toată regiunea și oamenii se îngrijoraseră pentru recoltele lor. Vladimir s-a gândit atunci cu durere la toate roadele care ieșiseră din pământ și care urmau să se usuce de sete. S-a gândit la munca sa și la nepoții de la oraș care așteptau de-ale gurii. S-a uitat cu milă la mâinile sale trudite și și-a spus că degeaba le are dacă nu poate chema și ploaia. După câteva momente, mintea i s-a înnegurat și Vladimir și-a simțit întregul trup vlăguit. S-a întins pe pat și a adormit buștean. Când s-a trezit, în zorii zilei următoare, afară ploua cu găleata.
După acest incident, Vladimir s-a gândit că el provocase ploaia și s-a decis să verifice dacă chiar poate controla vremea. A început să se "antreneze" pe câmp, ferit de ochii indiscreți ai vecinilor. "Cerul era complet senin, nici urmă de nor. Am ieșit în câmp și mi-am concentrat toate gândurile asupra norilor. Am simțit cum îi chem de peste tot. Mi-am dorit din tot sufletul să plouă. Și ploaia a început!".
Treptat, despre darul miraculos pe care îl primise Vladimir s-a aflat în toată regiunea. S-au scris despre el zeci de articole și s-au realizat mai multe reportaje. În câțiva ani, bărbatul a devenit renumit în toată Ucraina și era invitat în toate regiunile țării, pentru a dispersa norii sau a aduce ploi. De fiecare dată, însă, când Vladimir dirija norii, trupul său era stors complet de energie. Uneori, se prăbușea inert la pământ. În câțiva ani, a îmbătrânit atât de tare, că a devenit de nerecunoscut. De aceea, Vladimir s-a hotărât să-și exercite aceste forțe numai în cazurile de forță majoră.
Deși Vladimir Gorbatiuk a fost de acord să fie chiar și filmat în timp ce manipulează norii, au existat mulți oameni de știință care i-au contestat abilitățile paranormale. Conform teoriei lor, medicina modernă a demonstrat că omul, încă de la naștere, poate simți în trupul său schimbările meteorologice. Dacă în zilele noastre, meteo-sensibilitatea este o afecțiune, fiind considerată o adevărată pacoste, în urmă cu sute de ani era socotită un dar, o capacitate paranormală. Și pe vremea aceea, ca și acum, oamenii aveau dureri de cap sau de oase înainte cu ceva vreme de a începe ploaia. Ei simțeau în trupul lor modificările vremii și își avertizau membrii tribului despre evenimentele meteorologice ce urmau să vină. Asta nu înseamnă că ei erau prooroci, șamani sau vrăjitori. Și totuși, cum se poate explica faptul că Vladimir Gorbatiuk nu doar simte în trupul lui apropierea ploii, ci o poate și provoca sau izgoni, prin puterea gândului său?
O memorie de elefant
"Am uitat!", "Nu-mi amintesc!", "A zburat din capul meu!" sunt expresii pe care toți oamenii le folosesc, la un moment dat. Cât de invidioși suntem pe cei care au o memorie nativă fantastică, care-și amintesc, în detalii și nuanțe, evenimente petrecute cu mult timp în urmă! Sunt, oare, acești oameni fenomenali, sau memoria fabuloasă este, de fapt, un proces psihic de întipărire care trebuie antrenat și canalizat, și pe care îl poate poseda orice individ?!
Conform teoriilor emise recent, creierul uman este un computer ultraperformant. "Omul modern inventează noi și noi modalități de a-și ușura viața: calculatoarele îndeplinesc pentru noi calcule complexe, navigatoarele de bord ne ajută să găsim mai repede cel mai scurt traseu, aparatele de fotografiat ne slujesc pentru a reține mai ușor aspecte importante din viața de zi cu zi. Dar, de fapt, capacitățile umane vor învinge întotdeauna până și cel mai performant computer. Altfel spus, creierul nu poate fi întrecut în capacitate de niciun sistem de calcul actual sau viitor", susține savantul rus Alexandr Kaplan, doctor în științe neurofiziologice la Universitatea din Moscova. Cum altfel am putea explica, de exemplu, faptul că Gari Kasparov, mare maestru și fost campion mondial la șah, a reușit să învingă, în 1997, un computer ultraperformant?
Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de jocul de șah practicat cu ochii legați. Pentru un asemenea joc este nevoie de o memorie extraordinară! La finele secolului al XVIII-lea, francezul François-André Philidor, pentru prima dată în istorie, a jucat șah cu trei adversari simultan, fără să privească tabla. A doua zi, toate ziarele din Paris publicau articole pe prima pagină despre fenomenalul șahist. După aproape două veacuri, jucătorul de șah de origine poloneză Miguel Najdorf uluia întreaga lume cu memoria sa, ce depășea orice închipuire. Najdorf jucase un simultan grandios, cu 45 de adversari, legat la ochi! Timp de 24 de ore, jucătorul polonez a păstrat în memorie mișcările și poziția a 1440 de piese! S-ar putea spune că o asemenea memorie este dincolo de limita capacităților umane! Și totuși, după cele 24 de ore, maestrul de șah a permis creierului său să se elibereze de aceste informații deja nefolositoare. Există însă și oameni care, chiar dacă ar vrea, nu pot uita niciun amănunt din viața lor, ca și cum ar avea constant, în creier, o cameră de filmat care înregistrează și stochează absolut orice. Acesta este cazul lui Jill Price, femeia care își amintește fiecare eveniment din viața ei, în ordine cronologică, începând cu vârsta de 12 ani. "Înregistrez în memoria mea toate evenimentele care se petrec, exact așa cum se succed. Fiecare zi este pentru mine o altă înregistrare. Dacă-mi veți spune o dată de acum zece ani, eu vă voi relata cu lux de amănunte ce s-a întâmplat în acea zi, din punctul meu de vedere. E ca și cum aș scoate din bibliotecă caseta cu înregistrarea respectivă, aș introduce-o în videoplayer și apoi aș urmări filmul acelei zile".
În urmă cu mai bine de 15 ani, îngrijorată de faptul că suferă de o boală psihică, Jill a cerut ajutorul specialiștilor în neuropsihologie de la Universitatea California-Irvine. Când a auzit ce susține femeia, doctorul James McGaugh a fost complet sceptic. Cu timpul însă, după ce Jill a fost supusă zecilor de teste de memorie, echipa sa a concluzionat că femeia posedă o memorie prodigioasă! Deși nimeni nu a reușit să ofere o explicație științifică pentru acest fenomen uluitor, specialiștii sunt încrezători că memoria femeii îi va ajuta măcar să înțeleagă mai bine în ce mod creierul uman stochează informațiile.
Conform unor teorii, omul își folosește în mod conștient doar o mică parte a creierului. Organul gândirii este cel care coordonează și controlează toate funcțiile vegetative ale organismului, precum presiunea sanguină, respirația, activitatea organelor interne ș.a.m.d. Informațiile legate de toate aceste activități nu pătrund la nivel activ în partea conștientă a creierului uman, pentru ca acesta să nu se supraîncarce. Și totuși, există oameni care, printr-o metodă necunoscută, enigmatică, reușesc să controleze până și acea parte a creierului care se ocupă de funcțiile vegetative. Și astfel, ni se dovedește încă o dată că dezvoltarea capacităților noastre intelectuale este, practic, fără limite!