La Sighet, în închisoarea în care au mucenicit Iuliu Maniu, Brătienii și episcopii greco-catolici ai Ardealului, suferința erupe și azi din pereți. O rană a memoriei nevindecată. Alături, în Cimitirul Săracilor, țipă de sub țărână și chinul celor 54 de martiri care au murit, toți, în anii '50 și au fost îngropați fără nume. Azi, fosta închisoare a devenit un cutremurător Muzeu și Memorial al Victimelor Comunismului, fondat și ridicat, spre mare lauda lor, de scriitorii Romulus Rusan și Ana Blandiana. Peste 50 de săli tematice, una mai însângerată de istorie decât alta, te întâmpină în fostele celule ale pușcăriei. Dacă treci prin ele cu pas pios, înțelegi și mai bine de ce nu trebuie să uiți niciodată anii aceia negri ai României. La parter, e celula în care a murit Iuliu Maniu, liderul Marii Uniri, a cărui fotografie, bătrânii țărani ardeleni o mai țin și azi între năframe, ca pe-o icoană: celula și patul pe care, înainte să-și dea sfârșitul, marele patriot a cerut o bucățică de tricolor. Ultima sa dorință. Alături, în alte săli, afișate pe zeci de panouri - sute de fotografii din care te privesc drept în ochi alți și alți martiri ai idealurilor naționale, exterminați, și ei, fără milă, în anii '50. O atrocitate a disperării, ce te cuprinde fără s-o poți opri. Pentru că genocidul continuă: "Scriitori în închisori", "Fenomenul Pitești", "Rezistența armată din munți", "Deportarea în Bărăgan", "Femei în închisoare", "Poezia în închisoare", "Rezistența în Maramureș" - suferințe uriașe, nerăscumpărate și împinse, ușor, în uitare...
Într-o curte a închisorii, în care altădată deținuții ieșeau în lanțuri și zeghe, stă acum un grup statuar, de o frumusețe și un dramatism extraordinare: "Convoiul Sacrificaților", operă a lui Aurel Vlad, unul dintre cei mai importanți sculptori ai României de azi. Despre toate acestea și despre destule alte mărturii ale Memorialului Sighet, am stat de vorbă cu scriitorul Romulus Rusan.
Romantismul anilor '90
- Domnule Rusan, auzim de ani de zile de Memorialul de la Sighet (mai puțin din mass-media, cât de la cei care l-au vizitat), dar povestea lui nu este cunoscută așa cum ar merita. O asemenea instituție de nivel internațional într-un orășel din margine de țară, este în sine un eveniment. De ce ați ales, împreună cu soția dvs., doamna Ana Blandiana, tocmai Sighetul? Vă trageți din Maramureș? Ați avut rude închise acolo?
- Nu este nici unul din noi maramureșean. Abia dacă trecusem de 2-3 ori prin Sighet, iar tații noștri (deși deținuți politici), fuseseră duși în alte închisori. Dar locul l-a hotărît romantismul acelor ani '90, în care intelectualii - și mai ales scriitorii - căutau să se facă folositori unei țări care, în anii de după război, și mai ales în decembrie 1989, dăduse atâtea jertfe pentru libertate. Colegii de la Alianța Civică din Sighet, printre care scriitorii Laurențiu Ulici și Gh. Mihai Bârlea, ni s-au plâns că închisoarea în care au murit Iuliu Maniu, Dinu și Gheorghe Brătianu, episcopii Suciu, Frențiu și Chinezu a devenit o ruină de care nu se ocupă nimeni. În vremea aceea (vorbim ca într-un basm sau ca în Biblie) oamenii erau mult mai sensibili și mai săritori dacât azi, în timpul "marilor proiecte". Primarul și Consiliul Local ofereau clădirea pentru a i se da de către cineva o întrebuințare culturală (apropo, să nu-i jignim, spunând că sunt la margine de țară. Ei își consideră orașul a fi chiar în centrul Europei, la un moment dat, exista și o bornă în acest sens). Așa se face că, iată, ea nu a apucat să aibă soarta atâtor monumente și întreprinderi căzute pradă demolatorilor acestui sfert de secol.
"N-am studiat istoria. Am trăit-o «în practică»"
- Ce v-a îndemnat să porniți acest demers dificil? V-a "însemnat" comunismul, ca pe multe alte familii de ardeleni? Erați, în copilărie și în tinerețe, pasionat de istorie?
- M-am născut la Alba Iulia, iar acolo totul respiră istorie. Capitala Marii Uniri devenise însă, în anii staliniști, capitală de raion, iar regiunea, cu forurile ei diriguitoare, se mutase la Deva, orașul primului ministru Petru Groza. Am absolvit Liceul "Mihai Viteazul" și eram foarte mândri de chipiele cu acronimul "LMV", dar între timp apăruse istoria lui Roller, în care Mihai Viteazul era declarat indezirabil (pentru că "legase pe țărani de pământ"!), iar tabloul de absolvire, cu portretul marelui domnitor ne-a fost scos din vitrina librăriei și distrus. Între timp, tata fusese închis, iar mama a trebuit să ne crească singură, pe sora mea și pe mine, ținându-ne strânși lângă ea, ca să "nu vorbim" și să fim dați afară din școală. Profesorii mei de liceu m-au apărat, făcându-se că nu știu de "originea nesănătoasă", astfel încât am terminat ca premiant, dar pe urmă, dosarul nu mi-a fost primit nici la filologie, nici la istorie, încât abia după un an de "muncă de jos" (fochist de noapte la "Carbochim"), am reușit să intru la Politehnica din Cluj, pe care am absolvit-o tot ca premiant (altfel riscam să fiu exclus prin oricare din decretele ministeriale care-i vizau periodic pe cei cu dosare proaste). Dacă n-aș mai fi fost student, aș fi fost luat să fac armata "la lopată" trei ani, și nu în cadrul facultății, la "termen redus". Iată, deci, că - deși n-am studiat propriu-zis istoria - am trăit-o "în practică". Nu exagerez spunând că toate aceste meandre și presiuni ale istoriei (urma să trăiesc nenumărate și în viitor), pe care am căutat să mi le explic, au contat pentru mine cât o facultate! Și acest fapt mi-a fost până la urmă de folos la Memorialul de la Sighet.
- Din câte știu, aveți în familie mai mulți preoți. Le datorați și lor această aplecare morală către trecut? Și rezistența la regimul roșu?
- Care ardelean nu are preoți în familie? După "Unio Trium Nationum, înțelegerea aceea nefastă, din 16 septembrie 1437, prin care românii nu erau recunoscuți ca națiune, ardelenii au avut ca autorități, nu numai morale, ci și politice, pe propriii preoți. Preoții au preluat asupra lor presiunea timpului, asuprirea, discriminarea. În primele veacuri au purtat opinci și haine de dimie, ca și enoriașii lor. La Poiana Sibiului, așezată la 1000 metri altitudine, în munții Cindrelului, familia mamei mele a dat satului o întreagă dinastie de preoți, cu numele Dobrotă. Rezonanța slavă a acestui nume, sau mai degrabă poreclă - dobrotă însemnând bunătate - se datora faptului că românii de peste munți erau hirotonisiți numai în Serbia, la Karlovac, neavând acest drept în țara lor. În timpul Uniației, Popa Dobrotă din Deal își ținea liturghiile în păduri, căci bisericuța de lemn, din 1694 (declarată mai târziu, în 1930, monument istoric, de Nicolae Iorga), a fost închisă. Mormântul mamei mele este chiar lângă intrare. Fuga în pădure a cauzat multe persecuții și jertfe, până când, în 1802, a fost construită o nouă biserică ortodoxă, din piatră. Tatăl mamei mele, Ilie - preot și el la a treia sau a patra generație - a prins, prin 1880, vremuri mai bune, deși a rămas ortodox: școala primară în sat, gimnaziul la Blaj, liceul la Brașov, seminarul la Sibiu, unde a fost și hirotonisit. Citea și călătorea mult, coresponda cu scriitori, între care Duiliu Zamfirescu. Și din partea tatălui am avut preoți în familie. Bunicul meu patern, protopopul Florian Rusan, coborât la Alba Iulia din Țara Moților, a fost, în 1918, printre organizatorii Marii Adunări de pe Platoul Romanilor. Biserica sa din Orașul de Jos (al cărei preot, Rațiu, îi spovedise și împărtășise pe Horia și Cloșca, înaintea execuției de pe Dealul Furcilor) a devenit, la 1 Decembrie 1918, gazda preoților din Transilvania veniți la Marea Unire. Fiii lui, Florian, Romulus și Remus, de 13 ani, țineau prin clopotele bisericii legătura cu cei din Cetate. Iar a doua zi după Marea Unire, la 2 decembrie 1918, Părintele Florian l-a înmormântat în cimitirul orașului pe țăranul Ion Arion din Aghireș, împușcat în ajun de gărzile maghiare în gara Teiuș, în trenul care îl aducea la Alba Iulia. Apoi, în 1922, Florian Rusan a fost și cel care a gestionat, împreună cu arhitecții din Țară, lucrările la Catedrala Încoronării, unde la 15 octombrie, Regii României, Ferdinand și Maria, au primit însemnele de reîntregitori ai țării. Iar ca ginere, vreau să vorbesc și despre alt preot din familia mea, tatăl Blandianei, preotul Gheorghe Coman. În Oradea eliberată în octombrie 1944, el a construit, în plin regim ateu, din donațiile enoriașilor săi ceferiști, o mare biserică. Poate tocmai de aceea a și fost arestat și condamnat.
Închisoarea miniștrilor
- Cum a început totul, cum ați fondat Memorialul de la Sighet?
- La 29 ianuarie 1993, participând ca invitat la o conferință pentru drepturile omului la Strasbourg, împreună cu Ana Blandiana, ea a pledat pentru ideea că încălcarea acestor drepturi nu trebuie căutată doar în prezent, ci și în trecut. A avut și o întrevedere cu doamna Catherine Lalumière, secretarul general de atunci al Consiliului Europei, căreia i-a propus proiectul transformării fostei închisori de la Sighet, într-un muzeu al victimelor comunismului. Era nevoie de acest sprijin. La București, guvernanții ne erau ostili. Țara nu fusese încă primită în Consiliul Europei, considerându-se că, prin mineriade, fuseseră încălcate normele statului de drept. "Unde au fost încălcate drepturile omului mai brutal decât într-o închisoare comunistă?"- s-a întrebat retoric d-na Lalumière, promițându-ne egida forului european, care a venit după doi ani de expertiză internațională. Această închisoare era Sighetul, locul - aflat chiar pe granița sovietică - prin care trecuseră țăranii, elevii și intelectualii anticomuniști de după 1945 și apoi, între 1950 și 1955, elitele politice, spirituale, culturale ale țării. Țăranii îi spuneau "închisoarea miniștrilor", iar bătrânii îi spun chiar și azi așa, Memorialului.
Au urmat ani de lucru, până la uitarea de sine: repararea sumară a clădirii, crearea bazei de date, strângerea de obiecte, documente și fotografii, simpozioane cu sute de participanți români și străini, înregistrarea de mărturii orale ale foștilor deținuți politici. Totul, sau aproape totul, pe bază de subscripții și voluntariat. Două lucruri nu le-am putut ști de pe atunci: că egida Consiliului Europei sau nominalizarea, în 1998, a Memorialului Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene - alături de Memorialul Auschwitz și de Memorialul francez al Păcii - nu însemna, automat, și un sprijin financiar, ci doar o garantare morală a proiectului. Și nici că realizarea lui, începută atât de romantic și altruist, avea să dureze atât de mult, obligându-ne să ne zidim viețile în ea, pentru mult timp. Totuși, în 1997, când clădirea a fost reabilitată și am putut deschide zece din cele cincizeci de săli ale muzeului actual, Memorialul nostru a fost adoptat și de statul român, care l-a declarat "ansamblu de interes național". Era, la acea dată, primul memorial al victimelor comunismului din lume. Unul creat în întregime de societatea civilă. Ce a urmat de atunci poate fi văzut la Sighet, orășelul devenit un nume pe harta memoriei europene. Acolo, în sălile muzeului, intrat în ghidurile turismului cultural, am tezaurizat întreaga noastră trudă și cercetare: 100.000 de fișe de deținuți politici, 10.000 certificate de deces, martirii Sighetului, 85.000 de nume din decretele de grațiere din 1962-1964, mii de ore de înregistrări de istorie orală, zeci de mii de pagini din simpozioane și școli de vară, mii de fotografii și obiecte. Muzeul are o audiență extraordinară.
"Un tulburător amestec de uimire și recunoștință"
- Cum s-a inserat noul așezământ în viața Sighetului?
- Ca să vă dați seama de importanța muzeului pentru oraș (cu mii de șomeri, după închiderea combinatului de lemn și a fabricii textile), numărul vizitatorilor într-un an este dublu față de populația Sighetului. Foarte mulți tineri vin să vadă Memorialul, și la fel de mulți străini. Sentimentul, aproape general, este următorul: vin la muzeu din curiozitate (pitorescul unei închisori văzute pe dinăuntru) și ies cu lacrimi în ochi, cutremurați de adevărurile pe care le descoperă parcurgând sălile. Performanța muzeului se măsoară nu numai prin numărul de vizitatori, ci și prin însemnările acestora în cărțile de impresii, unde predomină un tulburător amestec de uimire și recunoștință pentru informația oferită. Mărturisesc că aceasta a fost și intenția noastră: să evităm senzaționalul și să convingem (ori chiar să emoționăm) prin seriozitatea documentului, fotografiei, statisticii, mărturiei. Iar numărul tinerilor care vin aici, vizitele școlare conduse de profesori de istorie și învățători din toată țara, deplasarea unor grupe de studenți și doctoranzi de la facultățile de istorie, pentru a-și ține cursurile sau a face practica în muzeu, îl transformă într-o adevărată instituție de învățământ.
- De ce este important și azi, pentru tineri și pentru toți românii, acest uriaș manual al suferinței și martiriului de la Sighet?
- Cred că le este cu atât mai necesar, mai ales tinerilor, cu cât majoritatea manualelor de liceu, făcute după metode pedagogice "politic-corecte", sunt incredibil de sterile! Nu au nici rigoare, nici compasiune, nici informație, nici atractivitate, nici cronologie și nici detalii. Așa că ajungi să te întrebi pentru cine au fost scrise: pentru niște tineri vii sau pentru niște fantoșe ale viitorului incert? De parcă ar propune nu învățarea trecutului propriei patrii, ci ștergerea memoriei din conștiința tinerei generații, transformarea ei într-o generație de roboți indiferenți. Pe deasupra, numărul orelor de istorie este cu totul insuficient (1-2 pe săptămână, în funcție de profilul școlii), iar orele facultative aprobate în ultimul timp sunt la concurență cu cele de jazz sau karaoke.
Rusaliile Negre
- La Sighet, ați înființat și o Școală de Vară a Memorialului. Ați făcut-o tocmai pentru a ține istoria trează?
- Da, anul acesta am ținut a șaptesprezecea ediție, în condiții tot mai precare, din cauza fondurilor mai mici de care dispunem, dar și a pregătirii mai slabe a elevilor, cu mai puține cunoștințe, din cauza manualelor care sunt cum sunt, dar și a dispariției bunicilor care, în anii '90, încă îi educau de acasă pe copii asupra trecutului pe care-l trăiserăm toți. Din lucrările de admitere la școala noastră am editat, în 1999-2000, o colecție - "Adolescent", cuprinzând fermecătoare amintiri ale copiilor din propria experiență în curtea școlii sau din ce auziseră în familie. Atunci, numărul elevilor cursanți era de 100 (mulți veneau din Basarabia). Azi a trebuit să-l reducem la 25-30. Dar, chiar și așa, Școala de Vară a Memorialului de la Sighet a fost absolvită de peste 1500 tineri români, care au învățat la Sighet istorie, într-o săptămână, cât într-un întreg an școlar. La toată această învățătură științifică se adaugă emoția monumentelor artistice și religioase din Memorial: cele două "Învieri ale lui Camilian Demetrescu, capela subterană și grupul statuar "Convoiul Sacrificaților" din curțile interioare, precum și ansamblul Cimitirului Săracilor, aflat nu departe, și care este compus dintr-o cruce brâncovenească, dintr-un altar-cenotaf (adăpostind pământ din locurile de jertfă) și din "Scara Vieții" - un turn-clopotniță, de la înălțimea căruia se poate vedea ansamblul cimitirului: un contur al țării format din brazi, ca și cum patria își ține eroii în brațe.
- Am văzut odată la o televiziune o discuție între un moderator și trei eleve. Se întorceau de la Școala de Vară de la Sighet și erau fascinați de ea. M-a frapat, însă, că nu spuneau ce-i cu această școală, cine și unde o organizează. Nu vorbeau despre Memorial, spuneau doar numele orașului.
- Este dureros pentru noi. În multe ziare și la majoritatea televiziunilor nu se vorbește deloc despre Memorial. Din când în când, mai ales în perioadele pre-electorale, apar chiar campanii de negare a lui. Titluri ca acestea apar cu stăruință: "Pe când vom avea și în România un muzeu al comunismului?", "România este printre puținele țări care nu au un muzeu al comunismului". În vremea asta, fotografii și informații din Memorial sunt copiate fără jenă, chiar în ziarele care ne neagă. Extraordinarul "Convoi al Sacrificaților", datorat sculptorului Aurel Vlad, și devenit imaginea de marcă a Memorialului, e folosit peste tot unde e vorba de victimele comunismului, dar foarte rar se menționează titlul, autorul și locul unde e amplasat. Anul trecut, cu ocazia împlinirii a 20 de ani ai Memorialului, Fundația noastră (Academia Civică) a pus ban lângă ban și a cumpărat o casă cu patru camere în București, în apropierea Grădinei Icoanei, în care am instalat un rezumat al Memorialului Sighet, o expoziție pe care în octombrie 2011 o prezentasem la Parlamentul European, la Bruxelles. Muzeul acesta, nou pe harta culturală a Bucureștiului, este vizitat de mii de străini și, ce este interesant, în curte, am pus tocmai o copie a Convoiului Sacrificaților. Ei bine, acum există două muzee ale comunismului (unul cu cincizeci de săli, la Sighet, și cel nou, cu numai patru săli, la București), dar detractorii continuă neobosiți să se plângă de inexistența unui muzeu al comunismului, în țara în care, cu 21 de ani în urmă, a fost deschis primul astfel de muzeu din lume... Și să publice opera lui Aurel Vlad tot fără titlu și adresă... Și să ne copieze tot fără a ne cita.
- Ce-i de făcut?
- Noi ne vedem de ale noastre. Strângem material, scoatem cărți, facem noi și noi expoziții cu care parcurgem țara și Europa (Germania, Norvegia, Cehia, Polonia, Italia, Suedia, Ungaria), iar din când în când completăm cu ele vechile săli ale Memorialului. Chiar în acest timp, de pildă, colindă Germania versiunea germană a expoziției "Rusaliile Negre". Care vorbește și arată deportările în Bărăgan a 44.000 de oameni, într-o singură noapte, în noaptea de Rusalii a lui 1951. Până acum, expoziția a poposit la Berlin, München, Augsburg, Tübingen. Așa ne facem dreptate. În fond, devizele Memorialului Sighet spun totul: "Memoria este o formă de justiție", "Prin civilizație spre democrație" și versetul din Evanghelia lui Ioan: "Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi".
Mucenicii închisorilor
- Credeți că ar trebui canonizați foștii deținuți politici, domnule Rusan?
- Pomenirea lor se face în fiecare an, la 9 martie, de ziua celor 40 de mucenici antici din Sevastia. Pe de altă parte, de Înălțare, sunt comemorați și de stat și de societate, o dată cu Ziua Eroilor (la Memorialul Sighet este atunci Ziua Porților Deschise, când ne întâlnim cu foștii deținuți și deportați politici din toată țara). Pe plan internațional, prin recomandarea Comisiei Europene, victimele războiului (inclusiv ale celui rece) sunt comemorate la 23 august, când a fost semnat sinistrul pact Ribbentrop-Molotov. Până aici a fost vorba de victime. Pentru "eroii și luptătorii români, din toate timpurile și din toate locurile" (cum atât de frumos ne rugăm la Sfintele Daruri), decizia canonizării o ia, după multe și complicate deliberări, Biserica. În ultimii ani au fost beatificați de Vatican doi martiri romano-catolici din țara noastră: Monseniorul Vladimir Ghika și Episcopul Anton Durcovici de la Iași. Urmează, probabil, mai mulți episcopi greco-catolici, morți în închisorile de la Sighet, Gherla și București. Îmi pun toată nădejdea că și Biserica noastră Ortodoxă va face pasul decisiv, spre canonizarea unora dintre numeroșii călugări, preoți și episcopi jertfiți pe altarul credinței în anii de prigoană comunistă. Atât de numeroși, încât alegerea fiecăruia în parte este mai mult decât dificilă.
(Muzeul din București al Memorialului de la Sighet se află pe strada J. L. Calderon nr. 66 și este deschis în fiecare zi, între orele 10 și 18.)