Emoția, argumentul suprem
A fost o întâmplare magică. Mulți ar spune că a fost un eveniment istoric, dar nu, ar fi prea puțin să-i spunem așa. A fost la mijloc un soi de miracol. A fost un vis care nu știm când și dacă se va mai repeta vreodată aievea. Și eu sunt chiar aici, în acest loc fabulos unde s-a întâmplat: Esplanada Peyron-ului, deasupra orașului Montpellier din sudul Franței.
Trec pe sub Arcul de Triumf din fața Palatului de Justiție, apoi trec de leii auriți de la intrarea în esplanadă. În mijloc este statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea, uriașă, impunătoare. În capăt, pe cel mai înalt punct, se înalță rotonda de piatră, ce pare că plutește pe luciul Castelului de Apă. Abia aici, sus de tot, înțelegi de ce a fost ales acest loc. Într-o parte se văd Alpii și Mediterana, în cealaltă, Pirineii, cu vârful Saint Loup. În față este Catedrala Sfântul Petru și în spate, vechiul apeduct roman. Le acoperă și le unește cerul albastru, ca sticla rotundă a unui glob magic. Marele eveniment nu putea avea loc decât aici, unde toate se unesc: cerul cu marea și munții, trecutul și prezentul, istoria și credința.
Privesc această "arenă" uriașă, și un fior mă cutremură: veniți din toate colțurile Europei, în esplanada aceasta din Montpellier, s-au întâlnit peste șaizeci de mii de oameni, care credeau un singur lucru - că fac parte din același mare neam latin: provensali, italieni, catalani și spanioli, vlahi, rumeri, ciribiri, macedo-români și câte alte familii ale aceluiași neam s-au adunat cu toții, chiar aici. Pentru un moment, ramurile s-au aplecat până la rădăcină, pentru un moment, toate acele inimi s-au unit. Era 25 mai 1878. Nu exista internet, nu existau telefoane mobile, facebook, autostrăzi sau avioane. Cum a fost posibilă o asemenea întâlnire și de ce? Nu știau câte știm noi astăzi, dar ceva îi unea, dincolo de granițele țărilor în care trăiau: un sentiment colectiv, de identitate, un instinct, ceva ce le spunea că sunt un singur popor, chiar dacă timpul îi separase și le pierduse povestea în frânturi de istorii. Ce știau ei nu exista într-un act sau un document sau într-o dovadă materială concretă. Exista într-un sentiment. Simțeau că sunt toți același neam, așa cum simți că vine primăvara sau că îmbătrânești. Era ceva din ființa lor mai presus de cuvinte sau argumente, și asta simțeau cel mai bine când își vorbeau unul altuia. Limba avea aceeași vibrație, aceleași cuvinte, imposibil de confundat. Șaizeci de mii de oameni se întâlniseră pe esplanada Peyron-ului, pentru a asculta poezii scrise și rostite în toate limbile celor prezenți, și care nu aveau nevoie de dicționar. Granițele se pot schimba, istoria se poate deturna, însă cuvântul, vibrația inconfundabilă a limbii nu se poate falsifica.
Cântecul gintei latine
La inițiativa unor poeți francezi s-a făcut un concurs de poezie, care să scoată la lumină adevărul de peste timpuri: înrudirea latină. În fața miilor de oameni, a savantelor personalități prezente și a marelui poet Frederic Mistral, s-a recitat poezia câștigătoare. Era scrisă în limba română: Cântecul gintei latine, a poetului Vasile Alecsandri. Acest poem a devenit imnul latinității, imnul marelui popor fărâmițat și împrăștiat în Europa. Alecsandri a fost purtat ca un rege în tot sudul Franței și i s-au acordat cele mai înalte onoruri. Cu timpul, punți noi și solide s-au creat între România și Franța. Poeții felibri (poeți din școala provensală fondată de Mistral) au fost decorați de însuși Regele Carol I, în timp ce Regina Elisabeta, cu poeziile sale semnate Carmen Sylva, a devenit muza și protectoarea lor. Toate acestea au pornit de la acel moment magic, petrecut pe esplanada aflată deasupra orașului Montpellier.
Printre casele de piatră din Provence, printre lanurile sale de lavandă și printre cărțile uitate în biblioteci, am încercat, în această toamnă, să regăsesc adevărul știut de inimile celor șaizeci de mii de oameni, uniți de poezie, sub cerul occitan. Limba care îi unea.
Legături păstrate
"Sala B103 știți cumva unde este?", întreb exasperat, pentru a zecea oară, încă un student. Nu știe. Însă, cel puțin, mă trimite în capătul culoarului, unde câțiva voluntari asta fac: împart hărți și îți explică cum să ajungi într-un anumit loc al Universității din Aix-en-Provence. Adevărul e că Universitatea din Aix-en-Provence este uriașă. O clădire-labirint, cu mai multe aripi, mai multe etaje și paliere, pline în permanență de studenți care se grăbesc, caută săli, învață așezați direct pe jos, înconjurați de foile cursurilor. De-asta și venisem aici de fapt, pentru că este cea mai mare universitate din sudul Franței. Speram să găsesc acum, în epoca modernă, câteva argumente științifice sau măcar bine documentate, pentru ceea ce se întâmplase pe esplanada Peyron-ului, în urmă cu mai bine de un secol. Dacă oamenii de atunci aveau intuiția unei rădăcini comune, într-o universitate de azi puteam desigur să găsesc (mă gândeam) câteva informații din trecutul îndepărtat.
Deschid în cele din urmă ușa sălii B103 și mă trezesc în fața unei clase de studenți și a domnului profesor Gilles Bardy care... începe să îmi vorbească într-o română perfectă! Nimerisem în singurul loc din Franța unde francezii învață limba și cultura română, până la nivelul diplomei de licență, master sau doctorat.
"Aveam chiar în sala de vizavi o bibliotecă, numai cu cărți despre limba română. Din păcate, a fost desființată și comasată într-un spațiu comun. Așa că nu suntem în culmea fericirii, dar încercăm să supraviețuim. Când eu eram mai tânăr, erau 150 de studenți în fiecare an, se țineau șase cursuri la aceeași materie, acum interesul a mai scăzut." Cu toate astea, la Universitatea din Aix-en-Provence, se păstrează legăturile dintre România și Franța, pornite la Jocurile Florale din 1878. Prietenia puternică dintre poeții români și provensali de atunci nu s-a pierdut definitiv. Câțiva studenți francezi o duc mai departe în fiecare an, conduși de profesori pasionați.
"De la Mistral până azi s-au mai pierdut din legături, erau mai strânse pe atunci, veneau mai mulți români aici", îmi spune profesorul Bardy. "Sunt asemănări extraordinare de limbă între români și provensali. E și istoria care ne leagă, încă din timpul Imperiului Roman. Dar ca să aflați toate astea, cel mai bine mergeți la Centrul Occitan din Beziers", mă îndeamnă. "Acolo e depozitată memoria occitanilor și ați putea găsi explicația acelei emoții trăite de oamenii veniți cu miile pe esplanada Montpellier-ului."
Am părăsit labirintul Universității din Aix-en-Provence pentru a mă afunda în cel al drumurilor din delta Camargue-ului, printre ochiuri de apă și flamingo, prin nesfârșite podgorii, până la Beziers, la Centrul de Studii Occitane. Aici, într-un cub de sticlă de câteva etaje, este păstrată "memoria occitanilor", rânduită cu grijă în file de cărți și imagini.
Oltul din sudul Franței
"Legăturile dintre români și occitani? Ooo, cum să nu avem documente?", îmi spune amabil directorul centrului occitan. "Toată biblioteca noastră vă stă la dispoziție, avem totul aici!". Și, imediat, îmi aduce un teanc de cărți despre legăturile dintre poeții români și felibri, despre prietenia lui Mistral cu Vasile Alecsandri. "Nu asta? Căutați ceva mai important?". Îmi aduce alte cărți despre relațiile diplomatice de atunci, despre poeziile Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) și poeții felibri și despre legăturile culturale speciale recompensate de însuși Regele României cu titluri și decorații. "Mai important de atât pentru relația dintre români și occitani? A, acum înțeleg ce căutați!". Și începe să vină cu noi teancuri de cărți de istorie, mergând înapoi, în timp, până la cucerirea Daciei de către Traian, până la Legiunea a XIII-a, numită Gemina pia Fidelis, originară din Spania și compusă din soldați provenind de pe actualele teritorii ale Occitaniei. Această legiune a rămas în Dacia fără întrerupere, începând de la cucerirea ei și până în momentul în care a fost abandonată sub loviturile invaziilor barbare. Mai existau, de asemenea, și trupele auxiliare, care veneau din teritoriile locuite de gali: Ala Gallorum, Ala I Claudia Capitonina din Spania etc. Odată cu Legiunea a XIII-a Gemina, numeroși cetățeni romani au sosit în Dacia, printre ei veterani, funcționari ai imperiului, comercianți și artizani, toți porniți din actuala Provence. Dar nici asta, nici legăturile comerciale antice nu mă interesau, și nici măcar civilizația lusaciană a protoistoriei, ce se întindea de la regiunile locuite de daci și până aici, unde astăzi este acest centru, cu masa mea plină de cărți, sub lampa de bibliotecă.
După două zile de căutări în arhive, încă nu găsisem ce căutam: ce anume îi unise și îi emoționase într-atât pe cei șaizeci de mii de oameni de pe esplanada Peyron-ului? Mi-am dat seama, deodată, că investigația mea era pe o direcție greșită, că toți acei oameni nu se emoționaseră datorită unei cărți de istorie. Îi unise ceva din ființa lor, din viața lor. Limba. Și îndată ce am găsit studiul profesorului Grosu, lucrurile au început să se lege: sute de cuvinte și expresii comune între occitani și români. I-am spus directorului "Cap me dol" și a tresărit. Cer, nas, visc, sapa, arat, pacat, beut, drac și câte alte cuvinte identice. Până și ursul poartă aceeași poreclă: Martin! Peste opt sute de cuvinte. "Dieu m-ajude!", am zis în occitană și am mers mai departe, căutând în vechile tradiții. Așa am descoperit nu doar că hora noastră există și la occitani, botezată faranduolo, dar toate tradițiile de păstorit erau aceleași, oile purtând la gât brățări de lemn, cu însemne solare, pe care le putem vedea și azi pe porțile maramureșene. Și, lucru inexplicabil pentru occitani, până nu demult, la înmormântări, exista tradiția unor "pleureuse", a bocitoarelor, ce compuneau spontan cântece în versuri pentru cel mort, pe care îl privegheau. Un obicei întâlnit adeseori pe malul râului Lot. Dar adevăratul nume al Lot-ului este l'Olt (!), exact ca în română, în sudul Franței existând încă multe localități situate pe acest râu care îi poartă numele vechi: Saint Laurent d'Olt, Saint Geniez d'Olt, Saint Vincent Rive d'Olt, Castelnau de Rive d'Olt etc.
La mii de kilometri de România, citeam despre tradițiile locale și descopeream ceea ce lăsasem acasă, în jurul Carpaților: limba nu îmi mai era străină, obiceiurile îmi erau cunoscute! Începeam să înțeleg emoțiile celor ce se întâlniseră ca să spună că sunt un singur neam.
Poetul Mistral, cel ce crezuse atât de tare în ființa acestui popor latin, notează, enigmatic, în cartea sa "Tresor dou felibrige": "Cuvântul valah ar putea, mai degrabă, să vină de la Volkes, națiune galică din Languedoc." Era vorba, probabil, despre Volques Tectosages, cei ce la 107 încă stăpâneau Toulouse-ul, fiind considerați de istoricii de mai târziu "celți veniți de pe Dunăre". Și mai impresionantă este afirmația preotului și filosofului Xavier de Fourvieres (1855-1912) scriitor în limba occitană, care, în dicționarul său, intitulat "Micul tezaur", la numele de valaque (valah) spune că este "le peuple qui parle encore le dialect primitif du midi de la Gaule" (valah - popor care vorbește încă același dialect primitiv, din Galia de sud, actuala regiune Provence). Deși pare enormă și aberantă, întrebarea care se pune este, totuși, legitimă: cum de limba veche română (protoromâna) se vorbea și în sudul Franței? Cum de te poți înțelege, fără traducător, cu un francez care vorbește occitana? Răspunsul care cu siguranță îi "îngrozește" pe oamenii de știință e unul singur: limba română este prima limbă vorbită în partea sudică a Europei, tot astfel cum valahii (conform cronicilor franciscane din Croația) sunt semnalați în aceeași zonă, încă înainte de Hristos. Firește, ceea ce afirm sunt descoperiri de reporter, pornit de mai bine de un deceniu în căutarea de urme vechi, românești. Demonstrația rămâne în sarcina specialiștilor, în cazul când indignarea nu-i va pietrifica.
La casa lui Mistral
Ajuns împreună cu echipa "Formulei AS" în satul Maillane, din Provence, am ținut să ajungem la casa celebrului poet occitan Frederic Mistral, marele susținător al lui Vasile Alecsandri, în competiția pentru premiul gintei latine. Bardul de la Mircești i-a fost oaspete lui Mistral. Nu am aflat ce au discutat cei doi scriitori la acea întâlnire, însă i-am putut bănui, plimbându-se pe aleile înguste din mica grădină de tufe de rozmarin și cicoare, la umbra castanilor și a arțarilor. Impresionat de asemănarea cu Mirceștiul natal, Alecsandri avea să îi scrie, imediat după vizită, fratelui său: "El (Mistral n.n.) locuiește, ca și mine, la țară, într-o căsuță mică, înconjurat de o grădiniță și lucrează într-un cabinet bine luminat și simplu mobilat, ca al meu. Am petrecut la Mistral șase ore... Are o ținută frumoasă, frunte înaltă, încununată de plete cărunte, surâs atrăgător și înfățișare sinceră și nobilă. Ne-am văzut ca și cum ne-am fi cunoscut de 25 ani și ne-am despărțit buni prieteni."
Astăzi, casa lui Mistral este neschimbată. Prin testament, ea a devenit muzeu, fără să fie îngăduită niciun fel de modificare. Tablourile sunt exact acolo unde le-a lăsat marele poet occitan, covoarele aceleași, cărțile sunt în rafturi, așa cum el le-a atins ultima dată, încât ai spune că Mistral este doar plecat până la Tabac-ul din colț, să își ia tutun de pipă.
Regăsire
Fac turul încăperilor și ascult povestea obiectelor, spusă de doamna Brigitte Pitra, ghidul muzeului. Îmi vorbește într-o franceză plată, fără accent și fără acel "r" rulat al parizienilor. Îmi pare mai degrabă o olteancă deprinsă cu această limbă, o româncă de-a noastră din Teleorman, venită nu de mult aici.
"Adevărul este că eu, acasă, în familie, vorbesc occitana, vechea limbă a acestor locuri", mărturisește gazda muzeului. Iar când află că sunt român, se luminează la față și e în culmea fericirii: "Fiul meu este căsătorit cu o româncă! Românii l-au primit ca pe un rege, și noi pe fată, ca pe o regină. Am făcut nunta lângă Baia Mare, timp de trei zile. Înțeleg ce căutați. Poate că această căsătorie a fiului meu nu e întâmplătoare, poate demonstrează ceva, nu știu, nu cred în coincidențe. Pot să vă spun că limba este uimitor de asemănătoare, de multe ori în România parcă îi auzeam pe ai mei, de-aici, vorbind. Și felul de a fi și de a se purta al oamenilor este asemănător. Nu știu să vă explic, dar există aceeași căldură în comunicare, aceeași ospitalitate sinceră și o deschidere sentimentală față de celălalt, pe care doar la noi, occitanii, am mai întâlnit-o."
Am povestit apoi cu doamna Pitra despre poeții felibri, despre Franța de-atunci și România de azi, despre Alecsandri și chiar și despre mujdeiul de usturoi, care este tradițional și la occitani, și la noi. Vorbeam deschis, fără fasoanele franțuzești, și pentru un moment, mi s-a părut că am reîntâlnit o rudă îndepărtată, cineva plecat, nu se știe când, prin aceste părți ale lumii, să-și facă un rost mai bun. Eu înțelegeam occitana ei și ea înțelegea româna mea. Apoi am tăcut, privindu-ne lung, încercând parcă să pătrundem prin ochii celuilalt ciudățenia asta, misterul care ne leagă, în ciuda destinelor diferite.
Ne-am luat rămas bun, hotărând că aici, în casa lui Frederic Mistral, într-o oarecare zi de toamnă, marele poet ne-a trimis un mic semn de-acolo de sus, de unde el cunoaște adevărul întreg.