"Arhitecta Prințului Charles" - SILVIA DEMETER-LOWE: "Dacă ne rupem de trecut, de tradiție, nu mai știm de unde venim și încotro ne îndreptăm. Nu mai știm cine suntem!"

- După zece ani petrecuți în Marea Britanie, s-a întors acasă pentru a-i ajuta pe români să își salveze "comorile". Așa am aflat cu toții că "arhitecta Prințului Charles", mâna lui dreaptă, în proiectele de restaurare a proprietăților princiare din Transilvania, e româncă. O ardeleancă tenace și ambițioasă, pasionată de arhitectura tradițională, care ne-a demonstrat că drumul spre Buckingham Palace trece, uneori, și prin Scheii Brașovului -

De la Brașov, la Oxford

- Românii vă cunosc destul de puțin. Ne-ați pu­tea spune unde a început povestea colaborării dvs. cu Prințul de Wales?

- Povestea mea pleacă de la faptul că m-am năs­cut la Brașov, într-un oraș minunat de munte. Îmi place să spun că orașul m-a ales pe mine, fiindcă am avut în viața asta două mari pasiuni, care poate n-ar fi existat dacă m-aș fi năs­cut în altă parte: sporturile de iarnă, pe care le practic de la cinci ani, și arhitec­tu­ra. În co­pilărie, mama mă tot certa, îmi atrăgea atenția să nu merg pe "Du­pă ziduri", adică pe latura de nord-vest a ce­tății medievale a Bra­șo­vu­lui, pe unde era scur­tătura spre autobuzul care pleca spre Poiană, pentru că cir­culau tot felul de legende de b­ăgat spai­ma-n copii și-n părinți. Eu îi ignoram însă sfatul, fiindcă nicăieri nu aveam mai aproape cele două lucruri pe care le iubeam: de-o parte, po­vârnișul cu pinii încărcați de zăpadă, de alta, zidurile ce­tății, cu turnurile sale, ce apărau cândva căsuțele de altădată ale brașovenilor.

- Ați reușit să împăcați cele două pasiuni?

- Am făcut sport de performanță, dar, în paralel, am urmat și studii de arhitectură, la Universitatea "Ion Mincu" din București. Am făcut parte din echi­pa națională la schi și am fost ani de zile campioana națională a României la snowboard alpin. Pe pârtie, l-am cunoscut pe fostul meu soț, datorită căruia am ajuns în Anglia. Așa se face că, la 24 de ani, după ce am luat licența în arhitectură, la București, am plecat să studiez doi ani la Oxford, un loc de care mă în­drăgostisem încă de la 19 ani, de la prima mea vizită în Marea Britanie. La încheierea master-ului, am avut marea șansă de a fi bene­fi­ciara bursei SPAB (Society for the Protection of Ancient Buildings) - Societatea pentru Protecția Clă­dirilor Vechi, o bursă extrem de importantă, care în­semna ca, timp de nouă luni de zile, să călătoresc, alături de încă trei colegi, pe toate șantierele impor­tan­te din Marea Britanie, pentru a învăța lucruri prac­tice despre restaurare de la cei mai buni meșteri din toate domeniile. În timpul acestei burse, am fost invi­tați de Alteța Sa Regală, Prințul de Wales, să vizităm domeniul de la Highgrove, unde erau în desfășurare câteva șantiere în care se impli­case unul din co­legii noștri bursieri.

- Era prima oară când v-ați aflat față în față cu Alteța Sa?

- Da, era prima oară. Ulterior, am fost invitați și la Poundbury, un proiect foarte drag Prințului, un ex­periment urban, care-și propunea construirea unui orășel după model tradițional, care să ofere lo­cui­torilor posibilitatea de a crea o comunitate, de a lucra acolo, de a petrece timp împreună, de a-și cu­noaște ve­cinii. E un contraexemplu pentru modelul corpo­ra­tist de astăzi, care te face să nu mai ai timp decât de birou. Prințul Charles este un mare susți­nător al con­servării și restaurării arhitecturii tradi­țio­nale. Iar An­glia este, cu siguranță, țara cea mai po­trivită, dacă vrei să înveți ceva despre conservare și reabilitare arhitecturală. Trecutul face parte din felul lor de a fi, îl prețuiesc, îl romanțează, sunt mândri de faptul că au fost un imperiu cândva, un factor civilizator în lu­me. Asta lasă, desigur, urme și în grija pe care o poar­tă pentru patrimoniu.

- După mai bine de zece ani de Marea Britanie, iată-vă însă, din nou, la Brașov. Ce v-a făcut să vă întoarceți în țară?

- Întoarcerea mea se dato­rea­ză unor proiecte în care m-am implicat, alături de Fun­dația "Mihai Emi­nescu", fun­da­ție aflată sub patronajul Alteței Sale. S-a întâmplat să mă în­drăgostesc de satul Meșendorf (Dacia), din județul Brașov, și aproape din impuls, am cum­pă­rat o căsuță aflată în paragină. Era atât de frumoasă și era pur și simplu păcat să dispară. Am cumpărat-o, fără să știu exact ce urma să fac, fiindcă trebuia să mă întorc în Anglia. Gândul mi-a rămas însă la ea, așa că, după o vreme, în 2008, am revenit în România să o res­ta­urez, fără să știu pentru cât timp. Și iată-mă că sunt în­că aici. Între timp, am mai cumpărat o casă superbă din sat, fiindcă m-am îndră­gostit de o presă de stru­guri, care exista în gospo­dărie, una din suratele celei care se află, azi, la Mu­zeul Satului din București. Și fiindcă, la un moment dat, aveam două șantiere des­chise, am ajuns să orga­nizez ateliere de lucru la Me­șendorf pentru studenți și tineri arhitecți. Am avut parte de o experiență ex­traordinară cu acea bursă SPAB, și mi-am dorit foarte mult să pot, la rândul meu, să le ofer celor ti­neri mă­car un stagiu de o săptămână, ca să-i ajut să-și descopere pasiunea pentru ceea ce presupune a construi. Nu putem să proiectăm fără să înțelegem ce înseamnă a construi.

Acasă la Prințul Charles

- Vă propun să vorbim un pic și de casa de vacanță a Prințului Charles, de la Valea Ză­lanului, proiect de care v-ați ocupat per­so­nal și care a fost nominalizat și la Bienala de Arhitectură.

- Intenția Prințului Charles a fost, de la bun în­ceput, să găsească o gospodărie tradi­țio­nală, pe care să o rea­biliteze, transfor­mând-o în casă de oaspeți, și care să devină, pentru ceilalți membri ai comunității, și nu nu­mai, un exemplu de bune practici, în ce pri­vește reabilitarea clădirilor vechi. Deși Valea Zăla­nului a devenit cuibul Prințului Charles, atunci când vine în vacanță în Ro­mânia, casa e deschisă tuturor, în regim de pen­siune. Pentru că una din dorințele Prin­țului a fost de a evidenția beneficiile unui tu­rism ecologic, rural, într-o țară cu atât de mult potențial.

- Cine a ales locul?

- Toți cei implicați am avut o contribuție, dar cea esențială a aparținut Contelui Tibor Kal­noky, de la Micloșoara, prieten al Prin­țului Charles, pe care acesta îl vizitează an de an. Satul Valea Zăla­nului din Covasna a fost înte­me­iat de o comunitate de sticlari, aduși de undeva de prin părțile Boemiei, de către pre­de­cesorii familiei Kalnoky. Până când a ars, dintr-un accident, glăjăria a func­țio­nat și chiar a furnizat sticlă, pentru Biserica Neagră din Brașov. Azi, s-a pierdut cu totul tradiția locală în sticlărie, iar comunitatea a devenit 100% agrară.

- Ați putea descrie cititorilor noștri așezarea?

- Dacă există vreun loc în România în care poți simți pacea, pot spune cu mâna pe inimă că ăla e Valea Zălanului. Imaginați-vă o gospodărie la capătul unui sat, așezat pe o vale splendidă, cu versanți abrupți, acoperiți de pajiști. În spate are o pădure superbă, de foioase, în față curge un pârâiaș, iar în iarbă e o explozie de flori. Un bo­tanist a constatat că pe un singur metru pătrat de acolo sunt în jur de 50 de specii de plante. E, de altfel, unul din motivele pen­tru care Alteța Sa vine în Ro­mâ­nia, în perioada mai-iunie. Când am ajuns eu prima oară, gospodăria încă nu era achiziționată. Mai locuia acolo o bătrână mărunțică, care-și spărgea sin­gură lemnele cu un topor mai mare decât ea și care, draga de ea, abia mai îngrijea o văcuță și doi câini. Am încercat să conser­văm cât mai mult din substanța originală, am schim­bat lemnul doar unde era putred, am și reciclat foarte mult folosind lemn, ferestre și uși de la alte case din zonă, care se aflau într-o stare avansată de degradare și nu mai puteau fi salvate. În fostul grajd se află acum sufrageria, podul unde se păstra fânul a fost deschis și transformat într-o galerie, pentru încălzire s-au instalat un șemineu și sobe de teracotă (dar exis­tă ca variantă de siguranță și încălzire centrală, și încălzire prin pardoseală). Iar în ce privește decora­țiu­nile interioare - mobila, textilele -, inițiativa apar­ține familiei Kalnoky. Alteței Sale i-a plăcut foarte mult ce au făcut dânșii la Miclo­șoara și a mers pe mâna lor. Sunt în marea majoritate obiecte autentice, recuperate din târguri și din anticariate.

- Cum vă explicați că, dintre toate locurile din lume, Prințul Charles a ales tocmai România, pen­tru vacanțele sale?

- Nu aș putea să spun cât de des vizitează alte locuri, dar pot să înțeleg plăcerea de a veni în Româ­nia. Nu doar pentru peisajele extraordinare, care par rupte, pur și simplu, din rai, ci și pentru faptul că aici tradițiile sunt încă vii, nu țin de muzeu, ca în Occi­dent. Încă mai există o autenticitate a vieții în comu­nitățile sătești, care în altă parte s-a pierdut cu totul. Unde, în Europa, mai poți vedea oamenii, ducân­du-se duminică de duminică la biserică, în port popular? Apoi, cred că un alt motiv pentru care vine în Româ­nia, e și pentru că România înseamnă va­canță, în­seam­nă să lase toate cutumele princiare în urmă. Aici, e puțin cunoscut. Poate fi în largul său, poa­te să se bucure de natu­ralețea oamenilor și să vorbească li­ber cu ei. Întotdeauna este înconjurat de un grup de prieteni, se odihnește în casele a căror rea­bi­litare a sprijinit-o, face drumeții și călătorește în di­verse locuri din țară. Vizitele Prințului Charles în România sunt particulare, n-au nimic oficial, nu au existat între noi formalități, și mă bucur enorm că am avut privi­legiul să-l cunosc în aceste circumstanțe. Am des­coperit un om șarmant, foarte des­chis. Ne-am găsit multe puncte comune în discuțiile noastre, fiindcă Alteța Sa e un apărător în­fo­cat al arhitecturii tradițio­nale și al valorilor tradiționale, în general. Am avut onoarea să ne facă o vizită și la Me­șendorf, la cele două căsuțe frumoase, unde, alături de Fundația Pro Patrimoniu, a sprijinit lucră­rile de reabilitare a presei de struguri. Anul acesta a venit și la Brașov, tot în vizită privată. De la cineva care a văzut toată lumea asta ne-am fi putut aștepta să fie bla­zat în fața unui orășel transilvănean. Dar ca întotdeauna, cu deschi­derea lui enormă față de România, a fost sincer curios și încântat de tot ce a văzut.

Porțile Brașovului

- O plimbare alături de Prințul Charles e, poate, și o ocazie de a privi orașul natal prin ochii unui occidental. Cum ați regăsit Brașovul, după un dece­niu petrecut în Marea Britanie?

- Brașovenii, ca marea majoritate a românilor, au fost prea prinși în dorința lor de a absorbi tot ce ține de cultura din Vest și au pierdut din vedere, adesea, ce era cu adevărat valoros chiar în ograda lor. Pentru unii, valorile tradiționale erau asociate cu propa­ganda co­munistă. Pe de altă parte, modelul capitalist, cu spe­culațiile imobiliare, a dus la apariția unor cons­trucții și ansambluri hidoase, care au deformat orașul. Dacă mai sunt și brașoveni care încep să prețuiască ce e vechi și autentic, asta se datorează, culmea, tot occi­dentalilor care le trec pragul, care au pierdut deja toate aceste lucruri și vor să le regăsească.

- Ați inițiat un proiect, "Porțile Brașovului", care le-a dat brașovenilor un motiv în plus să fie mândri de orașul lor. Le puteți spune cititorilor des­pre ce e vorba?

- Niște vecini brașoveni, știind cu ce mă ocup, m-au rugat să-i ajut să-și salveze poarta lor istorică de lemn, de la intrare, fiindcă celelalte fa­mi­lii din curte ar fi vrut o poartă nouă, după mo­de­lul la modă din metal cu plexi­glas. Am prezentat situația în ca­drul unei întâlniri de board, la Fun­dația Pro Pa­trimoniu, iar dom­niile lor, Prințul Șerban Cantacuzino și Prințesa Marina Sturza, niște oa­meni absolut extraordinari, au fost bucu­roși să sprijine această ini­ția­tivă. Am găsit o echipă de meșteri foarte buni care au recondiționat această poartă. Lo­ca­tarii sunt foarte mândri, nu există zi să nu treacă un turist să se fotografieze cu ea. Ne-am trezit, imediat după, inun­dați de cereri. Azi mă bucur să constat că pro­iectul continuă de mai bine de patru ani.

- Satele istorice din Elveția au parte de regle­mentări specifice de renovare și restaurare. De ce nu se poate bucura și România de astfel de legi?

- Dar există legi foarte bune și la noi! Ce nu există sunt re­sursele pentru imple­men­tarea lor. Statul nu-și per­mite să an­gajeze numărul de specialiști necesar și nu-și permite nici darea în ju­decată în caz de ne­res­pectare a legii. Pe de altă parte, proce­du­ra de au­torizare pen­tru o lu­crare e stufoasă, costi­si­toare și poate dura mult, încât multă lume pre­feră să plătească amen­da de­cât să aștepte ani. Și, pes­te toate, ducem și lipsă de specia­liști. Sunt foarte puțini arhitecți ates­tați și, dintre cei ates­tați, foarte puțini interesați cu ade­vă­rat să lupte pentru păs­trarea patrimoniului.

Pledoarie

- Se tot vorbește de păs­trarea tradițiilor, a de­venit aproape un cli­șeu. Până la urmă, de ce e atât de important să luptăm pentru au­ten­ti­citate și pen­­tru valorile vechi?

- Vă povestesc o în­tâmplare foarte perso­nală, care pe mine, una, m-a făcut să înțeleg exact despre ce e vorba. Într-o zi, într-una din călătoriile mele sportive, am dormit într-o cameră cu draperii foarte groase, care, odată trase, făceau un întuneric-beznă. În timpul nopții, m-am trezit pentru câteva clipe și am trăit unul din cele mai terifiante momente din viața mea. Am simțit frică, o frică ancestrală, eram ca un computer care nu-și putea da reboot, fiindcă nu aveam niciun fel de reper de care să mă agăț. Nu știam nici măcar ce fel de ființă sunt, mă simțeam doar o conștiință suspendată în uni­vers. Cred că ăla a fost cu adevărat momentul în care am în­țeles profund de ce trecutul e atât de im­portant. Dacă ne rupem de trecut, de tra­diție, nu mai știm de unde ve­nim și încotro ne în­dreptăm. Deci nu mai știm cine suntem. Trecutul ne definește, ne dă o iden­titate, ne dă niște repere. Iar arhitectura este concre­ti­zarea aces­tor repere, în piatră, în zidărie. O casă e întot­deauna mult mai mult decât zidu­rile ei. Poartă istoria și destinele celor care au trăit în ea.

- Ar putea fi arhitectura ecologică, tra­dițională, un model valabil și pentru zilele noastre?

- Până la urmă, chiar lăsând deoparte discuția despre identitate sau despre mândria apartenenței la un loc, e un adevăr atestat fap­tul că locuințele tradi­țio­nale sunt mult mai sănătoase decât cele noi. Materialele și tehni­cile tradiționale creează o anve­lo­pă care res­piră, așa cum respiră și pielea noastră, în timp ce tehnicile moderne au tendința de a etan­șeiza. Așa cum nu ne îmbrăcăm într-un sac de plastic, tot așa ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a în­veli clădirea în polistiren, de a pune ferestre de PVC și de a o acoperi cu tablă. S-au făcut studii care arată că toată această anvelopare e foarte nesănă­toasă, se ajunge la un nivel de poluare la interior chiar mai mare decât la exterior. Apoi, de ce n-ar fi valabil și azi acest model, când casele tradiționale au fost întot­deauna construite după principiul dura­bi­lității? O casă era făcută să dureze peste o sută de ani: lem­nul care se utiliza era ales, se aștepta să ajungă la matu­ritate, se tăia după un ritual, în anumite faze ale lunii, care influențau cantitatea de sevă din trunchi. De asemenea, structurile tradiționale din lemn se pot desface oricând și se pot monta în altă parte. Dacă, așa cum spune expresia englezească, o casă are pă­lărie bună și papuci buni, adică o fundație solidă și un acoperiș de calitate, ea poate dura sute de ani. Ca să închei pledoaria mea pentru casele tradiționale, o să vă mai spun și că ele mai au la temelie un ingredient miraculos. Au fost ridicate cu suflet și cu credință. Cu gândul la urmași.

Clara Maria

- Mai faceți și azi sport de per­for­manță?

- Nu, am în­che­iat în plină glorie, la 27 de ani, în 2001, când după o pres­tație foarte bună în tot acel sezon, am reușit să obțin titlul de cam­pioană overall a Americii de Sud, la bordercross, la Cupa Conti­nen­tală. M-am retras fiindcă îmi doream să petrec timp mai mult cu familia, vi­sam să am un copil pentru care, iată, a trebuit să mai aștept 14 ani. Micuța Cla­ra Maria abia a ve­nit pe lume și e o binecuvântare de copil. Acum mă ocup exclusiv de ar­hi­tectură, pe care nu o văd însă ca pe o meserie, ci ca pe o foarte mare pasiu­ne. A pornit dintr-o pasiune și continuă să fie o pa­siune și cred că n-aș fi putut s-o fac, dacă n-aș fi im­­pli­cat aceeași tenacitate care mi se cerea și în sport.

- Iată-ne la Brașov, în casa dvs., aflată într-una din cele mai frumoase zone din Schei. Vă mai bate gân­dul întoarcerii în Anglia?

- Da, dorul de Anglia există încă, dar eu sunt și cetățean britanic și gândul că pot merge oricând acolo mă liniștește cumva. Deocamdată, sunt prinsă aici. Am ce face, dar sunt aproape convinsă că atunci când voi păși din nou pe pământurile britanice, va fi ca și cum n-aș fi fost niciodată plecată.