MONICA MACOVEI - "Eu chiar iubesc România!"

A fost, în ultimii ani, imaginea pozitivă a României în Occident - cel mai activ europarlamentar și autorul celor mai importante reforme în domeniul justiției, un ministru căruia nu i-a lipsit coloana vertebrală, nici încăpățânarea de a merge până la capăt în lupta împotriva corupției. Oamenii simpli au iubit-o, fiindcă a redat României demnitatea și credibilitatea. Politicienii, deranjați de inflexibilitatea ei, au încercat să-i umbrească imaginea. Parlamentul European a medaliat-o însă de două ori pentru legile adoptate, "Financial Times" a numit-o "erou", iar presa germană n-a ezitat să spună că, fără ea, România n-ar fi fost azi în UE. Ardeleanca tenace cu breton de premiantă anul acesta ne-a mai surprins cu un gest: a decis să candideze independent pentru funcția de președinte al țării.

Telefoanele care schimbă viața

- CV-ul dvs. arată un parcurs profesional fără cusur: procuroare, avocată, expertă în reforma justiției și în drepturile omului la Con­siliul Europei. Toate astea, înainte de 2005, când ați fost propulsată direct în funcția de ministru al Justiției în România. Ce v-a făcut să intrați atât de brusc în politică?

- N-am cerut eu să intru în politică. A fost un telefon-surpriză primit chiar în ziua de Crăciun, la Breaza, unde eram în vacanță, cu părinții și cu fiul meu. Lucram de trei ani de zile la Sarajevo, dar mă întorsesem în România de sărbători. Toată ziua sunase cineva de pe un număr necunoscut, dar nu dădusem importanță. Până când a răspuns fiul meu și mi-a în­tins telefonul: era președintele Băsescu.

- A fost telefonul care v-a schimbat viața.

- Da, e bine să fii pregătit pentru telefoane care-ți schimbă viața. (râde) Îmi amintesc că am zis "bună zi­ua", cu un glas foarte mic, și că mai mult am tăcut, fiind­că eram în stare de șoc. Nu mai vorbisem cu Tra­ian Băsescu niciodată. Mi-a propus să fiu ministrul Justiției și trebuia să dau un răspuns foarte rapid. Dar nu știam ce să zic, fiindcă nu mă gândisem niciodată la asta. Eu tocmai spălasem vasele și mă pregăteam să plec la schi. Și uite așa, am schimbat planul și am ajuns de urgență la București, chiar în noaptea aceea. Am acceptat, din dorința sinceră de a contribui la intrarea României în Uniunea Europeană, la timp. Vă mai amintiți, la vremea aceea, în decembrie 2004, România avea cinci domenii, numite "stegulețe roșii", pe care trebuia să le rezolve pentru a intra în Uniune. Erau reforma justiției, corupția, spălarea banilor, frauda și drepturile de autor. Nu veneam din politică, n-aveam un trecut legat de alți politicieni, care să mă tragă înapoi, nici datorii sau servicii care mi-au fost făcute și care trebuie întoarse când ajungi la pu­tere. Mi-am zis că doar o persoană indepen­dentă poate să facă pe bune lupta împotriva corupției politice. Iar eu chiar voiam să fac asta pentru țara mea.

- De unde spiritul ăsta justițiar? E ceva ce ține de caracter sau e mai degrabă o moștenire de familie?

- Probabil e o combinație. Așa am fost învățată de mică, să nu mint, să nu întârzii, să nu fac rău, să nu sar gardul. Ca-n Ardeal. Eu m-am născut la București, dar am copilărit de la câteva luni la Sângeorz, lângă Năsăud, în Munții Rod­nei. Părinții m-au lăsat, cum era obiceiul, să mă crească bunicii. Dar e ca și cum m-aș fi născut acolo. Acolo mi-am petrecut primii șapte ani și toate vacanțele. Acolo am deschis ochii, în curtea mare, cu fântână și cu tufele de strugurași (coacăze). Când eram cuminte și nu scăpam oile-n trifoi, pri­meam și-o cană mare, de tablă, să îi culeg. Sângeorzul e foarte fru­mos și era zonă necooperativizată atunci, chiar dacă bunicilor li se luaseră mare parte din terenuri, inclusiv gaterul lor de tăiat bușteni.

- Tot de la ardeleni vine și în­căpățânarea de a duce lucrurile la capăt?

- Asta vine cu si­guranță de la mama. Ea s-a născut la Sângeorz. Mama a fost profe­soa­ră de biologie la liceu, acum e pensionată. Se­mănăm destul de mult, nu doar fizic, ci și la minte, la forța pe care o a­vem în noi și la dorința asta, de a avea grijă de toate, de a pre­veni nepre­vă­zutul. Ea era cea care după discuții lua de­ciziile importante ale casei, ea era cea lucidă și prac­tică. Semăn mult cu ea. Sunt, oricum, o femeie puternică, dar cred că și experiențele pe care le-am trăit lucrând în Bosnia și în Kosovo m-au călit foarte mult.

Sârbii din portbagaj

- Este un episod al vieții dvs. despre care românii știu foarte puțin. Ce făceați, de fapt, în zonele de conflict?

- Din 1995, am început să lucrez la Consiliul Eu­ropei, ca expert în justiție și în drepturile omului, în diverse misiuni pentru consolidarea democrației în țări cu probleme: Ucraina, Albania, Moldova, Geor­gia, Bosnia-Herțegovina și altele. Erau zone ca în Kosovo, aflate după bombardamente, sau în Bosnia, unde nu exista nimic, trebuia să gândesc și să cons­truiesc un sistem juridic de la zero. Aveai doar un buget dat de americani și capul de pe umeri și trebuia să pui la punct instituția Avocatul poporului, de pildă. Cum faci? Păi, ia gândește-te tu, Monica, cum s-o faci! De la sediu, clădire, interviuri de angajare, găsit avo­catul poporului, redactat legea etc. Totul din nimic. Dar mi-a fost extraordinar de folositor, mi-a pus creativitatea la muncă, imaginația și-a dat drumul. Acolo am învățat să fac bugete și să le țin sub control, lucru care mi-a fost util mai târziu în guvern și-n Mi­nister. Dar misiunile astea erau și misiuni de pace, din­colo de rolul lor în reconstrucție, legislație, insti­tuții. În Kosovo erau albanezi și sârbi care se urau de moarte. S-ar fi omorât, dacă ar fi avut contact direct. Or, noi trebuia să-i facem să-și dorească pacea și să vrea să trăiască din nou împreună. Duceam muncă de convingere. Lucram și cu interpreți sârbi, și cu inter­preți albanezi, când mergeam în comunitățile de aco­lo. După ce doi interpreți sârbi au spus "Uite, am pri­mit amenințări când vin de la birou, că o să mă omoa­re" și am văzut că s-a și întâmplat, n-am mai stat pe gânduri, am scos sârbi din Kosovo în portbagaj. Nu există nimic mai mult pe lume decât să poți salva viața unui om. A fost foarte greu, durerea unei familii care-și vede rămășițele copilului sau fratelui într-o groapă comună nu se uită. Am plâns o săptămână, noapte de noapte, fiindcă n-o puteam face ziua. Ziua trebuia să fiu tare, să-i susțin pe ei, erau cu noi și doc­tori, și psihologi. După ce ești martor la asemenea drame, la atâta suferință, foarte puține lucruri te mai pot mișca. Apoi am venit în țară și am intrat într-un guvern în care toată lumea urla la mine să semnez hotărâri de guvern și ordonanțe de urgență ilegale, dar asta era neînsemnat față de toate lucrurile pe care le văzusem.

- Ați fost și cred că ați rămas persoana cea mai detestată de politicieni, pentru măsurile radicale împotriva corupției. Nu v-a fost frică de consecințe?

- Nu. De ce să-mi fie frică? Nu mi-a trecut prin cap chiar că o să mă omoare. Nu mi-a fost frică în Bosnia sau în Kosovo, unde am învățat cum să deo­se­bim frunza de plastic de frunza reală, și cum să conducem cu picioarele pe parbriz și să apăsăm am­bre­iajul cu o schijă de metal. Gro­pile prin care treceam erau pline de mine și am fi putut rămâne fără picioare. Am avut prieteni care au sărit în aer lângă mine. Trecusem deja pe lângă moarte de zeci de ori. Ce puteau să-mi facă, în afară de faptul că țipau la mine? Într-o seară, îmi amintesc, m-au scos urlând afară. "Du-te și gândeș­te-te jumătate de oră!" "Mă duc, dar credeți că țipând la mine de­vine legal în jumătate de oră?" și m-am dus, am stat jumătate de ceas, am vorbit cu mama, am aflat ce mai face, iar când m-am întors, le-am spus clar: "Nu, nu semnez!" Cu cât strigau mai tare, cu atât mă încăpățânam și parcă deveneam mai puternică. Și-n fiecare dimineață îmi ziceam: "Nu-i las, orice ar fi, o iau de la capăt și nu-i las!"

- Nu riscați decât să vă dea afară, ceea ce s-a și întâmplat, de altfel.

- Da, dar nu am decât regretul că nu am dus la bun sfârșit niște proiecte. Viața mea nu depindea de po­litică, nu-mi cădeau afacerile dacă eram înlăturată. Nu mă lega absolut nimic de acel guvern, n-aveam ni­ciun motiv să fac compromisuri ca să rămân. Aveam o meserie la care să mă întorc, puteam pleca din nou să lucrez pentru Consiliul Europei sau pentru OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa - n.r.), în diverse misiuni. La vremea aceea, urma să plec în Serbia, de pildă. Nu rămâneam pe drumuri.

- Cât câștigați ca ministru al Justiției?

- Am început cu o sumă de 500 de euro, echi­valentul în lei, care ulterior a mai crescut puțin. Fiind pe legea demnitarilor, cei mai mulți din minister erau asimilați magistraților încă din 1996 și, deci, aveau salarii mult mai mari decât mine.

- Mi-e greu să cred că trăiați din 500 de euro.

- Depinde ce înțelegeți prin trăit. Eu plecam de aca­să la 6, 7 dimineața și veneam la 10 seara. N-aveam ce face nici cu cei 500 de euro atunci, mergeau la mama mea, care-l creștea pe băiatul meu. Cu două costume negre și cinci cămăși albe rezolvam toate nevoile. Dar pentru urgențe, aveam conturile de economii. În misiunile de pace în care lucrasem, avusesem o diurnă de nivelul Comisiei Europene, de câteva mii de euro. Asta vă zic acum, fiindcă m-ați în­trebat. Atunci nu m-am gândit nicio clipă la bani, la faptul că voi câștiga mai puțin, ci doar la ceea ce pot să fac pentru țară. Aș repeta oricând acea perioadă din viața mea, chiar știind finalul, că voi fi dată afară.

În cușca leilor

- Să ne întoarcem la momentul în care ați anunțat public că veți candida la președinție. A fost pentru români o mare surpriză. Fuseserăți deja "executată" de clasa politică, ce vă motiva să o luați de la capăt?

- M-am uitat la candidații anunțați și mi-am dat seama că oricare dintre ei ar câștiga va duce România în urmă. Niciunul nu o va duce îna­inte, niciunul din ei nu va asigura res­pectarea legii, continui­tatea în lupta împotriva corupției și lupta cu criminalitatea și evaziunea fiscală. Niciunul nu va ține România pe direcția Vest, niciunul nu va aduce, pe bune, bunăstare în România. De 25 de ani, la putere sunt aceleași partide care ne mint, ne fură și ne calcă dem­nitatea în picioare. Știam că nu am ce să aștept nimic bun și nou de la niciunul dintre ele. Așa că am luat decizia.

- Nu vă pare rău că ați lăsat liniștea unui post de europarlamentar la Bruxelles ca să vă aruncați în cușca leilor?

- Nu. O să vă spun un lucru pe care îl simt cu toată puterea, dar care azi, din păcate, s-a deva­lorizat. Eu chiar iubesc România. Am amânat trei săptămâni decizia asta. I-am spus mamei ce vreau, mi-a zis să nu fac asta, că o să-mi mă­nânce din sănătate, că va fi obositor, că iar o să fiu acuzată de tot felul de lucruri. Le-am spus prietenilor, mi-au zis același lucru: "Nu face asta, Monica! O să-ți arunce iar toate lăturile în cap! O să fie groaznic." Până la urmă, după o discuție de vreo trei ore cu trei prietene, le-am spus: "Dar voi nu înțelegeți că nu mă gândesc la imaginea mea? Că mă gândesc la țară? Că nu mă interesează ce se va spune în spațiul public despre mine?". În clipa aia s-a încheiat discuția. Au zis: "Gata, nu avem cum să te convingem. Asta e!"

- Știu că aveți un băiat. El vă susține?

- El n-a fost de acord. S-a supărat că nu l-am consultat. Și nu l-am consultat, fiindcă știam că nu va fi de acord, pentru că asta mă va lua iar de lângă el. Radu are acum 23 de ani. A crescut mai mult cu părinții mei, eu eram mai mereu plecată în misiunile de pace. Doar în Bosnia l-am luat și pe el cu mine, timp de un an de zile, când era încă mic. Cred că era un reproș tacit, dar acum s-a obișnuit cu ideea. Din fericire, n-a dispărut dragostea dintre noi. E însă unul din marile mele regrete, faptul că n-am putut petrece mai mult timp cu el.

- De tatăl băiatului dvs. ați divorțat acum foarte mulți ani. V-ați mai fi aruncat cu aceeași forță în luptă, dacă n-ați fi fost sin­gură? Ați mai fi avut aceeași motivație sau viața de familie v-ar fi tras înapoi?

- Cred că aș fi făcut exact același lucru. Până la urmă, oricât te-ai consulta cu ceilalți, deciziile fundamentale le iei tu cu tine. În mo­mentele cu adevărat importante, ești singur.

- Una dintre rezervele legate de can­di­datura dvs., care n-are nicio legătură cu programul politic, e faptul că nu aveți... carismă de șef de stat. Aveți o abordare cu mult prea dură și inflexibilă. Are nevoie de zâmbete un politician, ca să câștige votul ale­gătorilor?

- Da, cred că e bine să zâmbești. Nu știu dacă am sau nu am carismă. Sunt un om normal care se bucură, care are prieteni, care e și părinte, care schia­ză în vacanță, care râde, citește, ascultă muzică, merge cu bicicleta. Dar n-am zâmbit și nu zâmbesc atunci când vor­besc în pu­blic des­pre lu­cruri foarte serioa­se, des­pre co­rupție, legi, des­pre bătă­liile pe ca­re le-am dus ca să fac DNA-ul și al­te­le. După ce am luat decizia de a can­dida la preșe­dinție, am fost câ­teva zile la mare, la 2 Mai, unde am o casă. Și am ieșit să înot. Când sunt la mare, înot mult, două, trei ore. Și când m-am întors, o doam­nă de pe mal m-a recu­nos­cut și mi-a spus: "Ni­cio­dată nu-mi ima­gi­nam că îno­tați. Da­­ră­mite că o fa­ceți câ­te două ore. Dar asta în­seamnă libertate, înseamnă multe lucruri. Nu numai că vă votez, aveați votul meu oricum, dar o să iau cartierul ușă cu ușă, să le spun cine sunteți cu adevărat." Sigur, e amu­zantă întâm­plarea. Însă ce vreau să spun este că, dacă nu po­vestesc despre lucrurile astea, nu înseamnă că ele nu există.

"Spre Vest, ăsta e drumul"

- Doamnă Macovei, suntem într-un moment de degringoladă politică maximă în țară. Iar contextul internațional este și el foarte tensionat. Ce rezolvare vedeți acum pentru România?

- Să ținem aproape, în mod onest, cu aliații noștri, în principal cu NATO și cu SUA, cu care avem acel parteneriat strategic semnat în 2011, care include, pe lângă asistență militară - și investiții și respectarea legii și a statului de drept. Spre Vest, ăsta e drumul. Apoi, România e stat democratic, la granița cu nede­mo­crația. În astfel de situații, trebuie să-ți lămurești aliații că trebuie să investească în tine politic, militar și economic, ca să întărească granița democrației. E o oportunitate uriașă pentru România. La fel au făcut în Israel, la fel au făcut în Coreea de Sud, când Coreea de Nord a trecut la comunism. Și, bineînțeles, trebuie să continuăm lupta împotriva corupției, care ne va aduce înapoi banii pierduți. Evaziunea fiscală e de 70 de miliarde de euro. Numai în ul­timii doi ani, DNA a dovedit în dosare pe­nale prejudicii de 210 milioane de euro. Odată recuperați de Ministerul Finanțelor, acești bani pot fi reinvestiți în educație, în sănătate, în pen­sii și alocații.

- Mai credeți în idealul european, acum, când Rusia e în plină expansiune și foarte mu­lte țări par să închidă ochii?

- Văd și eu ce se întâmplă în jur și mă în­grijorez. Dar fără Europa nu avem șanse. Pe de altă parte, trebuie să fim pragmatici. Apărarea democrației în România vine și din relația cu NATO. UE nu are armată, e formată din 28 de state membre, cu politici externe uneori dife­rite sau opuse, cu interese diferite. În schimb, NATO are armată, are forțe militare și ne poate ajuta în caz de necesitate. Asta nu înseamnă că trebuie să stăm cu mâna întinsă și să așteptăm. A spus-o foarte clar Victoria Nuland, asistenta Se­cre­tarului de Stat al SUA: "Ok, sunteți în NATO, ca toate statele est-eu­ropene, dar nu vă bazați pe asta fără să faceți nimic." Noi tre­buie să ne refacem industria de apărare, să dăm bugetul necesar acestei indus­trii pe care am desființat-o și am jefuit-o! Când­va, pro­duceam avioane!

- Ați hotărât să candidați independent, prin urmare nu aveți în spate sprijinul niciunui partid politic. O campanie pre­su­pune însă cos­turi uriașe. Cum vă finanțați?

- Când am decis să candidez, am deschis conturi bancare, pe care le-am afișat pe facebook, și oamenii au început să doneze. Au transferat bani sau au intrat pur și simplu în sediu și ne-au făcut câte o mică donație, pentru care le-am tăiat chitanță. Au fost și pensionari, cu pensii de 700 de lei, care au venit la sediu și au donat câte 100 de lei. Gestul lor m-a im­presionat profund. Săptămâna asta avem în cont în jur de 50.000 de RON, din care o parte sunt, de fapt, donațiile mele, din economiile proprii. E o sumă infimă față de cât cheltuie alți candidați, dar noi am reușit să construim o campanie low-cost: călătoresc mult cu trenul și cu mașina, doar în cazuri de maximă urgență iau avionul. Nu plătim afișe stradale, fiindcă sunt foarte scumpe și îi și enervează pe tre­cători. Și lucrez mult cu tineri, oameni buni și fru­moși, regizori, arhitecți, IT-iști și specialiști în co­mu­­nicare, care și-au oferit voluntar din timpul lor ca să ajute. Sunt oamenii care vor o schimbare în țară, care-mi spun că, în sfârșit, vor vota cu inima. Când mă uit la ei, la bucuria și la entuziasmul lor, nu mă mai gândesc că-mi cheltui economiile. Fac ce fac fi­indcă nu pot altfel. Nu m-aș mai putea privi în oglin­dă, dacă nu aș face-o!