Era luna decembrie a anului 1279, când Charles al II-lea d'Anjou, prinț de Salerno și conte de Provence, poposea cu toată suita sa în micuțul sat Saint-Maximin, din ținutul Aix. Luni întregi, evlaviosul nobil își răscolise provincia, iscodind bătrânii despre vechile legende, cercetând zapisuri, cutreierând biserici și abații. Toți provensalii îi confirmaseră ceea ce știa și el din copilărie - că Sfânta Maria Magdalena își petrecuse ultimii treizeci de ani din viață chiar aici, în Provence, într-o peșteră din Muntele Sainte-Baume și că murise apoi în brațele Sfântului Maximin, care o îngropase undeva în apropierea actualei biserici din sat. Un loc cinstit de pelerini odinioară, dar care fusese răvășit, cu veacuri în urmă, de sarazini, acum era mai mult o ruină. Ceva îl mișca pe prinț în toată această căutare nebunească. Mai degrabă o credință înfierbântată, decât o rațiune liniștită.
Cronicarii spun că, într-o zi, nemulțumit de căutările celor din suită, prințul însuși și-a lepădat hlamida și a pus mâna pe lopată, începând să sape în apropiere de ruinele bisericii. Era pe 9 decembrie 1279. A săpat cu furie, până când lama hârlețului a izbit sec într-un sarcofag de marmură. I-au ridicat cu greu capacul, iar mireasma care s-a răspândit i-a uimit pe toți. Cronicile spun că în locul duhorii putrezite care învăluie vechile morminte, sarcofagul era parfumat "ca un magazin de esențe aromate". Charles a știut atunci că a descoperit trupul unui sfânt. Un craniu ros de vreme, cu o parte a tâmplei și cu limba neputrezite, dădea mărturie pentru harul dumnezeiesc ce-l învăluise în timpul vieții. Înlăuntrul sarcofagului, chiar în mijlocul relicvelor, au găsit un glob înfășurat în ceară. Prințul l-a luat în mâinile tremurânde și l-a desfăcut. În interior era inscripționată o propoziție scurtă, în limba latină - "Hic requiescit corpus Mariae Magdalenae" (Aici odihnește trupul Mariei Magdalena). Căutarea luase sfârșit. Găsiseră moaștele celei "întocmai cu apostolii". După o vreme, scotocind prin sarcofag, au dat peste o bucată de plută cu o inscripție pe care, din nebăgare de seamă, nu o cercetaseră la început. Ea le-a dezlegat misterul mormântului:
"În ziua de 6 decembrie a anului 710 de la Nașterea Mântuitorului, în timpul nopții și în mare secret, sub domnia prea-piosului rege al francezilor Eudes, în vremea năvălirilor perfidei nații a sarazinilor, acest trup al multiubitei și venerabilei sfinte Maria Magdalena a fost, de teama pomenitei nații, mutat din mormântul său de alabastru, în acest mormânt de marmură (...), pentru că aici era mai bine ascuns."
Moaștele Sfintei Maria Magdalena stătuseră uitate timp de cinci secole, până când râvna lui Charles al II-lea d'Anjou, prinț de Salerno și conte de Provence, le-a scos la lumină. Noua comoară se cuvenea cinstită, așa că nobilul stăpân a hotărât să ridice deasupra ei o catedrală imensă, mărturie peste veacuri a iubirii sale de Dumnezeu. Astăzi, atât catedrala, cât și sfintele moaște, sunt inima creștină a ținutului Provence.
Sfânta de aur
Saint-Maximin este astăzi un superb orășel medieval, aflat la poalele Muntelui Sainte-Baume, unde, potrivit tradiției occidentale, a pustnicit timp de treizeci de ani Sfânta Maria Magdalena. Când te apropii de el, străbătând câmpiile de lavandă din Provence, căsuțele de piatră, acoperite toate cu olane, lasă să se întrevadă, maiestuoasă și masivă, silueta catedralei. De departe, ea pare o imensă arcă ce a reușit să străbată negura timpului, pentru a ne aduce astăzi, în mileniul al treilea, prețioasele moaște ale sfintei care l-a văzut întâia dată pe Hristos ridicat din morți. Astăzi, orășelul Saint-Maximin este liniștit și, în cursul săptămânii, aproape pustiu. Pe străduțele sale strâmte, mărginite de mici prăvălii cochete, se scurgeau, odinioară, toate sufletele măcinate de dorul credinței din Europa medievală. Imediat după descoperirea moaștelor, s-au perindat pe aici, veniți să se închine, mai mulți papi, sute de cardinali, și aproape toți regii Franței. Cronicile descriu suite fastuoase, cu sute de cai și domnițe însoțite de cavaleri înzăoați, principi iluștri, veniți din tot Apusul să vadă minunea descoperită de Charles al II-lea. Și, laolaltă cu ei, cerșetori și leproși, plebe de rând și negustori bogați, oameni simpli, căutând mântuirea trupului de boli sau a sufletului de durerile veacului. Ei nu veneau la Saint-Maximin ca la mormântul unui sfânt obișnuit. Nu. Aici era Maria Magdalena, cea "întocmai cu apostolii", prima ființă de pe acest pământ, care l-a văzut pe Hristos înviat și, mai ales!, care a și crezut în miracolul ridicării Lui din morți, propovăduindu-l ucenicilor. Pelerinii nu o căutau pe ea în primul rând, ci pe Hristos însuși. Doreau să atingă și să sărute creștetul pe care Iisus Domnul îl mângâiase de atâtea ori, creștetul pe care degetele sale înviate îl atinseseră în dimineața Paștilor. Moaștele de la Saint-Maximin erau dovada palpabilă a faptului că toată credința creștină se întemeiază pe un miracol cert.
Intru și eu în catedrala uriașă, care pe dinlăuntru se alungește nesfârșit, unduindu-se spre cer, prin tăcerea rece a coloanelor de piatră. Vitraliile imense ale celor 66 de ferestre fac zidurile aproape inexistente, transparente, așa cum și le-a dorit Charles al II-lea. Prin măreția ei rece și liniștită, prin splendoarea ei sobră, pătrunzi în visul Europei medievale - acela de a atinge cerul, de a te nemuri prin credință. Straniu vis în aceste timpuri bicisnice... Dacă odinioară catedrala mustea de pelerini, astăzi, ea este aproape pustie, vizitată rar, de multe ori doar de turiști. Și lipsa lor, a creștinilor, o face parcă tristă în frumusețea ei.
Ca să ajung la moaștele sfintei, trebuie să cobor într-o criptă din adâncul pământului. Aici este mormântul din care a început totul. Pe lângă pereții reci, tăiați în piatră, se înșiră sarcofagele de marmură ale sfinților care au întovărășit-o pe Maria Magdalena. În fundul acestei încăperi, simple și austere, ca ultimii ani de viață ai sfintei, se zărește luciul stins al aurului raclei. E singura sclipire în tainița de piatră. Un soi de chivot, în care aripi aurite de înger țin creștetul sfintei care l-a iubit pe Iisus și l-a însoțit mereu. Sub craniul Mariei, așezate într-un sipet de sticlă, se află o parte a tâmplei sfintei. Tradiția spune că acolo a fost atinsă de Hristos, în acea dimineață tainică a Învierii, când Domnul însuși i-a spus - "Nu mă atinge, căci încă nu m-am înălțat la ceruri!" Și în locul în care mâna sfântă și ridicată din morți, mâna sfântă și veșnic vie a Mântuitorului i-a atins creștetul, carnea s-a nemurit. Nu s-a descompus împreună cu restul trupului, ci a rămas până astăzi, cale de două mii de ani, un semn peste veacuri al faptului că Iisus nu a fost un simplu profet, mare făcător de minuni, ci Dumnezeu cel adevărat, Iubire nesfârșită în trup de om. Și, ca un Dumnezeu adevărat, a Înviat a treia zi din mormânt.
Maria din Magdala
Maria s-a născut și a crescut pe malul Mării Galileei, într-un micuț oraș numit Magdala, de unde i se trage și supranumele. Pentru poporul evreu erau timpuri grele. Apăsați de stăpânirea romană, se revoltau des și erau pedepsiți exemplar. Așa se face că poporul aștepta mai degrabă o izbăvire de la Dumnezeu, decât de la oameni.
Viața Mariei va fi fost la fel ca a oricărui copil iudeu - îmbibată în rugăciuni și înfășurată în rânduieli străvechi, moștenite de la Moise și îmbogățite de știutorii legii. De la părinți și, mai târziu, din discuțiile din sinagogă, va fi aflat și ea de Mesia, cel așteptat de toți, Dumnezeu înomenit, venit din cer pe pământ să mântuie poporul evreu de orice stăpânire. Deși știau că Mesia va veni pentru a le lua păcatele, iudeii așteptau de la El și izbăvirea de romani.
Pentru Maria Magdalena, viața nu a fost ușoară, deși, spune tradiția, era fiică de părinți cu stare, iar grijile care-i apăsau pe ceilalți nu le-a cunoscut. O dramă i-a sfâșiat destinul, o dramă care, potrivit tradiției apusene, a aruncat-o în brațele păcatelor desfrâului, în care și-a ostoit trupul și tinerețea. Dar tradiția răsăriteană are o altă înțelegere a vieții ei. Nu vorbește despre ea ca despre o iubitoare de plăceri. Orientul s-a mărginit la ceea ce ne spun despre Maria Magdalena evangheliile - că a fost o femeie a cărei viață era bântuită de șapte demoni, care o rodeau pe dinlăuntru, așa cum carii sapă într-un lemn bătrân. Maria a purtat aceste duhuri cu ea tot timpul, trăind din pricina aceasta la marginea lumii, neînțeleasă și văzută de toți ca o blestemată. Pentru iudeii acelor vremuri, omul chinuit de demoni era un om care păcătuise atât de adânc, încât mâna iubirii dumnezeiești se retrăsese de deasupra lui, lăsându-l pradă iadului, de viu. O viață cumplită, măcinată din afară de semeni, iar dinlăuntru de duhurile întunericului. O dramă, mai degrabă, decât un păcat, o răstignire continuă, care-i va fi deschis Mariei inima pentru înțelegerea suferinței și, mai ales, pentru Iubirea cea mare.
Așa se face că, atunci când l-a întâlnit pe Iisus, ea era deja pregătită. Era gata să străpungă cu ochii duhului coaja de carne care-L învăluia și să vadă, așa cum puțini erau în stare, lumina Lui, lumină de Dumnezeu Întrupat. Din evanghelii știm că ea a crezut în Hristos deplin, că l-a urmat îndată și până la capăt, iar Mântuitorul a răsplătit-o, alungându-i demonii, spălându-i toate păcatele și pregătind-o pentru o misiune atât de înaltă, încât propriii ucenici nu vor fi în stare să o poarte.
Maria Magdalena L-a ascultat, L-a iubit și L-a urmat pe Iisus până la capăt. Averea ei a devenit averea micului cerc de ucenici care-l urmau pe Hristos, oriunde mergea. A lăsat în urmă și case, și trai bun, pentru sălașele ponosite, în care înnoptau înconjurați de poporul muncit de boli și suferințe. A văzut cu ochii ei cum Domnul le deschide ochii orbilor, cum vindecă lepra printr-un singur cuvânt și, mai ales, cum le deschide ochii inimilor celor întunecați de păcate, aducându-le mântuirea. La fel ca ceilalți, poate că va fi sperat și ea că Iisus din Nazareth e Mesia cel așteptat care, așa cum știa de mică, îi va scăpa nu numai de patimi și boli, ci și de romani. Dar, spre deosebire de apostoli, la ea nu prinsese rădăcini această nădejde. Maria Magdalena știa că Mesia, cel atât de mult așteptat, nu venise pentru a lupta cu nimeni și cu nimic. Nu, Domnul era aici, pe pământ, doar pentru a iubi și a suferi cu întreaga omenire, iudei sau păgâni, așa cum iubise și suferise încă de la zidirea lui Adam. Această înțelegere adâncă va fi pecetea care-i va hotărî ei destinul.
Apostol pentru apostoli
Răstignirea a căzut ca un trăsnet pe ucenicii Mântuitorului. Deși le vorbise despre ea, le-a fost greu să vadă cum El, Domnul slavei, a fost batjocorit și chinuit ca cel din urmă criminal din Iudeea. Hotărât lucru, de romani nu aveau cum să mai scape. Nu cu ajutorul Mântuitorului. Poate că femeile îl înțeleseseră cel mai bine în suferința Lui pe Hristos. Maica sa fusese pe Golgota împreună cu toate ucenicele apropiate. Dintre apostoli, doar Ioan cutezase să stea la picioarele crucii. Restul se risipiseră înfricoșați. Felul în care Domnul își îmbrățișase moartea, cununându-se cu ea ca o mireasă, era peste putința lor de pătrundere.
De aceea, în dimineața Învierii, toți apostolii stăteau ascunși de frica prigonitorilor. Primele care și-au luat inima în dinți au fost femeile, care au plecat să-i ungă lui Hristos trupul cu uleiuri aromate, căci în vinerea îngropării nu mai apucaseră. Prima care L-a întâlnit a fost Maria Magdalena. Intrase în mormânt și văzuse giulgiurile zăcând pe lespedea rece și o cuprinsese teama că arhiereii furaseră trupul Domnului. Au podidit-o lacrimile. Și prin plânsul acela, în care durerea se prefăcea în deznădejde, cu ochii împăienjeniți, L-a văzut. La început, a crezut că e grădinarul, așa că s-a îndreptat spre el, spunându-i - "Dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, ea I-a zis evreiește: Rabuni! (adică, Învățătorule). Iisus i-a răspuns: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru".
Întâlnirea a răvășit-o. A alergat la apostoli și le-a spus totul. Nu au crezut-o. Au luat-o de nebună, dar ea știa, după focul din inimă, după lacrimile care acum curgeau doar de bucurie, că nu se înșeală. Că Rabuni biruise moartea ca un Domn și Stăpân al ei. Și că de aici înainte, timpul și lumea toată aveau să se schimbe. Iar mărturia ei se va așeza la temelia acestei schimbări.
Galia
Tradiția provensală spune că la patrusprezece ani de la Înviere, mai marii templului din Ierusalim au stârnit o prigoană cumplită asupra creștinilor. Sfântul Ștefan fusese ucis cu pietre, Sfântul Iacob sfârșise decapitat. Atunci i-au prins și bătut pe mulți dintre apostoli. Au căzut prizonieri și Lazăr, cel înviat din morți, împreună cu Marta, sora lui. Maria Magdalena a încercat să-i viziteze pe ascuns, în timpul nopții, dar a fost prinsă și ea și închisă. În temnița lor se mai aflau Maximin, unul dintre cei șaptezeci de ucenici apropiați ai lui Hristos, două dintre femeile mironosițe care-l văzuseră pe Iisus înviat - Maria lui Iacob, și Maria Salomeea, și Sidoniu, orbul din naștere, căruia Hristos îi deschisese ochii trupului și ai inimii. Pentru că mai marii templului din Ierusalim se temeau să-i execute, de frica mulțimii care se creștinase, i-au condamnat la o moarte lentă și crudă. În anul 44 de la nașterea Mântuitorului, au fost urcați cu sila într-o barcă fără pânze și fără cârmă și apoi au fost duși în largul mării și abandonați în voia valurilor. Urmau să moară încet, de foame și sete. Dar Domnul le rânduise un alt destin... Purtată de vânturi și curenți și, mai ales, mișcată de voia divină, barca a călătorit repede, din Palestina până pe țărmul Franței de astăzi, în delta Rhônului. Când picioarele osândiților au atins pământul, Hristos le-a ivit din nisipuri un izvor cu apă dulce, pentru a le potoli setea îndurată atâta vreme. Pe locul acela, provensalii au ridicat o frumoasă catedrală - Saintes-Maries-de-la-Mer. Aici au rămas să vestească evanghelia Maria lui Iacob și Maria Salomeea, iar moaștele lor sunt, până astăzi, mărturie a dragostei lor pentru Mântuitorul. Marta a plecat la Tarascon să propovăduiască, iar Lazăr, împreună cu Maria Magdalena, au mers la Marsilia.
Aici a ținut sfânta prima ei predică de pe pământul Galiei. Pe esplanada unui mic templu grecesc, închinat unei zeițe păgâne, așezat aproape de una din porțile cetății, ea le-a vorbit oamenilor despre Iisus. Nu vorbea din cărți, ci din adâncul inimii, din propria ei viață. Ea, care l-a atins pe Hristos cel Înviat, a pus atâta dragoste și foc de credință în predica ei, încât guvernatorul cetății s-a convertit pe loc și a cerut să fie botezat, împreună cu o mare mulțime păgână. Așa a început creștinismul în Galia. Și pentru că era mult popor în cetatea Marsiliei, popor care aștepta să i se vorbească despre Hristos, Lazăr cel înviat din morți a rămas aici episcop.
Sihăstrie în peșteră
Maria Magdalena ar fi putut avea mii de ucenici în Marsilia, alături de Lazăr, sau în Aix, alături de Maximin. Ar fi putut propovădui evanghelia până la moarte, văzând cum, în urma ei, un lung șir de creștini schimbă din rădăcini imperiul care-l condamnase pe Iisus la răstignire. Dar a ales altă cale. Fără să intre în amănunte, tradiția provensală spune că Maria Magdalena s-a retras din lume, luând calea sihăstriei. A urcat ca o sălbăticiune versantul abrupt al Muntelui Sainte-Baume și, în mijlocul unei păduri de nepătruns, și-a găsit o peșteră, în care s-a cufundat în rugăciune.
Greu de pătruns în adâncul acestei hotărâri. Poate că dorul de Hristos îi va fi covârșit fervoarea evanghelizării sau cine știe, s-a gândit că poate sluji bisericii mai mult prin rugăciune, decât prin cuvânt. Un lucru e sigur. În toți anii petrecuți în peștera din Sainte-Baume, treizeci la număr, Domnul îi va fi fost tovarăș nedespărțit. Tradiția spune că, de multe ori, îngerii veneau pentru a o hrăni și pentru a-i răpi sufletul la ceruri, acolo unde se îndulcea de vederea feței lui Iisus cel Înviat. Anii aceia de nevoință au sfințit locul. Piatra peșterii s-a îmbibat de prezența ei delicată, iar pelerinii care cercetau în trecut mormântul ei din Saint-Maximin se opreau întotdeauna și la peștera din Sainte-Baume.
Catedrala verde
Drumul până la peștera sfintei urcă sinuos. E când pieptiș, când alene, ca viața. Te cheamă la însingurare și rugă. După jumătate de ceas, pădurea se desface și ajungi la picioarele unei lame stâncoase și abrupte, pe care stau aninate chiliile dominicanilor, paznicii peșterii. De aici urci pe trepte abrupte. Sfânta se va fi cățărat ca o ciută, dornică să lase lumea în urmă, urcând avântat spre marginea de cer a muntelui.
Încet, suflând cu greu, ajung la peșteră. E uriașă, ca o cupolă de catedrală. Înăuntru, deși e vară, respirația aruncă vălătuci de abur. Spatele îmi îngheață împreună cu inima. Aici a trăit Maria Magdalena ultimii ani ai vieții. Fără mâncare, fără haine, învăluită doar în propriul păr, trecând nopțile cu rugăciuni și cântări îngerești. Viață de sihastru. Îngenunchez pe stânca umedă și-mi ating degetele de apa izvorului apărut în peșteră, ca un dar al Mântuitorului. Singura ei mângâiere trupească, apărută în urma unui miracol. Apa e bună, rece și limpede, ieșită direct din piatră. Fără ea, sfânta ar fi trebuit să-și părăsească zilnic peștera. Acest izvor i-a îngăduit să se însingureze aici deplin.
Tradiția spune că singurul om cu care se întâlnea sfânta era Maximin, unul din cei șase tovarăși de drum, ucenic al Domnului, din grupul larg al celor șaptezeci, pe care Biserica îi numește tot apostoli. Maximin devenise episcop în Aix și îngrijea de turma creștină din cetate. El i-a dat sfintei ultima împărtășanie. Maria Magdalena a murit în brațele lui. Acesta i-a zidit un mormânt frumos, săpat în piatră, peste care a fost construită mai apoi o biserică. Apoi, peste Provence au venit persecuțiile, iar uitarea și pământul au acoperit locul în care Maria Magdalena își dormea somnul de veci.