La Istanbul, pe urmele Martirilor Brâncoveni - DRUMUL CRUCII

Ciprian Rus
- Zilele acestea, pe 15 august, se împlinesc 300 de ani de la uciderea marelui domnitor Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi. Un martiriu care a însângerat istoria lumii prin cruzimea și nedreptatea lui și pe care "Formula AS" l-a reconstituit, pas de pas și clipă de clipă, printr-o călătorie la locul evenimentelor -

Cei doi Iuda de la Mânăstirea Hurezi

"Nu voi da somn ochilor mei și repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumne­zeului lui Iacob". Sunt cuvintele domnitorului Con­stan­tin Brâncoveanu, sculptate în pisania de deasupra intrării în biserica mare a Mânăstirii Hu­rezi, mânăstirea sa de su­flet. În numai trei ani, a ridi­cat biserica, iar pictura, de­venită marcă a stilului brânco­venesc de mai târ­ziu, avea să fie terminată după încă un an. Într-atât de mult s-a atașat de aceas­tă cti­torie a sa din tinerețe, într-atât de mult s-a regăsit în li­niștea de taină a Hurezilor, încât, cu mult înainte să-și presimtă sfâr­șitul, Constantin Vodă a hotărât că acolo avea să-și ducă somnul de veci. Și-a co­mandat el însuși o criptă de marmură albă, impozantă și so­bră, pe care a așezat-o chiar sub tabloul minunatei sale familii, să-i vegheze la că­pătâi, până la sfârșitul zilelor, Maria Doamna și cei 11 iubiți copii ai săi. Mai mult, a insistat ca, tot acolo, să fie încon­jurat de strămoșii săi cei mai de seamă și de rudele cele mai apro­piate, cu toții pic­tați în pronaos, de jur-împrejurul mor­mântului.
La intrarea în biserica mânăstirii te în­tâmpină sce­na fabuloasă a unei veritabile reuniuni de familie! Începând cu Datco din Brâncoveni, boier de secol XVI, cu Basarab al III-lea cel Bătrân și cu postelnicul Con­stantin Cantacu­zino, familia domnului Constantin îi are alături pe cei mai de seamă dintre Brâncoveni, Basarabi și Cantacuzini, toată elita munteană de sfârșit de secol XVII. "Aici sunt pictați părinții doamnei Maria, aici sunt părinții domnului Constantin...", îmi spune, cu glas jos, în ton cu solemnitatea cernită ce domnește la Hurezi, una dintre măicuțe. Ingeniozitatea pictorilor e maximă: toate rudele, indi­fe­rent de locul pe care îl au de-a latul celor patru pereți, privesc spre colțul din dreapta, în care se găsește Con­stan­tin Brân­coveanu, soția sa, Maria, cu cele șapte fete și cei patru băieți.
Stau în penumbra bisericii, chiar în dreptul domnului Constantin, cu spa­tele la familia sa, și mă uit, fermecat de frumusețea picturii, în ochii lumi­noși și cuminți ai boierilor din alai, adu­nați ca la praznic, în jurul marelui domnitor, când, deodată, pe peretele din stânga intrării, observ un personaj îmbrăcat într-o man­tie vișinie, care stă cu privirea întoarsă în cealaltă parte, de parcă ar vrea să fugă din zid. Puțin mai la stânga, un alt boier, cu chipul ceva mai tânăr, evită, și el, să-l pri­veas­că pe domnitor. Au în ochi o ciu­dată apăsare, prevestitoare de rău. Mă întorc uimit spre măicuța care mă în­soțește, rugând-o să îmi explice ciudă­țenia de pe fresca bisericii. Cine sunt cei doi bărbați din marea familie repre­zentată în pictură, care nu se uită la Con­stantin Brâncoveanu? Ce tâlc ascunde scena aceasta așa de neverosimilă? "Cei doi sunt Constantin Cantacuzino și fiul său, Ștefan, care l-au tră­dat pe domn și l-au pârât sul­tanului, ca să-i poată lua, apoi, tronul... Du­pă moartea Sfin­ților Brânco­veni, fețele lor, care priveau, ca toate celelalte, spre dom­nitor, au fost refăcute de pictori, privirea fiindu-le întoarsă în partea opusă, ca a unor vinovați ce erau", spune măicuța. O ireală lec­ție de istorie, necunoscută lumii, stă as­cun­să sub zugrăveala dichisită a pereților unei mânăstiri din nordul Olteniei, în jurul unui mormânt gol, din marmură albă, pe care destinul năprasnic l-a lăsat rece și gol pentru totdeauna.

Nunta îndoliată

În urmă cu 300 de ani, domnitorul Con­stan­tin Brân­coveanu era în plină glorie. Înce­putul lui 1714 marca trecerea unui sfert de veac de domnie și îm­pli­nirea vârstei de 60 de ani. Brânco­veanu bate, în Ardeal, monede aniversare de aur cu chipul său, cadouri de dat prietenilor, ca să marcheze dubla sărbătoare, și are toate motivele să creadă că, în ciuda situației complicate a Valahiei, aflate la in­tersecția intereselor a trei mari imperii, momentele de răscru­ce ale domniei sale - nu puține și nu ușoare - sunt de dome­niul trecutului. Nu a fost an de la Dumnezeu ca iscoadele de la Istanbul, ca diverși amici sau interpuși să nu fi cobit cele mai îngro­zitoare scenarii, legate de viitorul său. Mereu s-au țesut intrigi, mereu s-au găsit boieri care să râv­nească la tronul său, mereu au apărut ticăloși care să îl defăimeze în fața sultanilor și a marilor viziri, mereu s-au găsit hap­sâni care să râvnească la ave­rea sa, a cărei faimă depășise granițele Imperiului Otoman și-i adusese supranumele de "Altân-Bei", "Prințul Auru­lui". Dar, cu toate amenințările, anii se adăuga­seră pe șiragul vieții, iar șederea pe tron împlinea un sfert de veac, cea mai lungă domnie munteană, de la Mircea cel Bătrân.
Familia Brâncoveanu se pregătea și de nuntă. Eruditul principe Radu, cel de-al treilea dintre băieți, urma să o ia de soție pe fiica unui fost domn moldo­vean, când un mare necaz s-a abătut asupra casei brân­covenești. Stanca, fiica cea mare a Mariei și a dom­ni­torului Constantin, întâia lor născută, cea "cuminte, milostivă, primitoare și iubitoare de bine", s-a stins, pe neașteptate, în postul Paștilor. N-au apucat nemân­gâiații părinți să-și îngroape fata, că au trebuit să o trimită la Istanbul pe Domnița Bălașa, una dintre fiicele mai tinere, alături de soțul ei, ca să o aducă în țară, cu mare alai, așa cum cerea eticheta vre­mii, pe viitoarea mireasă a prin­cipelui Radu. Între o înmor­mântare și o nuntă, între moarte și viață, între lacrimi și speranță, așa îl ajunge pe Constantin Brâncoveanu, la doar câteva zile după dispariția Stancăi, vizita, în mare tropot de cai, a capu­giului Mustafa-Aga, aflat în fruntea câtorva sute de soldați otomani. Deși nea­nunțată, vizita nu îl sperie pe Vodă Brâncoveanu, care tocmai pri­mise o scrisoare vicleană de la Marele Vizir, care-i trimitea binecuvântarea și feli­citările Porții pen­tru nunta fiului său. Solul îi lasă vorbă că nu-i nimic urgent și că ar vrea să-l vadă abia a doua zi. Condus cu mare pompă, în dimineața zilei următoare, turcul e întâmpinat, ca orice înalt oaspete, în sala tronului, de însuși Constantin Brânco­vea­nu, care face, îndatoritor, câțiva pași spre trimisul Înaltei Porți. Urmează o îm­brățișare și un pas înapoi, pro­tocolar, al domnitorului, care-l poftește pe Mus­tafa-Aga înspre elegantele jilțuri din preajma tronului. Dar, în loc să-i întoarcă curtoa­zia, Mustafa-Aga îi spune, pe șleau, că nu e timp de povești. A venit la București ca să-l anunțe că e considerat de către sultan, în mod oficial, drept "hain", adică rebel, și că va fi ma­zilit pentru trădare. Lovit de vestea pe care tocmai o primise, domnul încearcă să se așe­ze pe tron, cât să-și vină în fire. Trimisul sul­ta­nului îl împinge însă pe onorabilul principe, strigând: "Tu nu înțelegi că locul tău nu mai e pe tron?", în timp ce îi aruncă pe umăr năframa neagră, semnul mazilirii. Sumbra pre­moniție a Stancăi, fiica cea mare, care în ulti­mele momente de agonie, a avut în fața ochilor imaginea tatălui înlănțuit la Istanbul, se împlinea...

Un Paște negru

Trădată de boierii apropiați, întreaga fa­mi­lie Brâncoveanu e pusă sub pază strictă, până la plecarea spre Istanbul. Între timp, visteria țării și tezaurul personal al fostului domn, ca și toate ave­rile sale, sunt puse sub sechestru. Spătarul Ștefan Cantacuzino, cel care, alături de tatăl său, Constantin, îl vânduse pe Vodă Brâncoveanu și conspirase la mazi­li­rea lui, e numit domn în aceeași zi! "Ce priveliște rară! Ce schimbare unică! În același timp, doi Voie­voizi, în aceeași Curte. Pe același tea­tru, două scene cu totul opuse: aceea a Principelui Cantacu­zino, plină de vese­lie și jubilare, fiecare dintre aderenții săi nutrind speranțe; dincolo, tristețe și conster­nare, cu nesfârșite gânduri ne­gre...", notează florentinul Antonio Maria del Chiaro, secretarul personal de limbă latină al lui Constantin Brâncoveanu.
În ce-l privește pe domn, el nu mai apucă decât să aștearnă câteva rânduri pentru duhovnicul său, Hrisant Notara, Patriarhul Ieru­salimului, despre "neno­rocirea și preamarea întristare care pe neaș­tep­tate ni s-a întâmplat... dar, de­oa­rece cunoaștem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă", scrie fostul domn, fără seamăn de umil și de nestrămutat în credința sa. La fel îi spune și noului domn, Ștefan Vodă Cantacuzino, înainte să urce în careta ce avea să-l ducă la Istanbul și la moarte. "Finule Ștefan, dacă aceste ne­norociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt roada răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății di­vine".
A fost ultima oară când ochii vicleni ai lui Ștefan Cantacuzino, cu privirea aceea ferită și vinovată din frescele de la Hurezi, s-au mai întâlnit cu ochii lui Constantin Brâncoveanu...
Prima zi de Paște a lui 1714 îi află pe Constantin Brâncoveanu și pe toți cei din familia sa în drum spre Istanbul. Trei săptămâni lungi a durat drumul. Un drum al deznădejdii, dar și al speranței că, în tot acest timp, prietenii sus-puși ai domnitorului vor reuși să-i înduplece pe Marele Vizir și pe sultanul Ahmet al III-lea să-și schimbe părerea și să nu dea crezare pârelor și intrigilor puse la cale de Ștefan și de Con­stantin Cantacuzino. Deșarte speranțe, căci însuși Ma­rele Vizir, bine mituit de Cantacuzini, avea să se dove­deas­că marele adversar al Brâncovenilor, a căror avere aprin­sese imaginația înalților dregători otomani. ­În­trea­ga bogăție a "Prințului Aurului" trebuia să treacă în visteria sultanului, până la ultimul taler! Pentru asta, Brâncovenii trebuiau torturați sălbatic, ca să spună tot ce au ascuns, iar apoi uciși fără milă...

Edicule. Închisoarea din zid

Constantin Brâncoveanu cunoștea bine Istanbulul. Își cumpărase aici mai multe conace, pe care le folosea împreună cu apropiații sau trimișii săi la Înalta Poartă. Avea și mici afaceri la Istanbul, printre care o fermă și o herghelie de cai, într-o suburbie a vechii capitale otomane, situată în zona marelui Aeroport "Ataturk" de azi. Avea relații foarte bune în lumea influ­entă a Istanbulului, cunoștea cum se fac și cum se desfac ițele în capitala imperiului, căci mai fusese, în urmă cu mai bine de 10 ani, în 1703, la un pas de a fi ma­zilit. Dar, peste Istanbul, acum începea să se lase noaptea. Stanbulul melancolic și nesta­tornic, precum valurile ce-l în­con­joară din toate părțile, Stan­bulul aromelor celor mai dichiste și al miasmelor celor mai mari putreziciuni, Stanbulul etichetei de salon și al bădărăniei de port, Stanbulul luxului și-al barbariei, deopotrivă, acest Stanbul avea să-i fie marelui domn român strâmt sălaș pentru ultimele pa­tru luni ale vieții.
Azi, ca și acum 300 sau 1.000 de ani, Istanbulul e definiția fără rest a măririi și a decăderii. E istoria gloriei spiritului bizantin și drama căderii Constanti­nopolului, e opulența savuroasă, de pe vremea lui Su­leyman Magnificul, și butaforia ridicolă a moder­nității. Dar nicăieri, parcă, în fostul Constan­tinopole, unde templele păgâne au fost dărâmate pentru a se ridica mari catedrale creștine, transformate apoi în moschei, nicăieri nu există un loc care să spună mai bine povestea aceasta despre mărire și decădere, pre­cum Edicule, celebra și temuta închisoare a "Celor Șapte Turnuri", în care avea să fie întemnițat, luni bune, înainte de tragicul său sfârșit, Constantin Brân­coveanu. Sultani, vi­ziri, mari domni și amba­sadori de frunte ai imperiilor lumii fuseseră închiși, de-a lungul anilor, la Edi­cule. Cu mult înainte să de­vină închisoare, fortăreața cu șapte tur­nuri apăra, de fapt, una dintre por­țile de intrare în ce­ta­tea Constan­tinopo­lului.
De la Topkapî, Pa­latul Sultanilor, ajungi la Edicule, de-a lungul zidului vechii cetăți, ridicat de împăratul Teophi­los. Un drum nostal­gic și lung, stră­juit de paltini și în­gâ­nat, din vre­me în vreme, de cân­tecul tărăgănat al mue­zi­nului, pe malul Mării Mar­mara, ale cărei ape în­spu­mate tă­lăzu­iesc spre țărm, nau­fragiind din alte lumi doruri, amintiri și câte și mai câte întrebări fără răspuns.
Restaurată re­cent, fortăreața "Șapte Turnuri" te primește într-o curte însorită, în mijlocul căreia se ridică ce-a mai ră­mas din geamia ce servea ca loc de ru­găciune pentru garnizoana ce păzea închisoarea. În turnuri, de la primii pași, o răceală igrasioasă îți intră în oase și în suflet. Ziduri groase cât un lat de stradă și o întuneceală în stare să înghețe orice început de rugăciune. Aici, în cel mai rece și cel mai schimonosit și întunecat ungher al închi­sorii, într-o celulă din fosta poartă a cetății, prin care, pe vremuri, intrase, trimfător, pe un cal alb, ultimul împă­rat bizantin, a fost închis Contantin Brâncoveanu. Un eșafodaj din lemn vechi, pe cinci etaje, ne mai dă azi o idee despre cum trebuie să fi arătat, pe vremuri, acest corp de închisoare. Pretu­tin­deni împrejur, zidurile sunt însemnate cu cercuri mici, cât pal­ma, ce înca­drea­ză ba linii orizontale, ba linii verticale, ba cruci. Se zice că prime­le ar fi simboluri ale speranței, iar cercu­rile cu cruce, simboluri ale credinței celor întemnițați... Aici, în celula sa cea strâmtă, păzită de zeci de cruci, i s-au pus în vedere lui Constantin Brâncoveanu motivele mazilirii: că l-ar fi ajutat pe Țarul Petru I îm­potriva turcilor, că avea corespondență cu marii domni ai creștinătății, că deținea domenii și castele în Ardeal și bani ascunși prin băncile Apusului, și câte și mai câte pricini, unele nedrepte, altele de-a dreptul minci­noase. De fapt, pe Marele Vizir nu-l interesa ce făcuse sau ce nu făcuse Constantin Brâncoveanu: îl interesa uriașa sa avere! Conștient de gravitatea situației în care se afla și avizat că risca viața întregii sale familii, fostul domn le-a dat torționarilor săi înscrisuri pentru a putea pune mâna pe banii aflați în băncile venețiene și vieneze și a mărturisit, sub tortură și amenințări, până și sumele de bani pe care le împrumutase pe la diverși apropiați, aflați la nevoie. Turcii s-au dus imediat peste aceștia și i-au forțat să dea sultanului banii... Dator cu o întreagă avere lui Constantin Brân­coveanu, fostul domn al Moldovei, Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, a ajuns să fie încarcerat, vreme de trei luni, la închisoarea datornicilor din Istanbul, pentru că nu a putut să plătească visteriei otomane toți banii pe care i-i împrumutase domnul Valahiei! Încă una dintre miile de povești despre mărire și decădere ale Istanbulului - niciuna, însă, atât de dramatică pre­cum cea care-i fusese hărăzită domnului Constantin...

Sfârșitul. "Fiți curajoși, fiii mei!"

"Zidit", și el, "de viu" în bi­roul său din sediul cel nou al Ar­hivelor Otomane de la Istanbul, fostele Arhi­ve ale Marilor Viziri ai Imperiului, pro­fesorul Mihai Maxim, cel mai mare otomanolog român, fost director al Institu­tului Cultural Român (ICR) din Turcia, este istoricul care a des­coperit cele mai noi și mai emoțio­nante detalii legate de ultimele zile de via­ță ale lui Constantin Brânco­vea­nu. Eram de mult avizat că Mihai Maxim este omul care m-ar putea ajuta să reconstitui ultimele clipe de viață ale marelui Vodă Constantin. Cu atât mai mare a fost bucuria să-l găsesc chiar la Istanbul, cufundat în pasionanta sa muncă de cercetare.
Profesorul mă primește zâmbitor, din­colo de poarta de intrare în Arhivele Oto­mane, păzită mai ceva ca un sediu guver­namental, și mă conduce către biroul unde mă așteaptă fotocopiile unor documente de primă mână. Cercetând problematica con­fiscării averilor unor domnitori români de către Poartă, profesorul Mihai Maxim a descoperit în arhive că fostului domn i s-a luat tot aurul și argintul găsit, peste 200.000 de oi și capre, aproape 2.000 de cai și cam tot atâția boi sau vaci, vinuri, care și trăsuri, cărți și bijuterii, precum și toate proprietățile de la Istanbul. E doar o parte a ave­rii, crede specialistul de la Istanbul, pentru că, pe de o parte, unele rechiziții nu au fost încă descoperite, pe de altă parte, în mod cert, noul domn din Muntenia, Ma­rele Vizir și alți oficiali otomani însărcinați cu exe­cutarea averii Brâncovenilor își vor fi luat și ei partea lor, fără știrea sultanului.
Însă documentul cel mai cutremu­rător, găsit recent de profesorul Ma­xim, ne duce chiar în clipele de dina­intea martiriului lui Constantin Brâncoveanu, al celor patru fii ai săi și al vistiernicului Ianache Văcărescu, sfetni­cul de taină al domnului. Deși cro­nicile vremii, numeroase și cu largă circulație în epocă (dată fiind gravita­tea și barbarismul nemaivăzut al pedepsei sultanului), spun că cei șase mucenici au fost aduși la eșafodul pre­gătit în curtea unui chioșc de vară al lui Ahmet al III-lea, desculți și descoperiți, îmbrăcați doar în niște cămășoaie sărăcăcioase, ei aveau, totuși, fie­care, câte un inel de aur cu piatră roșie, cu excepția fostului domn, care avea două inele de pecete din aur curat, precum și 18 monede, toate de aur. "Fie erau bani pentru plata «vămilor», după moarte, fie domnul pregătise acești bani pentru a-l plăti pe gâde", crede profesorul Mihai Maxim. Îmi arată reproducerea documentului: o pagină simplă, scrisă cu caractere absolut indescifrabile pentru un neofit. O dare de sea­mă rece, conta­bilicească, e ultima mărturie oficială din timpul vieții marelui domnitor Contantin Brâncovea­nu. După o domnie de mai bine de un sfert de veac, după ce ajunsese pe culmile bogăției, invidiat de viziri și de sul­tani, Constantin Brâncoveanu mai rămâne cu 18 bănuți de aur și cu un pumn de inele. Ascultă cu dem­nitate învinuirile pe care i le aduce imbro­horul, iar după ce-și află sentința, își scoate inelele și banii și i le dă acestuia. I se pune în vedere că, în marea-i mări­ni­mie, sultanul îi va cruța viața lui și apropiaților lui dacă își schimbă legea. Refuză categoric și, până ce gealatul își pregătește paloșul, îi trage lângă el pe sfetnicul Ianache și pe cei patru copii, spune o rugă­ciune, apoi îi îmbărbătează în fața morții: "Fiii mei, fiți curajoși! Am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!".

Chioșcul morții

Sunt multe locuri care amintesc de Constantin Brân­coveanu la Istanbul. E, întâi de toate, Biserica "Sfânta Paraschiva", de lângă vechiul pod al Galatei, pe care domnul a reconstruit-o din temelii, din banii săi. Aflată în posesia ortodocșilor greci, ea este folo­sită azi de comunitatea românească din Istanbul și poartă și hramul Sfântului Constantin Brâncoveanu și al celor împreună cu el. O biserică cu o mare încăr­cătură spirituală, cu moaște de sfinți și cu icoane mari făcătoare de minuni, unul dintre cele mai emoțio­nante repere românești din fosta capitală a Imperiului Otoman.
Desigur, un periplu pe urmele sfinților brâncoveni nu poate evita fosta Închisoare Edicule, din colțul sud-estic al fostei cetăți a Constantinopolului, în capătul lungului Bulevard Kennedy, ce pornește din imediata apropiere a Palatului Sultanilor. O plăcuță dezvelită recent de autoritățile de la București vor­bește, în chiar curtea de la Edicule, despre suferințele lui Constantin Brâncoveanu și ale apropiaților săi. În privința locului de întemnițare a Doamnei Maria și a Domniței Bălașa, sursele istorice se contrazic. Cel mai probabil, însă (îmi explică Silvana Rachieru, istoric, actualul director al ICR Istanbul), acesta tre­buie să fie fosta închisoare de femei din oraș, o clădire veche, ale cărei ziduri se pot vedea și azi, în dreapta Podului Galata, cum vii dinspre cartierul Beyoglu.
Însă marea necunoscută a rămas, pentru mult timp, identificarea locului execuției martirilor brân­coveni. Câteva dintre cronicile ambasadorilor străini pe lângă Înalta Poartă, unii dintre ei martori oculari ai tragicului eveniment de acum 300 de ani, vorbesc despre așa-numitul "Yali Kosku", aflat pe malul mării, la capătul Cornului de Aur. Coroborând mai multe informații și cercetând minuțios împrejurimile fostei capitale otomane, profesorul Mihai Maxim a indentificat locul execuției în preajma actualei străzi Yali Köskü (Yali Köskü Cadessi), care ar fi preluat toponimia vecinătății fostului chioșc al sultanului, care azi nu mai există. Strada e pe stân­ga, cum cobori de pe podul Galata dinspre cartierul Beyoglu. Treci de o moschee uriașă, Yeni Camii, apoi, în spatele gării, dai de strada Yali Köskü. O stradă pietonală, cu magazinașe pestrițe, plină cu replici false ale pro­du­selor marilor firme de îmbră­căminte, dar cu terase cochete, unde tineri cuminți se țin de mână și își zâmbesc, la o cafea turcească. Aici, la marginea din­spre mare a acestei străzi pito­rești, mirosind a soare pe orice vreme, aici, unde viața se trăiește în ritmul trepidant al inimii, a avut loc una dintre cele mai mari drame ale istoriei ro­mânilor.

"Să vezi cum îți mor băieții, unul câte unul..."

"A fost una dintre cele mai crunte pedepse despre care am citit în toți anii aceștia, de când mă preo­cupă istoria. Ce vină puteau să aibă, până la urmă, fiii cei mici ai domnitorului, pentru faptele tată­lui lor? Să vezi cum îți mor băieții, unul câte unul, ce poate să fie mai dureros decât atât? Nici nu pot să îmi imaginez cât de îm­pietrit trebuie să fi fost sufletul lui Constantin Brâncoveanu, în mo­mentul când i-a venit timpul să urce pe eșafod...", spune, cu emo­ție, profesorul Maxim. Sunt zeci de cronici care vorbesc despre dramaticul moment, care a făcut înconjurul lumii creștine, la 1714. O pedeapsă de un barbarism ex­trem, pe care nimeni nu și-o mai imagina posibilă la început de se­col XVIII, în zorii modernității! În Franța, unde presa scrisă de­venise deja o instituție, veștile des­pre soarta principelui valah au ținut multă vreme prima pagină. Călători străini, spioni ai marilor puteri și ambasadori ai statelor europene au scris și ei, pagini în­tregi, despre moartea Brâncove­nilor, și nu puțini sunt cei care au înțeles, din primul moment, gestul de martir al domnului Constantin, cel ce avea să fie canonizat, ală­turi de fiii săi și de bunul lui sfetnic.
Sunt multe mărturii despre dra­maticul moment de pe 15 au­gust, din amiaza Praznicului Ador­mirii Maicii Domnului - ziua ono­mas­tică a Doamnei Maria și ziua de naștere a Domnului Constantin Brân­coveanu, care împlinea atunci 60 de ani. În vreme ce, în întreaga lume ortodoxă, oamenii erau în biserici, în plină slujbă, piața din fața chioșcului sultanului era pre­gătită pentru o crimă cum nu se mai pomenise. Sultanul schimbase dinadins ziua de audiențe cu amba­sadorii țărilor creștine, tocmai pentru a-i forța să asiste la sinistrul spectacol, pentru a da mărturie despre forța sa. Mulți au văzut scena execuției și mulți au depus mărturie despre ea. "E o piață lângă serai, în fața Galatei, unde se face de obicei execuția oamenilor de seamă. La margine este o galerie acoperită, în care stă sultanul să privească. În adevăr, și cu acest prilej sultanul Ahmet a fost de față; de jur-împrejur, piața era încinsă de șirurile ieni­ce­rilor și o mare mulțime alergase să vadă sân­gerosul supliciu", povestește un martor ocular. Primul a fost dus la eșafod vistiernicul Iana­che Văcărescu. I-au urmat apoi fiul cel mare al domnitorului, Constantin, apoi al doilea fiu, Ște­fan, apoi principele Radu, cel ce urma să se în­soare, peste scurt timp, chiar cu o domniță din Istanbul. De câte ori ridica gealatul paloșul, de atâtea ori suspina mulțimea, îngrozită de amarnica vărsare de sânge. Doar principele Mateiaș, în vârstă de numai 16 ani, a șovăit, șocat de moartea cruntă a fraților săi. Însă Brânco­veanu l-a mustrat părintește, iar Matei a primit și el moarte de mucenic. I-a urmat bătrânul domnitor, dar sinistrul spectacol a mai durat multe ore, până când trupurile au fost aruncate în apa mării, de teama unei revolte, căci musulmanii înșiși se îngroziseră de masacrul pus la cale de vizir și de sultan. Din apele mării, trupurile mucenicilor au fost ridicate de niște pescari creștini. Deși aflată în arest, sărmana doamnă Maria tocmește ca ele să fie îngro­pate în apropiere, într-o biserică din insula Halki, de unde doar moaș­tele Sfântului Con­stan­tin Brânco­veanu aveau să ajungă la București, depuse în mare taină la Biserica "Sfântul Gheorghe Nou", în 1720.

Tabloul devenit icoană

În liniștea pioasă a după-amiezei de vară, poți auzi, în tăcerea mută a rugăciunii, curgerea de lacri­mă a lumânărilor aprinse în candele. La Mânăstirea Hurezi, anul acesta, anul 300 de la trecerea la cele sfinte a Martirilor Brâncoveni, e ca un lung post ne­gru. Fiecare zi din calendar, spre Sfânta Maria Mare, spre 15 august, nu a fost decât o nouă zi de reme­morare, cu lacrimi și rugăciuni, a martiriului brân­covenesc.
Dar tabloul mural al ctitorilor brâncoveni de la Hurezi nu lasă câtuși de puțin să transpară suferința ce avea să vină. Precum în icoanele sfinților celor mai încercați întru Hristos, Constantin Brâncoveanu e senin și demn. Avea 40 de ani în 1694, când pictura bisericii fusese terminată de marii meșteri tocmiți de domnitor. E tânăr și în putere, cu barba neagră ca tăciunele și privirea topind, în adâncul ochilor, forța și bunătatea unui domn luminat. Lângă el, frumoasa și vrednica doamnă Maria, o mamă-eroină, în adevă­ratul sens al cuvântului, înconjurată de cele șapte fete ale sale și de cei patru fii. O familie mare și frumoasă, crescută în cultul valorilor creștine, la care doamna Maria și domnul Constantin țineau atât de mult. Înnobilat de jertfa lui Constantin Brân­coveanu și a fiilor săi, înnobilat de lacrimile și sufe­rințele doamnei Maria și ale fiicelor sale greu încer­cate, acest tablou minunat, realizat de echipa meșterilor greci Con­stantinos și Ioan, în plin avânt al epocii brânco­venești, avea să devină icoană după 20 de ani de la pictare. Tabloul mural de la Hurezi a devenit icoana credinței nestrămutate a românilor întru Hristos: Icoana Sfinților Brân­coveni.
Icoana de la care și-au întors ochii Cantacuzinii, viclenii trădători ai marelui domn...

Istanbul
(Fotografiile autorului)


(Autorul le mulțumește pentru sprijinul acordat profesorilor Mihai Maxim, de la Istanbul, Ionel Cân­dea, de la Muzeul Brăilei, și mem­brilor echipei ICR Istanbul, con­dusă de Silvana Rachieru.)