ANA BLANDIANA - "Toată viața am făcut eforturi pentru a-mi păstra naivitatea și a rămâne, în secret, copil"

"Noțiunea de celebritate nu mi se potrivește"

- Doamnă Ana Blandiana, ați fost și înainte, și după 1989, o poetă-fanion a literaturii româ­ne, recunoscută și celebrată de critici și de public. Sunteți un clasic în viață. Eu însumi am învățat să scriu poezie citindu-vă pe dvs. și grupul splendid și solar de poeți, împreună cu care ați erupt în anii '60, cu o forță și o pros­pețime greu de egalat. Cum vă împăcați cu celebritatea?

- Cred că trebuie să încep prin a vă măr­turisi că formula "clasic în viață" nu numai că nu-mi place, dar mă și înspăimântă. Cum mă sperie și prezența nu­melui meu în programa șco­lară. Mi-a fost cu atât mai greu să mă obiș­nuiesc cu această prezență, cu cât am trecut di­rect de la situația de a fi citită pe sub bancă și copiată de mână, la situația de a deveni subiect de examen și pericol de corigență. De aseme­nea, simt că noțiunea de "celebritate" nu mi se potri­vește. Sunt, desigur, cunoscută, am scris câteva zeci de cărți, ele au fost citite și uneori chiar iubite (am fost întot­deauna impresionată când, la câte o lansare de carte, în cine știe ce limbă, în străinătate, apărea câte un român să ceară autograf pe o carte româ­neas­că de dinainte de '89, hărtănită de lectură, o carte care fă­cuse parte din minimul bagaj cu care emigrase), dar as­ta nu cred că e celebritate. Ci o legătură mult mai profundă între cel ce scrie și cel ce citește, acea legă­tură care face ca poezia să se nască la mijlocul dis­tanței dintre scriitor și cititor, și împotriva căreia cen­zura nu putea face nimic. Certitudinea acestei le­gă­turi a fost întotdeauna pentru mine nu numai o bucu­rie ci, mai ales, un punct de sprijin în univers. Fap­tul că o profesoară de limba română din Brăila, Gabriela Vasiliu, a reușit să inițieze un Concurs Na­țional de Creație și Interpretare pentru elevi, care îmi poartă nu­mele și a ajuns la cea de a treia ediție, mă emo­ționează nu pentru că se numește "Ana Blan­diana" (asta mai mult mă stânje­nește), ci pentru că reușește să strângă sute de copii ta­lentați, care scriu versuri și critică literară, care re­cită și cântă poezii, apropiindu-se, astfel, de Poezie, într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de ea. În ceea ce privește suc­cesul in­ternațional, el are o legă­tură destul de aproximativă cu mine, ca per­soană, tra­ducătorii își aleg singuri cărțile de tradus, pe ma­jo­ritatea i-am cunoscut după apa­riția cărții, și uneori nici atunci. E ade­vărat că, după aceea, unii mi-au devenit prieteni și chiar un fel de alter ego. Dar totul se petrece, chiar și atunci când par­ticip la lan­sări, festivaluri și lec­turi pu­blice, ca într-o viață paralelă și oa­re­cum secretă, pentru că ea nu este re­flec­tată aproa­pe deloc de pre­sa ro­mâ­nească. Da­că un sportiv român câș­tigă o me­dalie, se bucură toată țara, exultă toate televi­ziunile, dacă un scriitor român are succes în străinătate, nu află nimeni.

"Am început să spun poezii dinainte de a fi știut să scriu"

- Să lunecăm acum, ușurel, pe firul în­tâl­nirii cu scrisul. Când v-ați descoperit talentul poetic?

- Am început să spun poezii de foarte de­vre­me, în orice caz, dinainte de a fi știut să scriu. Așa se face că nu a trebuit să răspund niciodată la în­tre­barea care li se pune tuturor copiilor: "Ce vrei să te faci când vei fi mare?", pentru că toată lumea știa, mai bine decât mine, c-o să mă fac poetă.

- Țineți cumva minte prima dvs. poezie?

- În aceste condiții, e foarte greu de spus care a fost prima. Ceea ce țin min­te este poves­tea nos­timă (am povestit-o de mul­te ori la întâlniri cu elevii, în școli) a unei poezii scrise în prima zi de școală a clasei a doua. La ora de compunere, ni s-a cerut să povestim cum ne-am petrecut vacan­ța. Trebuia să scriem mini­mum două pagini, și cine termina putea ieși în re­creație. În vacanța res­pec­­tivă, eu primisem pri­ma mea carte, "Iarna pe uli­ță" de Coșbuc, plină de ilus­trații, printre care, pe fiecare pagină, se gă­sea câte o strofă. Îl între­ba­sem pe Tata de ce, în timp ce cărțile lui au paginile aco­perite în întregime de cuvinte, a mea are doar câ­teva rânduri pe pagină, iar el, probabil ca să scape de mine, îmi răs­punsese: "Așa e poezia". Mi-am amintit această de­finiție și am întrebat-o pe învățătoare: "Da­că scriu în versuri, câte pagini trebuie să scriu?". Credeam că-mi va cere să scriu mai multe. Dar, spre mirarea mea, învățătoarea mi-a răspuns: "Dacă ești în stare să scrii în versuri, poți să scrii și o singură pa­gină". Am scris și am ieșit prima în recreație. Peste decenii, acea replică a Tatei avea să devină punctul de pornire al unei conferințe pe care am ținut-o la Catedra di Poesia a Centrului International Montale de la Roma și avea să fie reprodusă, ca postfață, la mai multe vo­lume ale mele, în italiană, spaniolă și engleză.

- Scriitorii au un fel special de a percepe lumea în care trăiesc, o sensibilitate care dilată realitatea pre­cum o lupă. Vă mai amintiți universul copilă­riei? I-ați făcut loc în poeziile dvs.?

- Sigur că îmi amintesc! O dovadă a intensității acestor amintiri este prezența lor în toate cărțile mele. Percepția lumii înconjurătoare de către copilul care am fost reprezintă chiar materia pri­mă a ceea ce, mai târziu, aveam să scriu, carnea care îmbracă scheletul ideilor în proză, aura care desenează contururile în poezie. De altfel, nu numai pentru scriitori, ci pentru toți oamenii, uni­versul copilăriei este determinant, doar că scrii­torii se hrănesc din el tot restul vieții.

"Tata a fost instanța supremă a copilăriei mele"

- Socotiți că datorați ceva din talentul dvs. Ardealului? Poartă poeții pecetea locului și a lumii în care se nasc și s-au format?

- M-am născut, ca și Tata, în Banat și am cres­cut la Oradea. În mod ciudat, însă, cel mai legată mă simt de zona din sudul Munților Apuseni, unde se află Blan­diana, satul Mamei, unde este și Alba Iulia, orașul soțului meu, unde se desfășoară miturile deve­nirii noastre, de la De­cebal și Traian, la Horea și Avram Iancu. Există în Ardeal o seriozitate și o rigoare, o asprime și o intransigență, fără de care nu s-ar fi putut păstra nealterată definiția unui popor aflat timp de aproape o mie de ani sub stăpânire străină. Chiar lipsa de umor, care în general este un defect, a funcționat aici ca un element constructiv, pentru că a împiedicat răspândirea zeflemelei și a bășcă­liei, atât de dizolvante. Am fost crescută în acest climat, în care părinții mei, la rândul lor, fuseseră crescuți, și unde legătura cu istoria era o formă de su­praviețuire. Nu știu în ce măsură are asta legătură cu talentul literar, dar e sigur că are legătură cu faptul că mi-am închinat 20 de ani de viață rea­lizării unui Me­morial închinat victimelor comu­nis­mu­lui. Căci, pen­tru mine, istoria re­­­­­pre­siunii comuniste și a victimelor sale este doar un episod - unul dintre cele mai tragice - al is­toriei noastre, desfă­șu­rate acolo unde se cioc­nesc munții în capete. "Is­toria este mai ales geo­gra­fie", spunea Jules Michelet.

- Ați studiat Filologia la Cluj. Ce amintiri vă leagă de acea perioadă? Se spune că era un oraș studențesc fabu­los.

- Mi-a apărut, la sfârșitul anului tre­cut, o carte care se numește "Fals tratat de manipulare", în care povestesc pe larg istoria complicată a intrării mele la fa­cultate. N-o să revin.Țin minte, însă, din cei trei ani în care nu am fost lăsată să intru, pentru că Tata era în­chis, sfâ­șietorul sentiment care mă cuprindea toamna, când începeau cursurile, când reveneau stu­denții, și orașul părea să se trezească la un alt fel de viață, mai febrilă, aproape magică, din care eu eram exclusă. În general, trăiam în afara societății, nu aveam voie nici să public (după ce debutasem cu două poezii în revista "Tribuna", o circulară trimisă tu­turor revis­te­lor din țară atrăgea atenția că sub pseu­donimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dușman al popo­rului), dar niciodată nu mă simțeam mai eli­mi­nată din generația mea și chiar din lume, decât în oc­tom­brie, când se întorceau studenții, cu­­prinși într-o aură care mie îmi era in­terzisă. Când, peste patru ani, vremurile s-au mai îm­blânzit și am fost admisă în cele din urmă în facultate, farmecul visat al vieții de student nu mai avea inten­si­tatea fructului oprit. De altfel, nu mai eram doar stu­den­tă, reîncepusem să pu­blic, eram că­săto­rită, trecusem într-o altă etapă a exis­tenței, cu alte nostalgii și alte drame.

- Tatăl dvs. a fost preot. A contat îm­prejurarea aceasta în educația și forma­ția dvs. morală?

- Mama și Tata au fost nu numai cei ce mi-au dat viață, ci și cei care m-au for­mat, din punct de vedere moral, și al că­ror destin mi-a influențat în mod de­ter­mi­nant soarta. Mai mult chiar, ei au fost și au rămas până acum, când sunt de mult mutați în amin­tire, principalele mele mo­dele. Nu erau asemănători, ci mai degrabă comple­men­tari, iar faptul că m-am stră­duit să le calc amân­durora pe urme a lăr­git diapa­zonul influențelor și al predis­po­zițiilor mele. Mama, rămasă de la 17 ani or­fană de ambii părinți, și-a petrecut prima tinerețe cres­cându-și cei trei frați mai mici, pentru ca, după că­sătorie, să ne crească singură, pe mine și pe sora mea, în lungii ani de închisoare ai Tatei. Mama a fost, cred, cel mai curajos om pe care l-am cu­nos­cut și unul dintre foarte puținii pe care nu i-am văzut niciodată înfrânți. Am moș­tenit și am învățat de la ea acest tip de curaj, care cu­prinde în sine credința, neoboseala și ne­renunțarea, și care își avea rădăcina într-o ciudată trăsă­tură de caracter, pe care mi-a transmis-o și mie: aceea de a nu res­pecta, și chiar de a nu înțelege ierarhiile sta­bilite de ceilalți, de a nu ac­cepta decât lu­crurile tre­cute prin propria minte și prin pro­pria inimă.
Despre Tata am scris mult în cărțile me­le. El a fost instanța supremă a copi­lăriei, căruia toți îi spuneau Părinte, în timp ce eu eram mândră că este părintele meu, care nu obosea și nu se plictisea să-mi răspundă la toate întrebările, deși eram copil, ca unui egal. Mult mai târziu aveam să înțeleg - observân­du-mă pe mi­ne însămi - că Tata, pur și simplu, nu cu­noștea o altă relație decât cea de ega­litate. Dar nu numai această calitate, devenită uneori handicap, am moș­tenit-o de la el, ci și acea aproape nefirească in­di­ferență sau, mai degrabă, jenă și chiar aversiune, față de problemele materiale. Preot fără arginți, refuza să ia bani de la credincioși, pentru că îndeplinirea Sfin­telor Taine nu poate fi plătită, și această axiomă a fost su­ficientă pentru a ne transforma să­ră­cia în aus­teritate. Iar acest mic miracol a func­ționat pentru mine până azi. Arestat pentru ultima oară și dispărut din viața mea la sfârșitul adolescenței, Tata a de­ve­nit, în­cet, încet, un personaj mitic. Într-un anume sens, ab­sența Tatei mi-a influențat destinul mai mult decât ar fi putut s-o facă prezența sa. Originea mea nesă­nă­toasă, de fiică a unui deținut politic, a fost cea mai pu­ternică legătură dintre noi, și întâm­pla­rea care mi-a marcat în mod definitoriu deve­nirea. Tata a fost mi­tul fondator al acestei deveniri și mo­delul neinfirmat nicio clipă.

"Mereu împreună, nedespărțiți"

- Să vorbim și despre frumusețea cu care ați fost hărăzită, pe lângă talent. Ați fost și ați rămas o fe­meie foarte frumoasă, care nu putea trece neob­ser­vată, oriunde se ivea. O imagine însoțită permanent și de zâmbetul dvs. cuceritor, nelipsit de pe obraz. Este un zâmbet al sufletului? Aveți un suflet puru­rea zâmbitor?

- Nu știu dacă sufletul meu zâmbește permanent, dar are cu siguranță puterea să zâmbească în cele mai dramatice situații, zâmbetul devenind punct de sprijin și soluție. De altfel, dacă mă gândesc bine, cred că acest zâmbet interior, care reușește să ajungă până la ceilalți, este rezultatul eforturilor depuse toată viața, pentru a-mi păstra naivitatea și a rămâne, chiar dacă în secret, copil.

- Au poetele secrete de înțelepciune, ca să se ferească de trecerea anilor și de suferințele pe care ei le aduc? E o schimbare grea pentru dvs.? Sunteți în armonie cu vârsta de acum?

- Cu mulți ani în ur­mă, când eram foarte tâ­nără, o revistă literară mi-a cerut să îi iau un in­ter­viu doam­nei Ștefana Ve­­lisar Teodoreanu, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Soția lui Ionel Teodoreanu, care era o scri­i­toare mult mai subtilă decât celebrul ei soț, mi-a făcut o impresie profundă, din multe puncte vedere, dar cel mai tare m-a im­pre­sionat faptul că avea, în fe­lul în care arăta, vorbea, se purta, ceva de adolescentă. Nu era o cochetă, era evi­dent că nu făcea niciun efort pentru a nu-și arăta vârs­ta și, totuși, emana o senzație molipsitoare și încura­jatoare de tinerețe. Am între­bat-o care este secretul, și ea mi-a răspuns: "Cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dum­nezeu a fost să mi se vadă sufletul pe față". Un răs­puns pe care nu l-am uitat niciodată și pe care l-am descoperit funcționând și în alte cazuri.

- Imaginea dvs. este legată indestructibil de aceea a soțului dvs., scriitorul Romulus Rusan. Sun­teți împreună de o viață. Cum a început povestea de dra­goste și cum de durează, de-atâta vreme, în­tr-o lu­me în care iubirile se sfârșesc foarte repede?

- Aveam mai puțin de 18 ani când ne-am cu­nos­cut, el cu câțiva ani mai mult, și am crescut împreună, modelându-ne și sprijinindu-ne reciproc. În jumăta­tea de secol care a trecut de atunci, nimeni nu a avut asu­pra mea o influență mai mare și nimeni nu m-a încurajat mai mult. În mod evident, eu am fost bene­ficiara principală a legăturii noastre, despre care am știut amândoi din pri­ma secundă că este - în înțelesul cel mai profund al cuvântului - defini­ti­vă. Cu siguranță, și el ar fi fost fără mi­ne diferit, dar eu, fără el, mă în­doiesc că aș fi putut rezista, nu nu­mai spiritual, ci și fizic, într-o lume pe care nici nu voiam s-o accept și de care nici nu știam să mă apăr. Spi­ritul lui de echilibru, pe care l-am în­vățat cu greu și numai cu anii, răb­darea lui de neînchipuit, lângă con­tinua mea trepidație, au reușit să mă protejeze, adăugând revoltei mele nestăpânite (care era și a lui, și la ca­re nu a în­cercat niciodată să mă facă să renunț), măsuri de protecție inte­ligente și uneori de-a dreptul sa­van­te. În "Fals tratat de manipulare" relatez mai mul­te episoade, nu nu­mai dramatice, dar într-un fel chiar senzaționale, de la începutul că­să­toriei noastre, de la felul în care di­versele autorități au încercat să mă facă pe mine să re­­nunț la el, până la felul în care au încercat să-l pe­depsească pe el fiindcă n-a re­nunțat la mine. Faptul că, într-un atât de lung timp am reușit, ca în basme, să depășim toate încer­cările, se datorește, dincolo de dragoste, și fe­lului în care am înaintat, mereu îm­pre­ună, ne­des­părțiți, de la scris, până la înființarea Me­mo­rialului de la Sighet.

- Închinat memoriei înaintașilor în­tem­­nițați în închisorile comuniste, ați de­dicat Me­morialului de la Sighet două­zeci de ani de viață. Care este mesajul acestui de­mers?

- Memorialul de la Sighet este primul Me­morial al Victimelor Comunismului din lume. El este, în același timp, un muzeu cu mai mult de 50 de săli, în care este pre­zen­tată și analizată istoria comunismului (eta­pele deconstrucției elemen­telor statului de drept interbelic, crearea institu­țiilor statului totalitar, mecanismele terorii, re­­zistența la comunism); este un Centru Interna­țional de Studii, organizatorul tuturor activităților Memorialului, de la departamentul de isto­rie orală la cel editorial, de la realizarea ex­pozițiilor iti­nerante în țară și străinătate, pâ­nă la organizarea colocviitor, dezbate­rilor, simpozioanelor și, bi­neînțeles, a Școlii de Vară. Memorialul a fost, deci, gândit și funcționează ca muzeu, institut de cercetare și școală, instituție complexă, unică în felul ei, începută în 1993, prin prezentarea unui proiect scris de Romulus Rusan și de mine Con­siliului Europei, care l-a luat sub egida sa. Anul trecut a fost sărbătorit prin nenu­mărate acțiuni naționale și internaționale, jubileul de 20 de ani a primului Memorial al Victi­melor Comunismului, încheiat la "Casa Eu­ropei" din Paris, printr-o reuniune festivă. În aceste condiții, faptul că, din când în când, au loc în presa românească dezbateri bine "or­ganizate" pe tema "De ce nu există în Ro­mânia un muzeu al comu­nismului?" ține de domeniul - nu numai al relei-credințe, ci și de cel al absurdului.

- După acest recurs la memoria vic­timelor trecutului roșu, v-aș întreba, doam­­nă Blandiana, ce credeți despre Ro­mânia de azi? Sunteți optimistă sau pe­simistă, atunci când priviți spre viitor?

- Destul de pesimistă pe termen scurt, des­tul de op­timistă pe termen lung. Elemen­tele de optimism îmi sunt furnizate de funcționarea justiției, care do­vedește, în ultimii ani, nu numai că statul de drept în­cepe să se nască, dar și că ajungerea tinerilor pro­fe­sioniști (care nu sunt neapărat nici fii, nici gineri, nici fini de baroni sau moguli) la manetele vieții publice poate să schimbe direcția.
Site-ul Memorialului de la Sighet este www. memorialsighet.ro, iar adresa expoziției lui per­ma­nen­te deschisă începând de anul trecut la Bucu­rești, și care funcționează zilnic între orele 10 și 18, este str. Jean Louis Calderon 66 (lângă Grădina Icoa­nei).