Vlahii de pe malul Adriaticii: "SÂNGE DE MORLAC"

- Pe malul Mării Adriatice, acolo unde astăzi se află Croația, au strălucit, în negura vremii, falnica Dalmație și Republica Venețiană. Șterse de pe suprafața pământului după năvălirile slave, odată cu ele au dispărut din evidența arhivelor și morlacii, Vlahii dalmațieni, care au lăsat, din fericire, în urma lor, amintiri și fapte istorice înscrise în documente. Am mers în căutarea poveștii lor milenare, pentru a dovedi că istoria nu moare când vor statisticile -

Regina vlahilor

Ianuarie, 1910. Abbazia, în Imperiul Habsburgic. Azi, Opa­tija, în Croația. "Perla Adriaticii", stațiunea favorită a multor celebrități din lumea politică și cul­turală a Eu­ro­pei începutului de secol XX. Printre aces­tea, Regina Eli­sabeta a Ro­mâ­niei și Re­gele Carol I. Re­gina Elisa­be­ta, alias Carmen Sylva, cum era cunoscută ca scri­itoa­re, era o apariție care nu putea fi trecută cu vederea de presa vremii. Una dintre nenumă­ratele sale plim­bări pe malul Adriaticii, la Abba­zia, a aca­parat, însă, în mod cu totul și cu totul deosebit, in­teresul repor­terilor.
"La un moment dat, (re­gina) e atrasă de limba stra­­nie a unor țărani ce ședeau pe o bancă: cum se face, oare, că ei vorbesc limba ro­mână? I-a întrebat cine erau, iar ei, în simplitatea lor, i-au răspuns că sunt «ciribiri» din Istria, fără ca măcar pe de­parte să intuiască faptul că cea care le vorbea era regina unui popor puternic, a unui popor renăscut, popor de care, deși atât de înde­părtați, aparțineau și ei, fără să se fi gân­dit vreodată că undeva, într-o altă lume, există alți oa­meni de aceeași rasă și de aceeași limbă cu ei".
Discuția de la Abbazia a Reginei Elisabeta a Ro­mâniei cu "ciribirii" a fost lungă și animată, cu mare uimire, de ambele părți, pentru ușurința cu care se înțelegeau, afirmă reporterii.
"Carmen Sylva regăsea, dincolo de Dunăre, din­colo de munți și de mare, aceeași simplitate și pros­pe­țime a iubiților săi supuși valahi și moldavi; de în­da­tă ce și-au învins neîncrederea, «ciribirii» s-au en­tu­ziasmat la gândul că întâlniseră o mare doamnă care vorbea ca ei. Nu erau, deci, singuri pe lume! Întâlni­rea de la Abbazia nu a rămas fără efecte. La scurtă vreme, într-unul dintre satele românești din zonă, la Scrobe, în amintirea vizitei regale, oamenii au pus, deasupra sărăcăciosului lor birt, o tăblie uriașă pe care scria: «Acest loc e parte din România Mare!»".
Septembrie, 2014. Sunt pe malul mării, la Opatija, și recitesc transcrierea entu­zias­tului reportaj apărut în revista italiană "Carroc­cio", din Roma, pe 19 ianua­rie 1910. Simt încă aspri­mea ziarului original, pe care l-am consultat în arhi­vele de la Trieste, simt miro­sul acela de autentic, pe care doar bibliotecile ți-l mai dau azi, iar în fața mea, pe promenada ce însoțește la pas țărmul mării, se plimbă, la vremea apusului, fel și fel de oameni, veniți în vacanță. Pensionari nostalgici, ce par să bată minutele cu compasul bas­toa­nelor, tineri în­dră­gostiți, îmbătați de briza mării, și copii neas­tâmpărați, alergând după pescăruși: o lume pestriță, precum cea pe care Regina Elisabeta o va fi contem­plat și ea, ani la rând, până să audă, într-o zi, chiar aici, pe acest litoral, departe de casă, vorba dulce a vlahilor săi de la Adriatica. O întâlnire cu adevărat istorică, des­pre care nu se știe nimic în România!
Mare a fost mirarea reginei să afle că acolo, la Abbazia, la 1.000 și mai bine de kilometri de Regat, existau oameni care vorbeau aceeași limbă cu ro­mâ­nii și care se trăgeau din același neam cu ei. Sur­priza eruditei regine era cu totul de înțeles, căci lu­mea românească de-abia aflase, la vremea aceea, prin doi învățați de excepție, totodată și mari pa­trioți, Ioan Maiorescu și Teodor Burada, despre vechile urme ale păstorilor vlahi, porniți cu turmele din Carpați până pe malurile Mă­rii Mediterane, în Dalmația și Istria. Iar dacă ciribi­rii din Istria reuși­seră, ca prin minune, să-și păstreze limba vorbită în România, marea parte a vlahilor din jurul Abbaziei, care ocupau de sute de ani munții din preajma țăr­mului Adriaticii, de la Trieste în jos, până mai departe de Opatija, la Zadar și Split, vlahii, mor­lacii, moro­vla­hii sau vlahii negri, cum erau ei numiți încă din Evul Mediu, își pierduseră graiul, cotropiți, cu totul, de slavi.

În căutarea unui popor dispărut din statistici

Doar 22 de oameni s-au de­clarat morlaci, la recen­sământul organizat de guvernul croat în 1991. După 10 ani, la recensă­mân­tul din 2001, nimeni nu avea să-și mai amintească de originile sale morlace, după cum rezultă din statisticile oficiale ale auto­rităților de la Zagreb. Cel mai mândru și mai nesupus popor de pe coasta dalmată a Mediteranei, un popor numeros, pre­zent în zonă încă din primele secole de după Hristos, a dispărut cu totul din statisticile oficiale croate! Un fapt care ne-a "întărâtat" și mai mult, fă­cându-ne să ne întoarcem la "locul crimei", pe insu­lele dalmate, aflate azi în Croația. Ne-a dat încredere, poate, și călă­toria făcută anul trecut prin Polonia, Ce­hia și Slovacia, unde am găsit vlahi în carne și oase, ciobani din tată în fiu, care își aminteau, ba chiar se mândreau, că sunt urmașii păstorilor din Munții Carpați, ajunși acolo, într-o lungă călătorie de sute de ani, tot pe sus, pe cres­te, în căutare de pășuni pentru turmele lor. Ne-a im­pre­sionat și ne-a surprins, deo­po­trivă, libertatea cu care istoriografia cehă vor­bește des­pre vlahi și des­pre originea lor din Carpații ro­mânești, în totală antiteză cu istorio­grafiile oficiale ale țărilor balca­nice, care se stră­duiesc să le șteargă ur­mele, să nege adevărul că în toată zona dintre Carpați și Alpi, ei au fost "băștinașii", prezenți cu mult îna­intea năvă­lirilor slave. Așa că, sprijiniți de documente și de sfaturile unor specialiști, ne-am început aventura pe ur­mele morlacilor de pe țăr­mul Adria­ticii, nu la Split, nu la Zadar, nu la Senj, ci la... Tries­te, în Italia. "La Trieste, acolo veți găsi cele mai bune arhive venețiene și cele mai apli­cate scrieri despre isto­ria Dal­ma­ției, care vă intere­sea­ză pe voi", ne-a îndrumat, cu multă caldură, din micul său paradis de lângă Udine, dom­nul Er­vino Curtis, un italian îndră­gos­tit de România, pa­sionat cer­cetător al istoriei istro-ro­mânilor, din ultimele decenii.

Vlahii din bibliotecă

S-a scris destul de mult în ultimii ani despre istro-români, despre vlahi și despre morlacii din Balcani. Controversele s-au mutat din cărți și din articolele știin­țifice în texte de ziar și, mai apoi, pe Internet, pe blo­­guri și pe forumuri, care de care mai obscure. Ignorați vreme de secole de "istoria mare" a Europei și, din păcate, și de istoriografia noastră, morlacii din Dalmația apar în atenția opiniei publice continentale, mai cu seamă în anii Iluminismului, după 1700. Lu­mea întreagă descoperea, sub pana strălucită a câtorva savanți și exploratori occidentali, un popor cu totul și cu totul special, cu o altă limbă și alte obiceiuri decât slavii, și cu o încăpățânare în a depinde doar de sine însuși, cum nu se mai pomenise. Umblau fel și fel de vor­be despre morlacii din Dalmația, că sunt cruzi și iraționali, că ar fi lipsiți de orice urmă de umanitate și că ar fi capabili de cele mai oribile crime și stricăciuni, că sunt ultimii barbari ai Europei... Atât de înrădă­ci­nată era în conștiința occidentală reaua faimă a vla­hilor, că, de îndată ce ajunge în Morlaccia dalmată, abatele venețian Alberto Fortis îi și scrie protectorului său, contele John Stuart, ministru în Marea Britanie, să nu își imagineze că face pe aventurierul căutând urmele morlacilor, căci aceștia nu sunt deloc așa cum se vorbește despre ei, ci, dimpotrivă, ajuns pe pămân­turile lor, se vede silit să scrie o veritabilă apologie la adresa acestor minunați oameni. Dacă abatele Fortis ne lasă, la 1774, o extraordinară monografie a popu­lației din Morlaccia, scriitorului italian Giuseppe Pra­ga, care a trăit în prima parte a secolului XX, îi dato­răm o amplă istorie a Dalmației, plină de referințe de cea mai mare însemnătate, legate de prezența și de importanța morlacilor de pe malul Adriaticii. Acestea sunt - împreună cu jurnalistul și scriitorul italian con­temporan Paolo Rumiz, un mare specialist al istoriei recente a Bal­canilor - trei dintre numele adesea in­vo­cate când vine vorba despre morlaci. Doar că sunt ci­tați cu fraze scoase din context și, adesea, cu infor­mații nu dintre cele mai relevante. Din acest motiv am fost la Trieste și ne-am afundat în arhive ca să aflăm, de-adevăra­telea și pe de-a-ntregul, povestea misterio­șilor morlaci din jurul Munților Velebit, zona alpină din nordul Adriaticii.

"Muntele Morlacilor"

E toamnă capricioasă în Croația, cu un cer neho­tă­rât, încă, între seninul zilelor de august și tumultul nos­talgic al lui septembrie. Norii par să împrumute ceva din unduirea neastâmpărată a apei, valsând, va­poros, ca niște iele în voia vântului, dinspre țărm până spre capătul orizontului, de unde, topindu-se în mare, revin spre faleză, mereu și mereu. În dreapta e largul ne­sfârșit al mării, ca un deșert de perle scăpă­rând la fiecare ocheadă a soarelui, în stânga e muntele alb și gol, ca un zeu de-abia ieșit din spuma valurilor. Un mun­te viguros și sălbatic, croit parcă după chipul și ase­mănarea celor care l-au locuit și care i-au dat și numele străvechi: "Montagna della Morlacca", Mun­tele Morlacilor. Aspru și greu accesibil înspre mare, dar verde și molcom pe versantul dinspre continent, Muntele Velebit, cum este el cunoscut azi, a fost, vre­me de mai bine de un mileniu, reduta rezistenței păs­torilor vlahi, într-una dintre cele mai disputate zone ale Europei, Dalmația. Acolo unde cnejii croați, voie­vozii sârbi, papii Romei, sultanii oto­mani, ducii vene­țieni, împărații Franței sau Aus­triei au fost vremelnici stăpâni, morlacii au rămas veșnic ne­clin­tiți, cu toiagul păstoresc de-a stânga și cu sabia de-a dreapta, ca-n bla­zoanele medievale cele mai nobile pe care le-ar fi putut primi și care li s-au și oferit, nu o dată, pentru fap­tele lor de vitejie, dar care nu i-au interesat. De la Rijeka pe la Jablanac, Starigrad, Zadar, Sibenik și Split, de-a lungul lanțului muntos, și apoi încolo, până spre Bosnia-Herțegovina de azi, totul era în stăpânirea ciobanilor morlaci. Hărțile de Ev Mediu ne dove­desc asta fără urmă de dubiu! Ce blazoane, ce da­ruri, ce promisiuni și ce facilități imperiale le puteau cumpăra morlacilor bucuria absolută a libertății, bucuria veș­ni­cei lor peregrinări sub cer albastru, pe vârfuri de munți?
Cobor din mașină la marginea Rezervației Mun­ților Velebit și iau la picior una dintre crestele dinspre mare. Fusesem avertizat încă de jos, de la in­trare, că nu voi găsi nimic acolo sus, nimic decât sălbăticie. M-am încăpățânat să urc, totuși, piatră cu piatră, pe crusta de lavă ce parcă încă mai clocotește în adâncuri, printre niște arbori pe cât de pitici, pe atât de săritori, gata să-ți întindă o creangă, exact când ești cât pe ce să o iei la vale pe prundișul sfărâmat. Totul e stâncă, totul e povârniș... Dar abia ajuns sus, pe creste, înțe­legi cu adevărat bucu­ria sălbăticiei și încăpățânarea vlahilor de a nu se da duși de acolo. Doar de acolo, de sus, vezi în­treg șiragul de insule, ce se scurg de-a lun­gul țărmului muntos, dând naștere binecunoscu­tului Canal al Morlacilor: Krk, Rab, Pag, Maun, Olib, insu­lele pe care cio­banii vlahi își duceau, de sus de pe munte, în transhumanță, turmele la păscut peste iarnă. Munte, mare, insule: întreg universul morlac într-o singură imagine. Aici, în acest cadru, îi plasează istori­cul italian Giuseppe Praga, pe morlaci, în secolul XIII: "Sunt «pasto­res Romanorum», cum îi numesc documentele medie­vale; vorbesc o limbă neolatină, au religie greco-orto­doxă și se mută cu turmele lor între munte și câmpie, organizați într-un soi de triburi numite «catuni» (cătune), în fruntea cărora este un «cantunar». Conto­piți total cu nomadismul lor (greu de înțeles pentru străini), nu se supun nici unei suve­ra­nități. Au un temperament gene­ros, dar războinic". În chiar primul paragraf în care vorbește despre ei, Giuseppe Praga vine cu trei argu­mente esențiale ale apartenenței morlacilor la spațiul românesc: direcția din care vin, faptul că vor­besc o limbă latină, spre deosebire de celelalte popu­lații din zo­nă, și faptul că, spre deosebire de ceilalți lo­cuitori latini ai Dalmației, sunt ortodocși!

"Cei mai numeroși locuitori"

Giuseppe Praga, autorul unei "Istorii a Dalmației", vorbește despre morlaci în ne­nu­­mărate rânduri, de-a lungul celor 250 de pagini ale cărții sale. O face pe documente, iar cel mai adesea, acestea vorbesc fie des­pre războaie sau conflicte teritoriale, fie des­pre aranjamente comerciale la care iau parte și morlacii. Prezența vlăhească în Dalmația e cu siguranță ante­rioară celei de-a doua jumătăți a secolului al XIII-lea, câtă vreme Praga însuși scrie despre o mare bătălie care ar fi avut loc la 1280 pe "Il Canale della Mor­­lacca", Canalul Morlacilor. Or, e evi­dent, Canalul Morlacilor nu putea deveni de­numire geografică în numai câteva zeci de ani...
Relatările lui Praga, mai cu seamă cele de după 1600, ne dau imaginea unui popor de o vigoare cu totul și cu totul ieșită din co­mun. Nu există război în care morlacii să nu se facă remarcați, nu există armis­tițiu la care să nu fie parte, nu există perioadă de pace în care ei să nu fie cordonul de încredere între părțile aflate în conflict. Ei sunt cei care își asumă riscul cărăușiei între Veneția, Split și Zadar, ei sunt comer­cian­ții care aprovi­zio­nează marile orașe medievale dalmate cu car­ne, cu brânză, cu ceară și cu alte lucruri tre­buincioase, ei sunt puși să apere, în mo­men­tele de restriște ale Republicii Vene­țiene, posesiunile stra­tegice ale acesteia în Dalmația. Morlacii sunt puter­nici, sunt curajoși, sunt neîndură­tori cu cei care îi nedreptățesc - iar turcii au simțit asta pe propria piele, de atâtea ori în istoria Dalmației - și, ne spune Praga, citând surse demne de încredere, morlacii sunt, secole la rând, cei mai numeroși lo­cuitori ai țărmului Adria­ticii din dreptul Munților Velebit. Când croații sau venețienii erau doar câteva mii prin orașe, morlacii erau cu zecile de mii, chiar 50.000 pe la 1700, prin munții din jur. De aici forța lor și de aici importanța lor în Dalmația.
"În ciuda sistemului administrativ perfect al Veneției, morlacii rămân deasupra tuturor legilor, dis­parați, mereu înarmați, fiecare pe terenul lui, în jurul propriei stâni, în adăposturi primordiale, re­frac­­tari la orice formă de conviețuire socială. Lungă și răbdătoare, câteodată energică a fost acțiunea Re­publicii de a-i constrânge să se constituie în colec­ti­vi­tăți și zone locuite, unde să poată fi învățați să res­pecte legile statului", se minunează istoricul ita­lian. Veneția le-a oferit pământuri și multe alte faci­lități, dar morlacii au rămas, secole la rând, fideli mo­dului lor de viață. La fel ca în Moravia cehească sau în Polonia goralilor, la fel ca în Serbia, morlacii, vla­hii din Dalmația, și-au impus, indiferent de marele stă­pânitor al ținuturilor în care ei locuiau, "Legea valahă". Din Mo­ravia până în Istria, trecând prin arcul Car­pa­tic și prin Balcani, marea migrație a cio­ba­ni­lor vlahi a cuprins, în sute de ani, ca într-o uriașă îmbră­țișare, întreaga Europă! Iar "lex valachorum", perma­nența acestui mod de ne­gociere a propriei auto­nomii, de-a lun­gul a mii și mii de kilometri, e încă o dovadă a apartenenței acestor comunități, atât de risi­pite, la aceeași familie... Dar dacă, în alte părți, despre "Dreptul Valah" avem doar de­talii disipate, arhivele dalmate au păstrat un astfel de document, datând din 1435, în toată splendoarea sa. Morlacilor de pe Valea Ceti­nei, din Dalmația, "nu li se poate impune cu forța un cneaz. Dacă un cneaz nu e dorit, trebuie să existe consultări pentru a avea per­misiunea de a-l schim­ba". "Nu poate fi deasupra voievodului lor niciun croat, doar unul dintre ei trebuie să fie voievod, care va da ordine și se va consilia cu cneazul nos­tru". "Ju­decata trebuie făcută pentru ei la Senj, iar la judecata lor nu poate participa niciun croat, doar cneazul și juzii lor". "Nu poa­te fi spânzurat niciunul dintre ei, indi­ferent ce faptă a comis". "Croații nu pot să-i angajeze pe valahi decât ca păstori". Fanatici ai tradițiilor lor păstorești și fanatici ai libertății lor: așa ni-i prezintă Giuseppe Praga, așa ni-i dezvăluie pe morlaci și "Drep­tul Valah" de pe Valea Cetinei...

"Discovery" Morlaccia

Cobor din Rezervația Munților Velebit și, cu muntele de-acum de-a dreapta, pe direcția Senj, caut un sătuc în care să aflu ce se mai știe azi des­pre morlacii dispăruți din scrip­tele croate, între 1991 și 2001. Frână bruscă și viraj la dreapta! Toc­mai am dat peste o tă­bliță pe care scrie, mare, Vlaka! O iau ușor pe ulițe, curțile sunt toate pustii, până când dau de un grup de liceeni tocmai întorși de la școală cu un microbuz. "Sunteți din Vla­ka?". "Da, din Vlaka!". "Și știți de unde vine nu­mele de Vla­ka?". Ochi dilatați de uimire, umeri ridi­cați a stân­găcie. "Dar des­pre vlahi, despre morlaci, ați auzit? Acum câteva sute de ani ei stă­pâneau munții aceș­tia... Ați învățat, ați citit ceva despre ei la școa­lă?". "Nu, n-am citit nicio­dată...", răs­pund. Un grup de studenți ruși, care căuta pe cineva să întrebe despre un loc bun de luat au­tostopul spre Split, asistă mut la toată dis­cuția. La final, după ce ne-am lămurit cu ele­vii croați, rușii intră, curioși, în vorbă cu noi. "Sunteți jurnaliști?". "Da", le-am răspuns. "Aha, păi atunci, da­că mergeți, așa, pe ur­mele unor vechi popoare, în­seamnă că lu­crați la Discovery, nu-i așa?". Ne amuzăm, le spu­nem ce cău­tăm noi, repor­teri români, în Croația, iar ei se mi­nunează îndelung, apoi ne urea­ză succes. Le urăm și noi drum bun spre Split și con­ti­nuăm spre Senj, scau­nul de judecată al morlacilor de odinioară.

Scaunul de judecată

Decăzut azi, Senj-ul mai păstrează, pe ici, pe colo, în cetatea veche, alura orașului medieval în care juzii morlacilor împărțeau dreptatea, fără vreun amestec din partea croaților. Clădiri de-un stat de om, străzi înguste, piețe cândva cochete, dăltuite în piatră moa­le, ce ți se sfarmă sub fiecare pas. E o după-amiază amor­țită de tot la Senj. Un motan gras lenevește pe treptele muzeului orașului, ce pare închis de cel puțin 10 ani. Coafezele din centru stau la cafele, ospătarii își așteaptă clienții rezemați de balcoanele teraselor, iar doi copii bat mingea într-un loc interzis pentru fot­bal. Încerc să călătoresc prin tunelul timpului, în urmă cu sute de ani. Ce forfotă era în vechea cetate, pe tim­pul morlacilor! Orașul întreg ieșea în ferestre sau pe străzi, copiii și femeile stăteau pe lângă ziduri, în fața ca­selor, pentru a vedea spectacolul unic al jude­cății vlahilor. Se auzeau dis-de-dimineață, venind de sus, pe crestele munților ce co­boa­ră abrupt chiar pe zidul cetății, cântecele lor ciu­date, îngânate de tălăn­gile oilor. Cete-cete, bărbații intrau până în piața în care se ținea judecata, cu cioa­recii lor strânși pe pulpane, cu chimire late și cu cușmele lor ciobănești. Aspri, hotă­râți, cu frumusețea aceea pe care ți-o dă sălbă­ticia, mor­la­cii i-au im­presionat pe cei care i-au cu­noscut. "Înalți, ner­voși, cu mersul lor incon­fun­dabil, ge­nul acela de oa­meni pe care toți tind să-i iden­tifice drept chintesență a «rasei slave», tocmai aceia erau, de fapt, cei mai puțin slavi dintre toți! Vin de de­parte și au lăsat urmele tre­ce­rii lor peste tot, de la gra­ni­țele Bulgariei până în Alpii Di­narici: Vlasic, Vladovina, Vlahina, Vlaska, nume de lo­calități disparate, mici și în­depărtate. Le­genda spune că se trag din daci, din oamenii-lup...", îi descrie Paolo Ru­miz, jurnalist și scriitor de lim­bă ita­liană, cel mai bun cu­noscător al Balcanilor con­tem­­po­rani. Tăcere mare se lăsa peste Senj când venea mo­mentul judecății. Orașului i se tăia respirația, iar stri­gă­tele apăsate ale juzilor tunau precum clopotele în zi de sărbătoare. Alegerea unui nou voievod era o altă mare întâlnire a vlahilor, prilej de sărbătoare în Senj, căci morlacii erau temuți și respectați, deopo­trivă...

Țepușe pentru strigoi

Mă pun pe un ponton, la malul mării. E vre­mea amiezii, iar bărcile din port se leagănă pe ritmul me­lancolic al unei balade nostalgice. Deschid notițele după "Călătoria în Dalmația" a abatelui venețian Alberto Fortis și, imediat, munții golași ai Velebitului se umplu de viață...
"Morlacul e ospitalier și generos, deschide mo­desta lui casă celui pe care îl întâlnește pe drum: face tot ce poate pentru a-l servi bine, fără să cea­ră nicio­dată, iar adesea refuzând cu obstinație, ori­ce mulțu­mire. Mi s-a întâmplat de multe ori să primesc prân­zul de la ci­neva cu care nu m-am văzut niciodată și nici nu m-aș putea gândi să mă văd vreodată", se miră abatele, de un obicei pe care occidentalii îl uita­seră deja pe la 1700. Colo­sală e, însă, uluirea aba­telui, când vorbește despre superstițiile morla­cilor! "Mor­la­cii cred în strigoi, în spiriduși, în incan­tații, în apa­riții nocturne și în farmece, cu atâta îndâr­jire, de par­că ar fi văzut pu­terea tuturor acestor lu­cruri, aievea, de mii de ori. Cred, de asemenea, în exis­tența vampi­rilor, cărora le atribuie, ca și vlahii din Transilvania, faptul că sug sângele copiilor. A­tunci când moare un om suspect să devină vampir, un «vukodlak», cum îi spun ei, folosesc țepușe pentru a împunge «vampi­rul». Se întâmplă chiar ca unii mor­laci, înainte de a muri, să le ceară rudelor lor să îi trateze ca pe niște vampiri și să îi împungă înainte de a-i pune în sicriu, pen­tru a fi siguri că nu vor prin­de sete de sânge după moarte". "Chiar și cei mai te­merari haiduci morlaci ar fugi mân­când pământul, dacă ar vedea vreo arăta­re, vreun spi­rit, vreo fan­tas­mă sau niște iele, apariții care nu lipsesc deloc din ima­ginația acestor oameni. Desi­gur, femeile morlace sunt de o sută de ori mai fricoase și mai vizionare, iar unele chiar se cred stri­goi", scrie, cu vădită pa­ti­mă, aba­tele, încântat de exo­tis­­mul desco­peri­rilor sale. "Multe far­mece știu face strigoii în Mor­laccia, iar una dintre cele mai obiș­nuite este fu­ratul laptelui de la vacile vecini­lor. Bise­ricile or­todoxe ale mor­la­cilor sunt să­race, dar preoții lor au o mare pu­tere asu­pra oa­me­nilor. Am vă­zut cu ochii mei într-o piață, cum o femeie i se des­tăinuia preo­tului stând în ge­nunchi", mai scrie Alberto For­tis. Uimirile abatelui Fortis sunt și ui­mirile mele. Des­crierile sale se suprapun la perfecție peste descrierile occidentale des­pre satul ro­mânesc de la fi­nele seco­lului al XVIII-lea, pe care le găsim, bunăoară, adap­tate literar, în "Castelul din Carpați" al lui Jules Vernes!

Crudul adevăr: cum au dispărut morlacii

Ciobanii morlaci trăiesc în case cu cuptorul în mijloc. Toată familia mă­nâncă în jurul acestui cuptor, pe care unii, apoi, se întind să doarmă. Bărbații poartă "opanke" din piele dură de bou. Răchia e primul me­dicament al morla­cului. Febra și-o tratează cu ardei iuți puși în vin. Beau oțet ca să le revină pofta de mân­ca­re, după câte o boa­lă grea, și știu să pună oasele la loc, fără să fi studiat medicină vreodată. Jelesc mortul înainte de groapă, fac pomeni grozave, iar băr­bații își lasă barba lungă o vreme. Femeile se îmbracă în negru, ascun­zând roșul costumelor. Merg adesea la morminte cu flori frumos mirositoare, iar când nu pot merge la mort, se scuză, vorbind cu el ca și cum ar fi fost viu...
Ce lume fabuloasă a dispărut odată cu recen­sământul croat din 2001! Cum a fost posibil așa ceva? Cum se poate ca un astfel de popor - pentru care, as­tăzi, cehii organizează spectacole și monumentale mu­zee în aer liber, afirmând că au învățat de la ei "ci­vi­­lizația muntelui" - să dispară așa, pur și sim­plu, nu doar din datele birocratice croate, ci și din memoria colectivă a locului? În "Istoria" Dal­mației, Giuseppe Praga ne dă câteva indicii. Au fost, mai întâi, efortu­rile uriașe ale Veneției de a-i "disci­plina", de fapt, de a-i organiza în comunități stabile pe mor­laci, pentru a opri, cumva, caracterul lor nomad. Mai cu frumosul, mai cu forța, Veneția va fi făcut câțiva pași în acest sens, iar documentele ne arată că, pe la 1700, mulți morlaci au fost împroprietăriți de Repu­blică. Apoi, din­colo de asaltul administrativ, mor­­lacii ortodocși au fost supuși, vreme de secole, unui asalt al catolicis­mu­lui. Praga vorbește despre conflicte dure între au­to­ritățile ecleziastice catolice și preoții ortodocși. Pes­te toate acestea se suprapune, după 1800, un asalt al iredentismului slav, împotriva ori­cărei urme de latini­tate din Dalmația. Comunitatea ita­liană din Dalmația e supusă unui atac feroce, insti­tuțional și personal, deo­potrivă. E ușor de imaginat că dacă o comunitate precum cea italiană nu a putut să reziste, cu tot ajuto­rul din exterior, cu atât mai puțin ar fi putut să o facă cea morlacă! În fine, urmea­ză războaiele mondiale, ofensiva panslavismului, Iu­goslavia lui Tito și apoi, cu o forță și mai dură, răfu­ielile ex-iugoslave de după 1990 și noul val de ire­dentism ce i-a urmat, despre care scrie, dramatic, Paolo Rumiz, în re­por­tajele și în cărțile sale. A venit 1991 și mai erau 22 de mor­laci. Apoi a venit 2001 și nu mai era niciun morlac...

*

S-a întâmplat, nu o dată, ca în timpul unei com­plicate documen­tări pe teren, să apa­ră, de nicăieri, un "în­ger" care să-mi arate drumul cel mai potrivit. Mi s-a întâmplat și la Trieste, în timp ce bâjbâ­iam, în criză de timp, prin diverse biblioteci și arhi­ve, în cău­tarea unor docu­men­te de care aveam ne­apă­rată ne­voie. Mă sfă­tuiam cu un portar, la in­trarea într-o fa­cultate, când un profesor, auzind din mers că sunt din Ro­mâ­nia, a venit la mine și s-a oferit să mă ducă el, exact acolo unde voi găsi tot ce am nevoie. Mi-a po­vestit, pe drum, că predase la Cluj, la fel ca și mine, la Universitatea "Babeș-Bol­yai", și s-a bucu­rat să afle istoria căutărilor noastre, de la "Formula AS". La des­părțire, mi-a cerut doar atât: după ce-mi ter­min munca, să nu mă despart de Trieste, fără să gust dintr-o băutură extra­or­di­nară, pe care nu o voi uita niciodată. Și mi-a in­dicat localul unde sigur o gă­sesc. Ajuns la barul acela, într-un târziu, încerc să îi explic ospătarului cam ce mi-aș dori. A înțe­les din prima și mi-a zâm­bit: "Sân­ge de Morlac". "San­­­gue Mor­lacco", așa se numea băutura! Marele poet ita­lian Gabrielle d'Annunzio a botezat-o astfel, la 1919, im­presionat de culoarea, de tăria și de per­so­­na­litatea ei. "Ăsta e sânge de morlac, nu e bău­tu­ră!", a decre­tat marele poet, definind într-o metaforă, pen­tru ne­murire, mândria unui popor cum n-a mai fost altul prin părțile Dalmației. Sunt lucruri care nu mor când vor statisticile oficiale.