Ceea ce s-a numit "monstruoasa coaliție", gruparea ce a produs lovitura de palat, a fost rezultatul înțelegerii faptului că, în ciuda meritelor uriașe ale principelui român (Cuza a fost "domnul Unirii"), statul își pierdea, treptat, caracterul de stat de drept. Cuza realizase o serie de reforme (precum cele agrare) care au stat la baza modernizării României, dar - în același timp - își organizase o camarilă ce modifica și interpreta Constituția țării, după interesele și bunul ei plac. Un observator al epocii, Gordon Brook-Shepherd, scria: "Mica Curte a lui Cuza din București este una dintre cele mai destrăbălate". Cert este că, alături de politicienii responsabili ai vremii, chiar Cuza însuși a simțit nevoia ca țara să fie condusă de un om cât mai puțin interesat (și implicat) în conflictele de interes ce o pustiau. "Sunt", declara el, "depozitarul unei coroane care aparține altuia". Politicienii coalizați i-au propus, în consecință, coroana unui principe german, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, devenit domn și apoi rege al României, sub denumirea de Carol I, cu condiția ca reformele lui Cuza să nu fie anulate. Noul principe, rezervat în manifestări și sobru în acțiuni, nu avea legături preferențiale cu nicio familie (politică sau naturală) românească, echidistanța manifestându-se în respectarea strictă a Constituției și impunerea alternanței la putere. Carol I a realizat modernizarea României prin excluderea manifestării intereselor de moment și/sau de grup, prin promovarea consecventă și calmă a interesului național.
În 2014, România pare într-o situație cu totul asemănătoare celei din 1866. Centrii puterii se lasă antrenați în susținerea unor proiecte individuale sau grupale, legile sunt modificate sau suspendate după conjuncturi, devenind imprevizibile în consecințele lor, impostura este promovată premeditat, excluzându-se orice competiție reală a valorilor. Un climat de putreziciune morală infestează atmosfera politică, drept eroi exemplari pentru generațiile tinere fiind propuși hoți și corupți (Vântu, Voiculescu, politicienii ce abuzează de funcții), indivizii amorali (Mazăre, care a impus turismul sexual ca fenomen social de masă), conspiratori de duzină (echipa lui Ponta, ce schimbă legile în funcție de împrejurări) etc. După douăzeci și cinci de ani de "democrație", politica a devenit în România o cale sigură de parvenire, iar clasa politică s-a transformat, în ansamblul ei, într-o castă ce, vorba poetului, vrea "egalitate, dar nu pentru căței". Încercările președintelui încă în funcțiune, Traian Băsescu, de a impune un respect coerent al regulilor și legilor s-au lovit de formidabila coalizare a corupților din politică, interesul material al diverselor grupări generând o opoziție transpartinică marcată față de interesul național. Un aparat propagandistic de o duritate extremă, pus în slujba penalilor implicați în politică, l-a atacat continuu, nerespectând nicio cutumă mediatică modernă, nicio regulă a deontologiei profesionale. Din funcția sa de președinte, Băsescu a sprijinit independența Justiției, prin instituțiile reprezentative ale acesteia (Procuratura, DNA, ANI etc.), crezând - la un moment dat - că aceasta și-a câștigat definitiv statutul de putere de sine stătătoare în stat. Băsescu spera ca, la sfârșitul ultimului său mandat, să confirme că realizarea sa cea mai importantă a fost câștigul în respectabilitate al instituțiilor statului de drept. "Președinte-jucător", el nu a vrut să se declare, precum un înaintaș de-al lui, înfrânt de structurile mafiote ale clasei politice românești. Sub asaltul guvernării PSD-iste împotriva stabilității și predictibilității legislative - de la "lovitura de stat" din 2012, la "marțea neagră" din 2013 sau la "joia de doliu" (28 august) din 2014 - credința lui a început să se clatine, într-un interviu din 20 august a.c. declarând că, prin câștigarea de către PSD a tuturor structurilor statale, reforma devine reversibilă.
Ce-i drept, Traian Băsescu și-a băgat adesea oponenții în ceață, prin confuzii deliberate între manifestările sale personale (coleric-temperamentale) și cele ale instituțiilor reprezentative. Antenele, instrumentul media al infractorului dovedit Dan Voiculescu, au strigat mereu, cu susținerea politicienilor interesați, despre "justiția lui Băsescu", "poliția lui Băsescu", "afacerile familiei Băsescu" ș.a.m.d. Interesat în capturarea statului în ansamblu, PSD-ul i-a propus candidatului său la prezidențiale, Victor Ponta, o unică temă propagandistică, ce speculează această confuzie: lupta cu "băsismul". Incapabil să abordeze teme cu adevărat serioase, precum situația economică a țării, căile de creștere sănătoasă a avuției naționale, poziția României în raport cu Basarabia în contextul agresiunii rusești actuale etc., strategia electorală a liderului PSD-ist se reduce, deliberat, la polemica pe un domeniu caduc, Băsescu, deși își încheie mandatul. Păstrând consecvent tema "băsismului", alimentată din greu de Antena 3, și după încarcerarea patronului său, Ponta le impune contracandidaților săi la președinție să privească spre trecut și nu cum ar fi normal, într-o campanie electorală, spre viitor.
Divizată prin trei candidați credibili (Klaus Johannis, Monica Macovei și Elena Udrea) și mistificată (prin candidatura omului de paie PSD-ist, C. Popescu-Tăriceanu), opoziția este condamnată să piardă dacă intră în hora polemicii băsism-antibăsism, propusă de Ponta. Agresivitatea corectă a Elenei Udrea, justițialismul dur al Monicăi Macovei, și chiar lentoarea lui Klaus Johannis sunt sufocate de încrâncenarea tematică pontistă. Neamțul Johannis, deși pământean, este cel mai puțin implicat în "pasiunile interesate" ale politicienilor români. Neimplicarea aceasta i-a atras, până acum, sprijinul alegătorilor conștienți de faptul că viitorul României se face cu proiecte economice și sociale concrete, și nu cu propagandă. Susținerea ACL-ului (PNL+PDL) nu este, însă, suficientă. Ca să convingă, el trebuie să treacă la susținerea pe față a respectului pentru Constituție, pentru funcționarea previzibilă a statului de drept. Carol I a vizat un stat român respectabil. Klaus Johannis poate - și prin angajare directă trebuie - să o facă.