De la Brașov, la Oxford
- Românii vă cunosc destul de puțin. Ne-ați putea spune unde a început povestea colaborării dvs. cu Prințul de Wales?
- Povestea mea pleacă de la faptul că m-am născut la Brașov, într-un oraș minunat de munte. Îmi place să spun că orașul m-a ales pe mine, fiindcă am avut în viața asta două mari pasiuni, care poate n-ar fi existat dacă m-aș fi născut în altă parte: sporturile de iarnă, pe care le practic de la cinci ani, și arhitectura. În copilărie, mama mă tot certa, îmi atrăgea atenția să nu merg pe "După ziduri", adică pe latura de nord-vest a cetății medievale a Brașovului, pe unde era scurtătura spre autobuzul care pleca spre Poiană, pentru că circulau tot felul de legende de băgat spaima-n copii și-n părinți. Eu îi ignoram însă sfatul, fiindcă nicăieri nu aveam mai aproape cele două lucruri pe care le iubeam: de-o parte, povârnișul cu pinii încărcați de zăpadă, de alta, zidurile cetății, cu turnurile sale, ce apărau cândva căsuțele de altădată ale brașovenilor.
- Ați reușit să împăcați cele două pasiuni?
- Am făcut sport de performanță, dar, în paralel, am urmat și studii de arhitectură, la Universitatea "Ion Mincu" din București. Am făcut parte din echipa națională la schi și am fost ani de zile campioana națională a României la snowboard alpin. Pe pârtie, l-am cunoscut pe fostul meu soț, datorită căruia am ajuns în Anglia. Așa se face că, la 24 de ani, după ce am luat licența în arhitectură, la București, am plecat să studiez doi ani la Oxford, un loc de care mă îndrăgostisem încă de la 19 ani, de la prima mea vizită în Marea Britanie. La încheierea master-ului, am avut marea șansă de a fi beneficiara bursei SPAB (Society for the Protection of Ancient Buildings) - Societatea pentru Protecția Clădirilor Vechi, o bursă extrem de importantă, care însemna ca, timp de nouă luni de zile, să călătoresc, alături de încă trei colegi, pe toate șantierele importante din Marea Britanie, pentru a învăța lucruri practice despre restaurare de la cei mai buni meșteri din toate domeniile. În timpul acestei burse, am fost invitați de Alteța Sa Regală, Prințul de Wales, să vizităm domeniul de la Highgrove, unde erau în desfășurare câteva șantiere în care se implicase unul din colegii noștri bursieri.
- Era prima oară când v-ați aflat față în față cu Alteța Sa?
- Da, era prima oară. Ulterior, am fost invitați și la Poundbury, un proiect foarte drag Prințului, un experiment urban, care-și propunea construirea unui orășel după model tradițional, care să ofere locuitorilor posibilitatea de a crea o comunitate, de a lucra acolo, de a petrece timp împreună, de a-și cunoaște vecinii. E un contraexemplu pentru modelul corporatist de astăzi, care te face să nu mai ai timp decât de birou. Prințul Charles este un mare susținător al conservării și restaurării arhitecturii tradiționale. Iar Anglia este, cu siguranță, țara cea mai potrivită, dacă vrei să înveți ceva despre conservare și reabilitare arhitecturală. Trecutul face parte din felul lor de a fi, îl prețuiesc, îl romanțează, sunt mândri de faptul că au fost un imperiu cândva, un factor civilizator în lume. Asta lasă, desigur, urme și în grija pe care o poartă pentru patrimoniu.
- După mai bine de zece ani de Marea Britanie, iată-vă însă, din nou, la Brașov. Ce v-a făcut să vă întoarceți în țară?
- Întoarcerea mea se datorează unor proiecte în care m-am implicat, alături de Fundația "Mihai Eminescu", fundație aflată sub patronajul Alteței Sale. S-a întâmplat să mă îndrăgostesc de satul Meșendorf (Dacia), din județul Brașov, și aproape din impuls, am cumpărat o căsuță aflată în paragină. Era atât de frumoasă și era pur și simplu păcat să dispară. Am cumpărat-o, fără să știu exact ce urma să fac, fiindcă trebuia să mă întorc în Anglia. Gândul mi-a rămas însă la ea, așa că, după o vreme, în 2008, am revenit în România să o restaurez, fără să știu pentru cât timp. Și iată-mă că sunt încă aici. Între timp, am mai cumpărat o casă superbă din sat, fiindcă m-am îndrăgostit de o presă de struguri, care exista în gospodărie, una din suratele celei care se află, azi, la Muzeul Satului din București. Și fiindcă, la un moment dat, aveam două șantiere deschise, am ajuns să organizez ateliere de lucru la Meșendorf pentru studenți și tineri arhitecți. Am avut parte de o experiență extraordinară cu acea bursă SPAB, și mi-am dorit foarte mult să pot, la rândul meu, să le ofer celor tineri măcar un stagiu de o săptămână, ca să-i ajut să-și descopere pasiunea pentru ceea ce presupune a construi. Nu putem să proiectăm fără să înțelegem ce înseamnă a construi.
Acasă la Prințul Charles
- Vă propun să vorbim un pic și de casa de vacanță a Prințului Charles, de la Valea Zălanului, proiect de care v-ați ocupat personal și care a fost nominalizat și la Bienala de Arhitectură.
- Intenția Prințului Charles a fost, de la bun început, să găsească o gospodărie tradițională, pe care să o reabiliteze, transformând-o în casă de oaspeți, și care să devină, pentru ceilalți membri ai comunității, și nu numai, un exemplu de bune practici, în ce privește reabilitarea clădirilor vechi. Deși Valea Zălanului a devenit cuibul Prințului Charles, atunci când vine în vacanță în România, casa e deschisă tuturor, în regim de pensiune. Pentru că una din dorințele Prințului a fost de a evidenția beneficiile unui turism ecologic, rural, într-o țară cu atât de mult potențial.
- Cine a ales locul?
- Toți cei implicați am avut o contribuție, dar cea esențială a aparținut Contelui Tibor Kalnoky, de la Micloșoara, prieten al Prințului Charles, pe care acesta îl vizitează an de an. Satul Valea Zălanului din Covasna a fost întemeiat de o comunitate de sticlari, aduși de undeva de prin părțile Boemiei, de către predecesorii familiei Kalnoky. Până când a ars, dintr-un accident, glăjăria a funcționat și chiar a furnizat sticlă, pentru Biserica Neagră din Brașov. Azi, s-a pierdut cu totul tradiția locală în sticlărie, iar comunitatea a devenit 100% agrară.
- Ați putea descrie cititorilor noștri așezarea?
- Dacă există vreun loc în România în care poți simți pacea, pot spune cu mâna pe inimă că ăla e Valea Zălanului. Imaginați-vă o gospodărie la capătul unui sat, așezat pe o vale splendidă, cu versanți abrupți, acoperiți de pajiști. În spate are o pădure superbă, de foioase, în față curge un pârâiaș, iar în iarbă e o explozie de flori. Un botanist a constatat că pe un singur metru pătrat de acolo sunt în jur de 50 de specii de plante. E, de altfel, unul din motivele pentru care Alteța Sa vine în România, în perioada mai-iunie. Când am ajuns eu prima oară, gospodăria încă nu era achiziționată. Mai locuia acolo o bătrână mărunțică, care-și spărgea singură lemnele cu un topor mai mare decât ea și care, draga de ea, abia mai îngrijea o văcuță și doi câini. Am încercat să conservăm cât mai mult din substanța originală, am schimbat lemnul doar unde era putred, am și reciclat foarte mult folosind lemn, ferestre și uși de la alte case din zonă, care se aflau într-o stare avansată de degradare și nu mai puteau fi salvate. În fostul grajd se află acum sufrageria, podul unde se păstra fânul a fost deschis și transformat într-o galerie, pentru încălzire s-au instalat un șemineu și sobe de teracotă (dar există ca variantă de siguranță și încălzire centrală, și încălzire prin pardoseală). Iar în ce privește decorațiunile interioare - mobila, textilele -, inițiativa aparține familiei Kalnoky. Alteței Sale i-a plăcut foarte mult ce au făcut dânșii la Micloșoara și a mers pe mâna lor. Sunt în marea majoritate obiecte autentice, recuperate din târguri și din anticariate.
- Cum vă explicați că, dintre toate locurile din lume, Prințul Charles a ales tocmai România, pentru vacanțele sale?
- Nu aș putea să spun cât de des vizitează alte locuri, dar pot să înțeleg plăcerea de a veni în România. Nu doar pentru peisajele extraordinare, care par rupte, pur și simplu, din rai, ci și pentru faptul că aici tradițiile sunt încă vii, nu țin de muzeu, ca în Occident. Încă mai există o autenticitate a vieții în comunitățile sătești, care în altă parte s-a pierdut cu totul. Unde, în Europa, mai poți vedea oamenii, ducându-se duminică de duminică la biserică, în port popular? Apoi, cred că un alt motiv pentru care vine în România, e și pentru că România înseamnă vacanță, înseamnă să lase toate cutumele princiare în urmă. Aici, e puțin cunoscut. Poate fi în largul său, poate să se bucure de naturalețea oamenilor și să vorbească liber cu ei. Întotdeauna este înconjurat de un grup de prieteni, se odihnește în casele a căror reabilitare a sprijinit-o, face drumeții și călătorește în diverse locuri din țară. Vizitele Prințului Charles în România sunt particulare, n-au nimic oficial, nu au existat între noi formalități, și mă bucur enorm că am avut privilegiul să-l cunosc în aceste circumstanțe. Am descoperit un om șarmant, foarte deschis. Ne-am găsit multe puncte comune în discuțiile noastre, fiindcă Alteța Sa e un apărător înfocat al arhitecturii tradiționale și al valorilor tradiționale, în general. Am avut onoarea să ne facă o vizită și la Meșendorf, la cele două căsuțe frumoase, unde, alături de Fundația Pro Patrimoniu, a sprijinit lucrările de reabilitare a presei de struguri. Anul acesta a venit și la Brașov, tot în vizită privată. De la cineva care a văzut toată lumea asta ne-am fi putut aștepta să fie blazat în fața unui orășel transilvănean. Dar ca întotdeauna, cu deschiderea lui enormă față de România, a fost sincer curios și încântat de tot ce a văzut.
Porțile Brașovului
- O plimbare alături de Prințul Charles e, poate, și o ocazie de a privi orașul natal prin ochii unui occidental. Cum ați regăsit Brașovul, după un deceniu petrecut în Marea Britanie?
- Brașovenii, ca marea majoritate a românilor, au fost prea prinși în dorința lor de a absorbi tot ce ține de cultura din Vest și au pierdut din vedere, adesea, ce era cu adevărat valoros chiar în ograda lor. Pentru unii, valorile tradiționale erau asociate cu propaganda comunistă. Pe de altă parte, modelul capitalist, cu speculațiile imobiliare, a dus la apariția unor construcții și ansambluri hidoase, care au deformat orașul. Dacă mai sunt și brașoveni care încep să prețuiască ce e vechi și autentic, asta se datorează, culmea, tot occidentalilor care le trec pragul, care au pierdut deja toate aceste lucruri și vor să le regăsească.
- Ați inițiat un proiect, "Porțile Brașovului", care le-a dat brașovenilor un motiv în plus să fie mândri de orașul lor. Le puteți spune cititorilor despre ce e vorba?
- Niște vecini brașoveni, știind cu ce mă ocup, m-au rugat să-i ajut să-și salveze poarta lor istorică de lemn, de la intrare, fiindcă celelalte familii din curte ar fi vrut o poartă nouă, după modelul la modă din metal cu plexiglas. Am prezentat situația în cadrul unei întâlniri de board, la Fundația Pro Patrimoniu, iar domniile lor, Prințul Șerban Cantacuzino și Prințesa Marina Sturza, niște oameni absolut extraordinari, au fost bucuroși să sprijine această inițiativă. Am găsit o echipă de meșteri foarte buni care au recondiționat această poartă. Locatarii sunt foarte mândri, nu există zi să nu treacă un turist să se fotografieze cu ea. Ne-am trezit, imediat după, inundați de cereri. Azi mă bucur să constat că proiectul continuă de mai bine de patru ani.
- Satele istorice din Elveția au parte de reglementări specifice de renovare și restaurare. De ce nu se poate bucura și România de astfel de legi?
- Dar există legi foarte bune și la noi! Ce nu există sunt resursele pentru implementarea lor. Statul nu-și permite să angajeze numărul de specialiști necesar și nu-și permite nici darea în judecată în caz de nerespectare a legii. Pe de altă parte, procedura de autorizare pentru o lucrare e stufoasă, costisitoare și poate dura mult, încât multă lume preferă să plătească amenda decât să aștepte ani. Și, peste toate, ducem și lipsă de specialiști. Sunt foarte puțini arhitecți atestați și, dintre cei atestați, foarte puțini interesați cu adevărat să lupte pentru păstrarea patrimoniului.
Pledoarie
- Se tot vorbește de păstrarea tradițiilor, a devenit aproape un clișeu. Până la urmă, de ce e atât de important să luptăm pentru autenticitate și pentru valorile vechi?
- Vă povestesc o întâmplare foarte personală, care pe mine, una, m-a făcut să înțeleg exact despre ce e vorba. Într-o zi, într-una din călătoriile mele sportive, am dormit într-o cameră cu draperii foarte groase, care, odată trase, făceau un întuneric-beznă. În timpul nopții, m-am trezit pentru câteva clipe și am trăit unul din cele mai terifiante momente din viața mea. Am simțit frică, o frică ancestrală, eram ca un computer care nu-și putea da reboot, fiindcă nu aveam niciun fel de reper de care să mă agăț. Nu știam nici măcar ce fel de ființă sunt, mă simțeam doar o conștiință suspendată în univers. Cred că ăla a fost cu adevărat momentul în care am înțeles profund de ce trecutul e atât de important. Dacă ne rupem de trecut, de tradiție, nu mai știm de unde venim și încotro ne îndreptăm. Deci nu mai știm cine suntem. Trecutul ne definește, ne dă o identitate, ne dă niște repere. Iar arhitectura este concretizarea acestor repere, în piatră, în zidărie. O casă e întotdeauna mult mai mult decât zidurile ei. Poartă istoria și destinele celor care au trăit în ea.
- Ar putea fi arhitectura ecologică, tradițională, un model valabil și pentru zilele noastre?
- Până la urmă, chiar lăsând deoparte discuția despre identitate sau despre mândria apartenenței la un loc, e un adevăr atestat faptul că locuințele tradiționale sunt mult mai sănătoase decât cele noi. Materialele și tehnicile tradiționale creează o anvelopă care respiră, așa cum respiră și pielea noastră, în timp ce tehnicile moderne au tendința de a etanșeiza. Așa cum nu ne îmbrăcăm într-un sac de plastic, tot așa ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a înveli clădirea în polistiren, de a pune ferestre de PVC și de a o acoperi cu tablă. S-au făcut studii care arată că toată această anvelopare e foarte nesănătoasă, se ajunge la un nivel de poluare la interior chiar mai mare decât la exterior. Apoi, de ce n-ar fi valabil și azi acest model, când casele tradiționale au fost întotdeauna construite după principiul durabilității? O casă era făcută să dureze peste o sută de ani: lemnul care se utiliza era ales, se aștepta să ajungă la maturitate, se tăia după un ritual, în anumite faze ale lunii, care influențau cantitatea de sevă din trunchi. De asemenea, structurile tradiționale din lemn se pot desface oricând și se pot monta în altă parte. Dacă, așa cum spune expresia englezească, o casă are pălărie bună și papuci buni, adică o fundație solidă și un acoperiș de calitate, ea poate dura sute de ani. Ca să închei pledoaria mea pentru casele tradiționale, o să vă mai spun și că ele mai au la temelie un ingredient miraculos. Au fost ridicate cu suflet și cu credință. Cu gândul la urmași.
Clara Maria
- Mai faceți și azi sport de performanță?
- Nu, am încheiat în plină glorie, la 27 de ani, în 2001, când după o prestație foarte bună în tot acel sezon, am reușit să obțin titlul de campioană overall a Americii de Sud, la bordercross, la Cupa Continentală. M-am retras fiindcă îmi doream să petrec timp mai mult cu familia, visam să am un copil pentru care, iată, a trebuit să mai aștept 14 ani. Micuța Clara Maria abia a venit pe lume și e o binecuvântare de copil. Acum mă ocup exclusiv de arhitectură, pe care nu o văd însă ca pe o meserie, ci ca pe o foarte mare pasiune. A pornit dintr-o pasiune și continuă să fie o pasiune și cred că n-aș fi putut s-o fac, dacă n-aș fi implicat aceeași tenacitate care mi se cerea și în sport.
- Iată-ne la Brașov, în casa dvs., aflată într-una din cele mai frumoase zone din Schei. Vă mai bate gândul întoarcerii în Anglia?
- Da, dorul de Anglia există încă, dar eu sunt și cetățean britanic și gândul că pot merge oricând acolo mă liniștește cumva. Deocamdată, sunt prinsă aici. Am ce face, dar sunt aproape convinsă că atunci când voi păși din nou pe pământurile britanice, va fi ca și cum n-aș fi fost niciodată plecată.