Ușile fierăriei. Largi, masive, din stejar încrustat, ca niște uși de conac, pe peretele unei căscioare de chirpici. Au aproape două veacuri și-au fost păstrate de un neam întreg de fierari, ca pe un semn al nobleții de meșteșug: uși boierești cu ornament, ca să le vadă lumea din uliță și să știe. Întreaga seminție a bătut fierul: și tata, și tata mare, și tata lui tata mare, toți au fost fierari și-au lucrat în locul ăsta, în căsuța asta albă, din mijlocul satului Cerașu, c-o bătătură netedă de pământ în față, lustruită de copitele cailor. O căsuță ce nu se năruie nici ea, de atâta timp, căci fumul o ține țeapănă, uscată și vie - focul care nu se stinge nicicând. În fața fierăriei își așteaptă potcoavele cai veniți din depărtări, însoțiți de bărbați zdraveni, care râd și vorbesc, aducând vești din sate străine, punând mâna pe unelte, ajutându-se între ei cu o forță și un firesc care te prind și pe tine în bucuria lor. Sunt trainici oamenii ăștia, tot ce fac are rost. În mijloc, frații Zamfirache, doi pitici mari, fălcoși, cu chipuri rotunde, luați parcă direct din cărțile de povești, unul mai tânăr și voios, Gheorghiță, celălalt, Mircea, puțin mai în vârstă, morocănos, dar hâtru. Deși sunt aproape 15 ani între ei, arată exact la fel, au aceleași gesturi, sunt arămii la chip, parcă din născare, oameni născuți pentru fier și cai, c-un har anumit, pe care-l vezi când învârt metalul înroșit sau când îmblânzesc animalele cu o singură atingere.
Odaia fierăriei e înțesată de unelte vechi, încovoiate pe pereți: o mașină incredibilă de găurit fierul, veche de peste două veacuri, cu multe roți și manivele, adevărată piesă de muzeu, ce încă merge, cuptorul de pământ, de pe care tocmai au scos foalele cele vechi, din piele, ca să le repare, cuțitoaie, menghine, paițere de găurit, clești de foc, ciocane de diferite mărimi, cu săpătura palmei strămoșilor în cozi. Un popor întreg de unelte, pe pereții ăștia cafenii, slab luminați, învăluiți în mistere... O încăpere în care-ți zici că ar fi strașnic să copilărești. Să fii mereu uimit, privind în jur, cu sfioșenie și teamă...
Patru nicovale mari stau în rând, cele pe care au lucrat ultimii patru strămoși. Fiecare nicovală, o viață de om. Pe fierul ăla au căzut milioane și milioane de lovituri, pe același fier, o viață, fiecare. Iar când a murit fierarul dinainte, urmașul a început pe o altă nicovală, până la capăt. Frații Zamfirache bat pe ultima. Loviturile lor sunt o muzică, cum bat pe rând, cu baroasele, potcoava înroșită, în răstimpul cât încă "e vie", întregindu-se unul pe celălalt, dându-și semne prin bătăi "false" în nicovală - o dată, când să se oprească unul dintre ei, de două ori, când unul începe încovoierea - și tot felul de alte coduri tainice, pe care nici nu le remarci la început, căci ele doar se simt între cei doi, ca și cum ar bate unul singur. Din mâinile lor se nasc lucruri folositoare. Le vezi, aievea, cum prind viață. O potcoavă, o sapă, un topor, un cuțit de plug...
Ca acum mii de ani...
Trei bărbați, doi bruni și unul blond, stau afară, în bătătura pe care nu mai crește iarba. Marin Marin a venit cu caii, peste munți, tocmai de la Predealu Sărari, neavând altă oprire până aici, doar ca să îi potcovească. 35 de kilometri, singur în căruță, cu ceilalți doi cai legați în spatele său, străbătând păduri și sate străine, unul după altul, gândindu-se la ale lui. Zice că îi place mult ziua asta, când pornește spre fierar și se trezește la ora trei din noapte. "Îmi place, fiindcă pot să mă gândesc și să văd lumea", zice. Ar fi putut opri în Văleni, în oraș, dar potcovarul de acolo nu mai simte fierul, de când a căpătat "darul băuturii", și de lucrul lui se alege praful. Frații Zamfirache sunt singurii fierari, ultimii. La ei vin toate satele dimprejur, unele foarte îndepărtate, vin din Măneciu, Izvoare, Homorîci, Bătrîni, Oretin, Drajna, Starchiojd, Bâsca Mică, vin și de la Slănic, de la 60 de kilometri, ori din Bâsca Chiojd, tocmai dinspre Buzău, prin păduri, pe poteci bătrâne. Da, încă mai sunt cai peste tot în jur, cai mulți, oamenii încă mai lucrează cu ei și cu plugul acela ancestral, ținut de coarne prin glie, mai sunt încă și boi de tracțiune, doar aici în sat există vreo zece perechi, pe care-i potcovesc tot cei doi fauri. Sunt "văzuți", respectați, lucrurile făcute de mâna lor țin mult. Oamenii le recunosc potcoavele după urma lor pe pământ, știu să-și aleagă fierul cel bun, uneori tot dezgropat din pământuri, și sunt convinși că facerile lor sunt trainice, fiindcă folosesc întocmai aceleași unelte ca acum mii de ani, moștenite de la strămoși, așa cum au moștenit și apucăturile celor dinainte. "Lucrul vechi, făcut de om, nu de utilaje, îi lucru mai bun. Ține. Că-i meșteșugu' meu înăuntru' lui. Cu toate uneltele astea care le vedeți o lucrat și tata, și bunicu' meu. Aceleași. Na, vă dați seama... Cât o ținut!... Eu numai când mă uit la unghia calului, îi știu potcoava. Mărimea, cum să fie bine pentru el, să calce pământul. Lucru-i bun, că-i făcut pentru fiecare în parte..."
Doar o dată își trece Gheorghiță cel mic palma peste fruntea animalului, apoi pe șira spinării, și acesta se domolește brusc. Un bărbățel mut, țigănos, slab și ațos, apucă zdravăn, cu amândouă mâinile, copita din spate. Cu un "rașcăl" special, Mircea îi scoate glodul, apoi îi împlântă în unghie potcoava înroșită. Un fum imens iese din picior, dar calul nu se mișcă. E cuprins de un fior al... plăcerii, mai curând, căci doar închide ochii de câteva ori, lent, înfiorându-se din tot corpul. O încordare plină de afecțiune ia naștere în trupurile bărbaților, ținând calul, un tablou fascinant desenat în fumul acela de copită arsă, amestecat cu mirosul spinărilor asudate, încovoiate în lucru. Apasă în copită, "doar ca să se tragă sângele, să-i intre urma, să țină mai mult", zice fratele mai mare, apoi o scoate, încă roșie, uitându-se încruntat în unghia fumegândă: e bine. Abia când e iarăși rece, o înțepenesc în caiele bătute voinic, până-n adâncul copitei. Acum, calul e mai înalt, mai nobil, parcă, ridicat pe cei patru clonți grozavi, cu care se poate cățăra și pe munți, prin păduri. Gheorghiță își contemplă opera, apoi se așază lângă Marin Marin, bărbatul cel vânjos, ce poartă o pălărie verde și care urmează să se întoarcă alți 35 de kilometri până acasă. Dar nu-i pare rău. Zice că niciunde nu găsești meșteri ca cei doi frați, că nicio potcoavă făcută industrial, luată de la ruși, din piață, nu ține niciun sfert cât lucrul făcut de mâinile lor. "Au har, domnule, asta nu se învață, «se prinde» pe om, de la părinți. N-ai cum să-nveți fierăria bătrân. Numa' copil, când te minunezi de ce vezi..." zice, și se duce să-și aducă din spatele fierăriei caii ceilalți.
Meșteșugul nu piere
Când îi întrebi de ce le place, nu știu să zică. Nu pot fără. Câștigă bani din asta cât să-și țină familiile. Nu se plâng. Nu știu să facă altceva. Ce știu sigur e că "le place aici", în odaia cu fiare, unde au stat toată viața. După încăperea asta au tânjit mereu, oriunde s-ar fi dus. Încăperea, tihna, locul unde focul nu se stinge nicicând. Le-au rămas în sânge zilele când erau copii și se uitau uimiți la unelte, la părintele lor, Gheorghe, și la bunicul Ghică, un uriaș, "graaas și 'nalt ca un munte", care dobora la pământ ursul țiganilor ce mai pribegeau prin sat, câteodată. Ce moale și blând părea fierul în palmele sale... O viață întreagă nu s-a mișcat de aici, de lângă "nicovana" lui, la fel ca și tatăl, care a stat lângă ea mai mult decât acasă, lângă nevastă. Nu s-a clintit. A tot bătut, mai departe, fierul. Trăinicia asta a vieții lor s-a transmis și-n lucruri, în uneltele pe care le fac. Nu se putea altfel. Ei, totuși, nu-s fiștecine. Sunt fierarii satului. Singurii care știu să facă ceva ce alții nu știu. Înainte, aproape fiecare sat avea fierăria lui. Acum au rămas singurii, peste un ținut atât de întins, între puținii din țară, care păstrează meșteșugul în formele lui primitive. Și încă-l vor mai ține. Nu realizează că meseria lor e astăzi "reprezentație de muzeu", că aproape nu mai există. Atâta vreme cât oamenii încă mai au nevoie de ei, cât au cai și boi și muncesc după rânduielile vechi, mica lor lume încă e trainică, încăpățânându-se să trăiască așa, fără a vedea ceva spectaculos, arhaic, în asta. Ci doar urmează legile în care au fost născuți. Spectaculos nu li se pare nici faptul că cei doi fii mai mari ai lui Mircea - Dumitru și Marcu - au moștenit, și ei, patima fierului, că vor să așeze și cea de-a cincea nicovală în rând cu cele patru, atunci când părinții n-or mai putea. Deși sunt oameni cu școală (cel mare e căpitan de jandarmi în Văleni), tot după odaia asta tânjesc. Vin mereu, să bată împreună cu părintele lor. "N-am ce să le fac. Dacă trec câteva zile și n-aud fierul sunând, vin. Și mă ceartă: «Băi, ce n-ai dat cu mătura pe-aici?...» Pun mâna pe mătură și mătură ei. N-am ce să le fac. Le place să fie aici..." Și asta îl bucură.
Cel mic, Gheorghiță, are două fete. Dar dacă ar fi avut un băiat, tot la fierărie trăgea. Sângele apă nu se face. Firma lor (un cocoș înălțat deasupra unei căruțe străvechi), din mijlocul satului nu va fi coborâtă multă vreme, de acum înainte. Știe, simte asta. Oamenii au încredere în lucruri făcute de oameni, cu mâinile lor. În satele vecine, Valea Borului, Valea Brădetului, Valea Lespezii și mai ales Slon, o mulțime de meșteșugari își mai fac încă singuri obiectele gospodăriei, cu mâinile lor, și asta nu pentru "târguri", sau ca să fie văzuți de turiști, ci, efectiv, pentru trebuința lor și a celorlalți. Numai în satul Slon (satul lemnului) sunt o mulțime de butnari, lingurari, șindrilari neștiuți, toți din seminții vechi, cu moșteniri îndelungi în măiestrie. Și nu vor să li se ducă renumele dincolo de hotarul așezării. De pildă, șindrilarii din neamul lui Pavel Moraru încă lucrează, zi de zi, tăind butuci de fag în felii înguste, preschimbându-le apoi, pe străvechiul "scaun" al meșterului, în șița cu care au fost acoperite o mulțime de biserici din lemn și case-monument din toată România. Dar, în primul rând, fac șiță pentru sat, pentru casele lor, căci satul arată pe alocuri ca un muzeu, acoperit cu șindrila bătrână, ce ține și sute de ani, dacă e rânduită cum trebuie. Am asistat și eu la un asemenea spectacol, al transformării lemnului în șiță. Pare simplu și, totuși, nu poate oricine. Îți trebuie har, să simți lemnul, să știi să-l alegi, mai ales iarna, cât e în seve. Trebuie să știi să-l despici, pe liniile lui, pentru ca apa să nu-l pătrundă niciodată. Și e incredibil cum asemenea acoperișuri, făcute din firave pene de scândurică, puse una peste alta, țin, uneori, cât veacul. Asta-i interesează cel mai adânc pe oamenii aceștia: "lucrurile făcute temeinic, care țin mult". Secretul trăinicilei lor, care se moștenește. Nu deplâng dispariția tradițiilor, ci doar nu prea înțeleg de ce lumea de astăzi nu mai are nevoie de lucruri făcute să țină. Să dureze. Cei doi fierari zic că și metalul cel nou, făcut astăzi, parcă ruginește mai repede. Șițarii din neamul lui Moraru se plâng și ei că lemnul nu mai e cum a fost. Tot mai multe ploi acide, stranii, cad din văzduh, stricând acoperișurile vechi și pădurile. Lemnul însuși s-a schimbat, nu mai ține. "S-a îmbolnăvit fierul", zic fierarii, bătându-și mai departe muzica lor pe deasupra satelor. "S-a îmbolnăvit lemnul", profețesc și frații lemnari, cufundați în mormanele albe de șipci proaspăt tăiate. Și totuși, ei lucrează mai departe. În rostul lor vechi, de la facerea lumii și până la sfârșit.