Dialoguri în pridvor: CRISTIAN FILIP - "Dumnezeu a vrut să mă smerească, nu să mă piardă"

- Povestea unui om pe care credința și hrana l-au salvat de la confruntarea cu moartea -

Experiența nemărginirii

- Biografia dvs. seamănă cu un roman de aven­turi. Pragmatică în anii de tinerețe - ați fost hand­balist, marinar și om de afaceri - în anii maturității v-ați întors cu fața și cu inima spre credință, mai ales după ce o boală gravă v-a pus față în față cu moartea. Să le luăm cronologic: cum ați devenit marinar? Cum ajunge pe mare un bucureștean?

- Din spirit de aventură și din dorința de a cu­noaș­te lumea. Desigur, fiind sportiv de performanță, mai puteam ieși din țară pe ici, pe colo, dar aveam ambiții mai mari de atât. Voiam să călătoresc, să cu­nosc oameni, să văd diferite locuri, iar meseria aceas­ta mi-a dat prilejul să o fac. Am fost inginer de ma­rină. Lucram sub punte, în mașină, acolo unde sunt temperaturi înalte și un permanent pericol de accident. Am navigat din 1987 până în 1993, când mi-am propus să iau o pauză. Dar nu m-am mai în­tors pe mare până azi, chiar dacă am uneori nostalgia ma­rinăriei.

- Ce v-a învățat marina?

- Din tot ce am trăit în marină, nu o învățătură, ci un sentiment este cel mai important lucru pe care l-am agonisit. Am făcut experiența nemărginirii. Pe care însă am conștientizat-o în profunzime ceva mai târziu, după ce am devenit credincios. Acum, pot spune că există o legătură între aspirația tânărului care eram, spre cunoașterea lumii, simbolizată de nemărginitul mării, și aspirația unui credincios, cum sunt, pentru cunoașterea lui Dumnezeu, care este infinit.

- Marinăria este o meserie expusă pericolelor. Ați trecut vreodată printr-o situație limită, din care ați avut senzația că ați scăpat cu ajutor divin?

- Am trecut prin multe momente de cumpănă, dar nu am avut conștiința prezenței lui Dumnezeu. Pentru că nu credeam. Privind retrospectiv, îmi dau însă seama de marea grijă pe care mi-a purtat-o Dum­nezeu. El mi-a trimis, de altfel, și un avertis­ment. Am visat-o pe bunica mea, care trecuse la Dom­nul cu ani înainte de a deveni eu marinar și care nici nu bănuia că voi lua calea mărilor, și mi-a spus, în vis: "Mamă, cred că ar trebui să rămâi acasă". Sunt sigur că, pentru rugăciunile ei, Dumnezeu a lăsat-o să-mi dea acest semn. Și după aceea, n-am mai plecat niciodată pe mare. Dar nu din cauza aver­tismentului, ci pentru că așa a fost să fie.

"Părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă m-a adus la ortodoxie cu o viteză incredibilă"

- Rămas pe țărm, v-ați apucat de comerț, dar până la urmă ați ajuns să faceți asigurări. Ce anu­me v-a împins de la marinărit la afaceri?

- Am început să fac de mic afaceri cu produse alimentare, împreună cu sora mea, dar nu știam mai nimic despre domeniul ăsta și nu-mi plăcea. Căutând o altă ocupație, am întâlnit un fost coleg de liceu care a avut ideea de a ne apuca de asi­gurări - ceva cu totul nou pentru România atunci. Am înființat una dintre primele firme de brokeraj de asigurări din țară. La un moment dat, drumu­rile noastre s-au despărțit, și eu am luat-o pe cont pro­priu, am­bi­ționându-mă să fac o firmă sută la sută ro­mâ­nească, care să se bată de la egal la egal cu ma­rile firme de asigurări ale lumii. Și am reușit. Cartea câș­tigătoare a fost seriozitatea. În lumea noas­tră de azi este sufi­cient să fii un om normal, se­rios, corect, ca să ieși dea­supra celorlalți.

- Cum vi s-a deschis dru­mul către credință?

- În primăvara anului 2007, d-l Dan Lucinescu, un client al firmei mele de asigurări, m-a in­vi­tat la o lansare de carte, la U­niu­nea Scriitorilor. Își lansa două cărți, "Efemeritate și di­vin" și "De­pășirea condiției uma­ne". Știam că d-l Lucines­cu făcuse niște ani de închisoa­re, dar nu cunoșteam mai nimic din istoria noastră sub comu­nism, des­pre deținuții politici și așa mai de­parte. Lângă dânsul era un nonagenar, dr. Iosif Ni­culescu, un alt fost de­ți­nut poli­tic, timp de 20 de ani, erou din al doilea răz­boi mon­dial. Un personaj fa­bulos, ca­re mi-a mar­cat ulte­rior existența mai mult decât d-l Luci­nescu, căci m-a apro­piat de Biserică, fiind un cre­dincios fervent și cu o foarte mare evlavie la Mai­ca Dom­nului. Oa­me­nii aceștia m-au uluit cu discursul lor. Se plim­bau cu o mare lejeri­tate printre date­le is­torice și cunoș­tințe din diverse do­menii și peste toate emanau lu­mină și dragoste. Era ceva fantastic! Nici urmă de ran­chiună, de rău­tate, de dorință de răz­bunare, de înver­șunare. Doar un se­nin pe care îl aș­ter­neau peste întrea­ga sală. Mi-am dat sea­ma că acești oa­meni aparțin unei alt­fel de lumi și că ar trebui să ne fie modele. Poate că nu toți au înțeles ce am în­țeles eu în seara aceea. Cu siguranță, a fost lucrarea lui Dum­nezeu, pentru ca eu să mă întorc la credință și să cunosc și să îmbrățișez valorile și principiile pentru care foarte mulți români și-au jert­fit viața. Cu toate acestea, nu atunci s-a petrecut de­cli­cul, ci peste vreo doi ani, când am citit alte două cărți ale d-lui Luci­nescu: "Lupta", închi­nată ro­mâ­­nilor căzuți pe frontul de est în al doilea război mon­dial, și "Jertfa", un omagiu adus celor morți în în­chi­sorile comuniste. M-au impresionat atât de mult, încât i-am propus să le reediteze pe cheltuiala mea, într-un tiraj mai mare, ca să ajungă la cât mai mulți români. Demersul a fost un succes, ceea ce ne-a în­curajat să întemeiem împre­ună o organizație civică, prin care să putem face și mai multe lucruri bune pentru români. Așa am în­ființat, acum cinci ani, Fundația Creștină "Pă­rintele Arsenie Boca", pentru că d-l Lucinescu l-a cunoscut pe Pă­rintele Arse­nie și are mare evlavie la el. Am mers împreună la Părintele Ius­tin Pârvu de la Petru Vodă, să cerem binecuvântare. O întâl­nire decisivă pentru destinul meu. Părin­tele Iustin este cel care m-a adus la orto­doxie cu o viteză in­credi­bilă. Cred că a contat și faptul că eram decis să fac ce­va, chiar dacă orbe­căiam. Dar pentru că m-am ho­tărât să le fiu de folos altora și pen­tru că eram sincer în cău­tările și în osârdia mea, cred că Dum­ne­zeu mi-a scos în cale oamenii care m-au aju­tat să parcurg, foarte repede, etape care alt­minteri mi-ar fi luat o viață. Rețineți că atunci când am făcut fundația nu mergeam la biserică, mă spove­disem doar o dată, nu mă împărtă­șisem, nu înțelegeam ce e cu Sfânta Liturghie. Sunt convins că pentru ru­găciunile Părintelui Iustin Pârvu, Dumne­zeu mi-a dat pe urmă și un duhovnic minu­nat, care m-a pus, în­cet, cu răbdare și dra­goste, în rânduială.

Sub protecția marelui sfânt al Ardealului

- Ce v-ați propus să faceți cu Fundația "Pă­rin­tele Arsenie Boca"?

- La început, să aju­tăm românii să-și cunoască valorile, să afle despre personalitățile-model. Tot­oda­tă, am considerat necesar să afle și străinii istoria noastră adevărată, ca să învețe să ne prețuias­că. În paralel, am promovat ortodoxia, ca șansă de salvare din marasmul în care ne aflăm. Am tipărit cărți, am făcut filme pe subiecte de istorie recentă și de cre­dință și ne-am străduit să le difuzăm pe o scară cât mai largă. Mai târziu, am înțeles că ținta efor­turilor noastre trebuie să fie tinerii și că la ei nu e de ajuns să mergem cu cărți și filme. Am declanșat atunci o campanie națională de conștien­tizare a pro­blemelor tineretului, prin care oferim soluții, din perspectivă creștină. De asemenea, am sprijinit mai multe pro­iec­te sociale aflate în derulare. Cel mai mult, pe cel al părintelui Nicolae Tănase, de la Valea Plopului, unde sunt îngrijiți 400 de copii, și pe cel al părintelui Valentin Ștefan de la Slobozia de Giurgiu, unde sunt îngrijiți 40 de copii. Nu avem resurse finan­ciare atât de mari pe cât ar fi nevoie, dar facem ce putem, iar acolo unde nu putem, încercăm să dăm măcar o speranță și să sprijinim cu rugă­ciunea. Dacă există o rugăciune fierbinte, te ajută Dumnezeu.

- Ați trăit experiența aceasta?

- Cel puțin o dată, mi-a răspuns Dumnezeu atât de repede că m-a copleșit. Într-o iarnă, s-a stricat instalația de încălzire a unei case din așezământul de la Valea Plopului, casă în care locuiau 18 fete cu pro­bleme de sănătate mintală. Noaptea erau minus 20 de grade și bietele fete plângeau de frig. Când am aflat, am început să-mi sun prietenii și cunoștințele, ca să punem mână de la mână și să rezolvăm proble­ma. În mod incredibil, n-am găsit nici un sprijin. După două zile de dat telefoane, văzând că nu rezolv nimic, am căzut în ge­nunchi și m-am rugat la Maica Domnului. Atunci am simțit pen­tru prima da­tă cum ar­de rugă­ciu­nea în mi­ne. Nu ceream ceva pentru mine, dar mă rugam cu disperare. A doua zi, a venit la mine la birou un om pe care nu-l cu­noșteam, să fa­că o do­nație pentru Fundație, fără să știe de necazul de la Va­lea Plopului. I-am ce­rut îngăduința să fo­lo­sesc banii, 2000 de euro, pentru încălzi­rea casei. Atunci mi-a mai dat 2000 de euro. Așa am făcut o lu­cra­re care funcționează și astăzi.

- Fundația dvs. poartă numele Sfân­tului Ardealului, ați simțit vreodată ajuto­rul Părintelui Arse­nie Boca?

- De mai multe ori, dar o dată am avut și certitudinea că Părin­tele Arsenie ve­ghează asupra mea și a fami­liei mele.Tatăl meu s-a îmbolnăvit și a suferit mult timp, iar anul acesta a trecut la Domnul. Nu era un om credincios și nu mergea la biserică. Am reușit să-l conving să se spove­dească, iar părintele du­hov­nic l-a și îm­păr­tășit cu puțină vreme înainte de moar­te. Du­pă ce s-a împărtășit, s-a transformat în mod uluitor. A căpătat o seninătate și o înțelepciune ca marii duhovnici. Noi, familia, nu-l mai recunoșteam. A lucrat în el harul lui Dum­nezeu. Avea și anumite viziuni. Mi-a spus că, din când în când, îi apare pă­rintele Arsenie Boca. L-am întrebat: "Și ce face pă­rintele?". "Are grijă de noi" - mi-a răspuns. "Și unde îți apare?". "E și acum cu noi, stă pe scaunul acela". Spre finalul chinurilor sale, eu organizasem un pe­lerinaj la Mânăstirea Sâmbăta de Sus și un simpo­zion despre Părintele Arsenie Boca. Dar tata intrase într-un fel de comă, nu mân­ca, nu vorbea, nu deschidea ochii de câteva zile și ne aș­teptam să moară oricând. Așa că mă frământam ce să fac. Era obligatoriu să merg și eu, ca organizator, la Sâmbăta, dar nu puteam să-l las pe tata. Mă frămân­tam, cu gândurile astea, la căpătâiul său, când, brusc, el a deschis ochii și mi-a spus doar atât: "Părintele Arsenie Boca este cu adevărat sfânt! Mergi liniștit". Atât. Nu l-am întrebat nimic, iar el a căzut din nou în somn. Am plecat împăcat. A doua zi, pe seară, am primit telefon că tata trecuse la cele veșnice. Durerea despărțirii mi-a fost alinată doar de speranța că are grijă de el părintele Arsenie, și dincolo.

Față în față cu moartea

- În urmă cu câțiva ani ați trecut printr-o mare în­cer­care. V-ați îmbolnăvit grav, iar me­dicii nu vă gă­seau leacul. În cele din urmă, v-ați vindecat singur. Cum?

- Sufeream de o boală cu o manifestare foarte gravă, eram distrus, nu mă puteam concen­tra, slăbi­sem enorm, iar medicul în grija căruia eram și care îmi dăduse până atunci numai me­dicamente naturis­te, mi-a spus că trebuie să încercăm și cu me­di­ca­mente de sinteză, chi­mice, că altă șansă nu am. Am hotărât însă să nu iau acele medica­men­te. Mi-am asu­mat riscurile. Nu știam cum o s-o scot la capăt, dar m-am lăsat în grija lui Dumnezeu. Și El nu m-a părăsit. Am or­ganizat aici, în Bu­cu­rești, o conferință cu ultimul partizan antico­munist din Bu­­covina, Gavril Vata­ma­niuc. Și la acea conferință, un călu­găr mi-a spus că mă pot vindeca prin ali­mentația Părin­te­lui Ghelasie de la Frăsi­nei. Am citit cărțile de medicină isihastă ale Părinte­lui Ghe­la­sie și am început să mănânc după acel regim. Tot atunci, am aflat de sucurile de legu­me, pe care am înce­put să le con­sum re­gu­lat. În trei luni m-am vindecat.

- Cum v-ați ali­mentat? Vă pun în­trebarea aceasta îm­­preună cu mulți cititori ai revistei, care cred în ali­men­­­tația naturală.

- În principal, hrană crudă. Până la ora 12.00, nu beam decât apă de tărâțe, iar pe urmă, prepon­derent, sucuri de mor­cov cu spanac, morcov cu castravete și cu sfeclă roșie, de morcov cu țelină, păstârnac și spa­nac, făcute în anumite doze. Le recomand cu căl­dură, pentru că rezolvă aproape orice problemă de sănătate. Rostul hranei este să-ți dea energie, nu să-ți pună organismul la grele încercări pentru di­gestie; trebuie să-l ajute să treacă în sânge substan­țele de care are nevoie cât mai repede. Poate ați observat că atunci când mâncați copios, cu multă carne, vă sim­țiți obosit. Mulți se culcă după masă, tocmai pentru că trupul se încordează ca să digere ce i-am băgat în stomac și consumă multă energie. La final, suntem sătui, dar obosiți și bolnavi. Și asta e numai un as­pect, dar sunt și altele de discutat și nu e locul aici. Eu am vrut să aflu mai multe și am făcut un master în nutriție la Cluj, iar acum înțeleg mai bine și prin­cipiile alimentației Părintelui Ghelasie, pentru că știu cum funcționează organismul uman.

- Prin tradiție, rugăciunea e asociată cu vinde­carea. I-ați încercat și dvs. puterile?

- Înainte de a-mi schimba stilul de viață, am su­praviețuit numai cu rugăciunea. Erau nopți în care cre­deam că nu mai prind dimineața și cădeam în rugăciune, iar Dumnezeu îmi mai dădea o zi. Am continuat cu rugăciunea și după aceea, până a ajuns să facă parte din viața mea în mod natural, pentru ca acum să nu mai pot fără ea. Am făcut și mișcare. Deși eram foarte slăbit, înotam de câteva ori pe săp­tămână. De fapt, ca să fie sănătos și să se dezvolte spiritual, omul are nevoie să intre în armonie cu sine, cu ceilalți și cu natura. Nu doar să mănânce sănătos, ci să și iubească, să ierte, să se roage, să facă mișcare... Credința e fundamentală, ea te vin­decă. Dar nu te vindecă faptul că mergi la biserică, te închini, faci mătănii, ci înțelegerea profundă a credinței, înțelegerea și trăirea autentică a legilor dumnezeiești: iubirea de Dumnezeu și de aproapele, căci acestea două cuprind toată Scriptura.

- Față în față cu moartea, oamenii cad în frică și deznădejde. Ați cunoscut și dvs. prăbușiri su­fletești?

-E în firea umană să ne temem de moarte, chiar dacă știm că moartea e doar un prag de trecere la viața cea veșnică. Mi-a fost frică, dar nu m-am re­semnat și cred că asta m-a ajutat să lupt. Însă mi-am învățat lecția. Dumnezeu a vrut să mă smerească, nu să mă piardă. De aceea mi-a trimis oameni care să mă ajute. Poate că eram prea plin de sine, realizasem multe. Și Dumnezeu mi-a arătat cât de slab sunt și că fără El nu pot face nimic. Dumnezeu ne dă fiecăruia exact ce avem nevoie pentru mân­tuire. Numai că noi nu primim asta cu seninătate.

- Victoria dvs. asupra bolii cu ajutorul ali­men­tației naturale v-a determinat să deschideți un res­taurant pur vegetarian?

- Da. Știam foarte mulți oameni în suferință și am vrut să-i ajut. Am făcut aici, în București, restau­rantul "Barca" (numit așa pentru că barca este salva­toare). Trei ani și jumătate a funcționat pe str. Leoni­da nr. 11, iar acum se află pe str. Emanoil Porumbaru nr. 9, într-o zonă mai bună, în cartierul Aviatorilor. Este și mai elegant, cu un meniu mai diversificat și într-un loc mai accesibil, deci nădăjduiesc ca mai mul­tă lume să fie atrasă de el. L-am făcut cu speran­ța că oamenii să se convingă că hrana aceasta este gustoasă și îndestulătoare și să preia principiile ve­gane în alimentația curentă. E mai mult un model de stil de viață. Și, chiar dacă pare ciudat, este și o mo­dalitate de a te apropia mai mult de Dumnezeu. A­tunci când mănânci mai sănătos și mai ușor, fără pro­teină animală, sufletul ți se înalță mai lesne. Ai altă comunicare cu cerul. Știam asta de la călugări, dar am verificat direct. De când nu mai mânânc car­ne, și sunt câțiva ani, am altă putere de rugăciune și conștientizez mai puternic prezența lui Dumnezeu în viața mea.