PAUL "SLAYER" GRIGORIU - "Dacă îi iriți pe oameni, ai șanse să îi pui și pe gânduri"

Paul "Slayer" Grigoriu este un tânăr muzi­cian rock, scriitor de poezie și proză ficțio­nală, dar și de eseuri pe teme creștin-orto­doxe.

Dezinhibat și chiar provocator pe alocuri, de la îmbrăcăminte și până la supranumele pe care și l-a luat, el încearcă să spargă tabuuri și să deschidă ochi. Cu toată "furia" lui, pentru Paul, credința se află, însă, pe locul întâi, și vede convertirea lui la ortodoxie ca pe o minune dumnezeiască. Și crede că e datoria sa de creștin să le împărtășească lumina și altora, așa cum se pricepe mai bine, prin cuvânt sau acorduri de heavy metal. Paul Grigoriu nu trăiește nici din muzică, nici din scris, ci din truda de traducător și interpret din engleză și din germană - ceea ce arată că rebelul poate fi și disciplinat, și foarte organizat. Și încă un amănunt important: Paul Grigoriu e fiul celebrului "om de ra­dio" Paul Grigoriu, atât de îndrăgit pentru profesio­nalismul și vocea sa devenită o "marcă".

Scriitor și muzician

- Dragă Paul (voi folosi adresarea aceasta nefor­mală, pentru că ne cunoaștem de mult, suntem co­legi de generație, iar pronumele de politețe adresat unui rocker rebel ar suna fals). Deci, dragă Paul, cu o formare intelectuală desfășurată pe atâtea direcții - litere, muzică și teologie, ce te simți mai mult: scriitor, muzician, teolog sau traducător?

- Aș spune că sunt scriitor și muzician în egală mă­sură. Pe de altă parte, activitatea mea principală este aceea de traducere și interpretare, iar asta mă deter­mină să mă prezint, în anumite medii, ca traducător. Dar mă simt mult mai mult un om al sunetelor și al lite­relor. Totuși, preocuparea mea principală rămâne teologia ortodoxă. Nu știu dacă am fost clar. (Râde)

- Mulți dintre cei care scriem ne dorim uneori să folosim cuvintele la fel de vibrant și profund precum sună unele compoziții muzicale. Care e raportul celor două arte, în cazul tău?

- În general, între arte există un raport de comple­men­taritate. Muzica ține mai mult de domeniul inefa­bilului, pentru că operează cu sunete, deci este cel mai greu de explicat prin cuvinte, și, poate tot de aceea, mai emoționantă. În ce mă privește, pentru că sunt mai înclinat spre cuvinte, văd o relație cam în genul celei popularizate în anii 1960-1970 de cantautori ca Bob Dylan sau Jim Morrison, care erau mai degrabă poeți decât muzicieni, dar care știau să strângă în jurul lor muzicieni care le înțelegeau viziunea, și astfel se năș­tea o artă sincretică foarte reușită, cu mare efect.

- Când ai început să faci muzică mai serios, să ai trupă, să dai spectacole?

- Am avut prima formație în 1995, după tot felul de încercări eșuate în anii de dinainte. Nu știu dacă se poate spune că făceam muzică serios, căci eram o tru­pă de liceu, dar ne străduiam. Toți membrii erau colegi sau foști colegi din Liceul German. Apoi, când am dat la Teologie, am neglijat puțin muzica. Însă, când m-am simțit suficient de bine "înfipt" în facultate, m-am apucat, prin 1998, de studiul muzicii cu profe­sori, ca să intru și la Conservator. Aveam un handicap serios, pentru că, spre deosebire de cei mai mulți con­tracandidați, eu nu proveneam dintr-un liceu de mu­zică și știam doar vag notele. Am avut mult de recu­perat în doi ani de pregătire.

- Cum s-a numit prima ta trupă?

- Rising Shadow. A durat cel mai mult, din 1995 până în 1998-1999, și-apoi cu o revenire, într-o componență schimbată, între 2005-2007. În 1996 ne-a apărut primul album: "Tears of the Sunset". E considerat primul disc oficial de death metal din România.

- Ce voiați să spuneți prin "Rising Shadow", umbra care se ridică?

- Numele l-am dat eu, chiar înainte de a avea tru­pa. Inițial, a fost o metaforă pentru ideea umbrei unui sfânt care se înalță peste lume și plânge când ne vede păcatele și suferința. Apoi am dezvoltat con­ceptul și am vorbit despre "Rising Shadow", ca despre Umbra Crucii care veghează asupra lumii. Spun că am vorbit, pentru că eu vorbesc destul de mult la concertele noastre - chiar prea mult, mi se reproșează uneori, dar am explicat că eu de aia și dau concerte, ca să pot să transmit un mesaj.

Rockerii de la Liceul German

- Erai deja un om credincios atunci când ai înce­put să cânți rock?

- Eram mai degrabă interesat de credință, decât propriu-zis credincios. Paradoxal, la noi în liceu, la ora de religie, care era opțională, participau mai ales rockerii. Cu plete, tricouri și cercei în ureche. Toată gașca noastră de rockeri era interesată de spiritua­li­tatea creștină. Sigur că asistam la orele de religie cu ochii adolescenților neîmbisericiți, dar cu o curiozitate reală. Creștinismul era, de altfel, unul dintre princi­palele noastre subiecte de discuții, și în restul timpu­lui. Eu n-am avut parte acasă de o edu­cație creștină. Nici de una atee. Era o oarecare neutra­litate, din punc­tul ăsta de vedere. Bunica se închina și o luam în râs, dar cam atât. Până la 12 ani, am fost un ateu militant, dacă se poa­te spune așa des­pre cineva la vârsta aceea. După care, la 12 ani, bunicul a in­sistat să mă învețe "Tatăl nostru". L-am învățat cu noduri. Apoi am văzut un film căruia i se pot reproșa multe, "Iisus din Nazaret", de Franco Zeffirelli, dar care a mișcat ceva în mine. Și atunci am în­ceput să mă intere­sez mai mult... Am luat-o, la început, ca pe o preocupare cul­turală. Mi-am dat sea­ma că, pentru a avea o bază în cultu­ra europeană - sigur, nu formulam așa atunci, dar asta era ideea -, trebuie să cunoști "Noul Testa­ment". Deci, l-am citit. Și am rezonat la ceva din ce am găsit în el. De acolo a în­ceput să se dezvolte această credință a mea. Era una confuză și care nu prea avea legătură cu Bise­rica, dar care urmărea principiile și valorile creștine. I-am influențat și pe alți colegi ai mei, iar după termi­narea liceului, m-am apropiat, ușor-ușor, și de viața propriu-zisă în Biserică și am început să intru într-un program liturgic și bisericesc, în care încerc să mă mențin și azi.

"Rockul nu e nici satanist, nici creștin, nici de stânga, nici de dreapta"

- Nu ți s-a părut că este o diferență de neîmpăcat între muzica pe care o îndrăgeai și credința creștină?

- Nu. Mă feresc foarte tare de generalizări, sunt atent la nuanțe și la cazurile particulare. Și am intuit din primul moment că rockul e un fenomen foarte amplu, care nu poate fi băgat într-o schemă. Nu poți spune că rockul e satanist, nici că e creștin, nici că e de stânga, nici că e de dreapta, deși manifestări pe toa­te aceste direcții au fost și sunt. Și-atunci, am apreciat ce era de apreciat la formațiile mai apropiate de cre­dință, iar de la celelalte am reținut valoarea estetică, valoarea actului artistic. Iar ce nu corespun­dea con­vingerilor mele am lăsat deoparte. Mai târziu, am găsit această abordare și la Nicu Steinhardt, care, cu toată călugăria lui, nu se sfia să citească Baudelaire.

- Totuși, de ce ai simțit nevoia să-ți iei un su­pra­nume ca "Slayer" (criminal)?

- Este o rămășiță din primii ani, când mulți rockeri aveau obiceiul să-și adauge la nume formația prefe­rată. Cum eu am rămas constant în această preferință pentru trupa "Slayer", mi s-a lipit acolo acest nume și l-am păstrat. Mai ales că trebuie să mă deosebesc de tatăl meu, pe care îl cheamă tot Paul Grigoriu, și cred că e o modalitate potrivită. La un moment dat, glu­meam cu un prieten, rocker și el, și absolvent de Teo­logie, că, dacă mă întreabă cineva de ce îmi spun "Sla­yer", voi răspunde că înseamnă "ucigașul de eretici". (Râde)

- Tot "Slayer" semnezi și eseurile tale pe teme creștine. Nu ți se fac re­proșuri pe această te­mă?

- Trebuie să recu­nosc că am gust pentru provocare și mă gân­desc că, în general, dacă îi iriți pe oameni, ai șan­se să-i pui și pe gânduri. Cineva enervat de a­ceas­tă semnătură s-ar pu­tea apuca să și citeas­că articolul pe care îl public sub ea, eventual ca să mă combată, și poa­te ar cădea pe gân­duri, ceea ce e destul de mult.
Altfel, una dintre principalele trăsături ale așa-numitei educații rock care mi s-a întipărit în personalitate este că îmi pasă foarte puțin de ce spun cei din jur, atâta vreme cât eu nu le ofer prilejuri reale de smin­teală.

- În muzică ești adeptul unui gen dur și uneori chiar violent. Cu toate astea, ai ales să urmezi Teologia, un studiu care propovăduiește blândețea, bunătatea și liniștea... De ce?

- M-am hotărât foarte târziu la ce facultate să dau, în trimestrul doi din clasa a XII-a. Nu eram pregătit să încerc la Conservator, care era prima opțiune, dar nici nu voiam să stau acasă un an. Și-atunci, pentru că mă interesa foarte mult creștinismul, am ales Teologia Ortodoxă. Și nu regret. Am ieșit din acea facultate cu niște lucruri învățate, care depășesc orice discuție des­pre nivelul învățământului românesc, despre scanda­lurile care au existat, chiar pe când eram și eu stu­dent... Eu chiar am învățat în acea facultate și mi s-a oferit prilejul să sporesc duhovnicește. Dacă m-am și folosit de asta nu știu.

Trupă rock, cu binecuvântare de la preot

- Cânți și în corul unei biserici din București. Părintele paroh îți este duhovnic și, desigur, știe de pasiunea ta pentru rock. Cum vede sfinția sa îmbi­narea aceasta de teologie și muzică "metal" la un ucenic al său?

- Când am dat examenul de admitere la Teologie, am avut nevoie de recomandarea preotu­lui din parohia mea. M-am dus la biserica de lângă blocul în care locuiesc, unde mai fu­sesem de multe ori, dar niciodată nu stătusem la o Liturghie cap-coa­dă. Mă și spovedisem o dată sau de două ori, dar asta în timp de pa­tru ani. L-am găsit pe părinte în curte, strân­gând niște frunze usca­te. Eram îmbrăcat cu un tricou cu "Mega­deth", cu părul lung, mult peste umeri, și cu patru cercei, trei într-o ureche și unul în cea­laltă. L-am salutat pe părinte și i-am spus de ce am venit. Părintele mi-a răspuns, zâmbind: "Dar eu nu prea te-am văzut pe frăția ta la biserică". "Păi, am mai fost din când în când". "Ăsta-i port de teolog?", m-a mai în­trebat blând. Eram însă pregătit cu argumente și pentru felul în care arătam. Până la urmă, părintele mi-a promis recomandarea cu o condiție: să vin în fie­care duminică la Sfânta Liturghie și să cânt la strană. M-a mai rugat să-mi acopăr cerceii cu pletele, când sunt în biserică, pentru a nu-i sminti pe alții. Am făcut cum mi-a spus și așa am intrat mai bine în ciclul de viață bisericesc. Cred că părintele a înțeles atitu­dinea mea față de credință. Când am avut incertitudini față de un cântec pe care l-am scris, l-am întrebat și mi-a dat sfat. Iar când am alcătuit noua formație, "Lost society", în care cânt acum, i-am cerut binecu­vântare și am pri­mit-o. Sper că nu-i fac rău spunând asta.

- De ce, din tot rockul, ai ales stilul cel mai dur, metal?

- Cu asta am început. Probabil e un gen mai direct, care, la vârsta aceea, consona cu pornirile noastre rebele firești, și am rămas cu această etichetă, care nu mai este reală. Ascult metal și astăzi, dar ascult rock din toate perioadele și toate genurile... Și, lucru pe care vreau să-l subliniez, eu sunt meloman, ascult și jazz, muzică clasică, îmi place foarte mult folclorul diferitelor popoare, în special cel român și cel irlan­dez... Nu mă limitez nici la latura cea mai dură a rockului, și nici la rock.

Pe Athos

- Să vorbim acum și despre literatură. Spuneai că ești mai atras de litere decât de muzică...

- Sunt mai bun la cuvinte decât la muzică. Mi-ar fi plăcut să fie invers, dar bunicul matern, profesor de limba franceză, mare mutilat de război și unul dintre modelele copilăriei și adolescenței mele, m-a învățat să citesc de la trei ani, iar muzică am învățat abia pe la 20. Prima carte proprie publicată este "Jurnalul athonit", scrisă împreună cu prietenul meu Alexandru Rădescu și apărută la Editura Filos. Am mai publicat traduceri, prima fiind "Viața lui Fidel Castro", tra­du­să din limba germană, care a apărut la Editura Publica. Celor de acolo le-a plăcut cum mi-am făcut treaba și m-au tot solicitat. Încet, încet, am trecut de la biografii - între ele fiind și cea a lui Andre Agassi - la cărți ceva mai serioase. Cea pentru care sunt foarte recu­noscător că mi s-a oferit ocazia să o traduc este cartea de memorii a unui scriitor contemporan american, J. R. Moehringer. Am ajuns la ea pentru că el este cel care l-a ajutat pe Agassi să-și scrie autobiografia. Moeh­ringer este câștigător al Premiului Pulitzer și autobiografia lui, "The tender bar" ("Dulcele bar" - am tradus în română), s-a bucurat de un deosebit succes și e foarte apreciată de mediile intelectuale. Este, și în opinia mea, o carte foarte reușită, de lite­ratură americană de secol XXI. Acum lucrez la tra­ducerea unui alt roman al aceluiași autor. Am tradus, precum știi, și "Creația și inima omului. O perspec­tivă creștin-ortodoxă asupra mediului", de Pr. Mi­chael Butler și Andrew P. Morriss, apărută la Editura Rost. O carte de teologie aplicată.
În ce privește scrierile proprii, am la o editură, spre evaluare, o carte autobiografică despre anii mei de liceu, o carte care pe mulți îi va face să se zbur­lească, dacă va apărea. Mai am la sertar vreo douăzeci de nuvele. Și, de ase­menea, mă gândesc să scriu o carte de eseuri pe ba­za roma­nului "În cău­tarea timpului pier­dut", al lui Proust.

- Ce te-a impre­sionat cel mai mult pe Athos?

- Am fost pe Sfân­tul Munte de vreo cinci ori. Prima dată, la 21 de ani. Eram singur și mă temeam că toți acei călugări îmbunătățiți, despre care știam că văd cu duhul, or să mă facă cu ou și cu oțet pen­tru păcatele din viața mea. Dar m-am întâl­nit cu un că­lugăr la schitul ro­mâ­nesc Pro­dromu, care mi-a po­vestit di­verse lucruri din lu­mea noastră și care mi-a transmis subtil anu­mite învă­țături du­­hov­nicești. Atunci am simțit dra­gostea care există în Sf. Munte pentru lume. Asta m-a atins su­fletește cel mai mult. Acolo e o ru­găciune perma­nentă pentru lume. Și te copleșește. Mulți dintre cei care au mers în Sf. Munte s-au întors cu gând de că­lugărie, din acest motiv. Eu m-am întors cu ideea că ar trebui să facem ceva pentru ca rugă­ciunea și at­mo­sfera din Sf. Munte să se transmită lumii noastre, fără a o transforma într-o lume de mâ­năstire. Mi-aș dori să se înțeleagă unitatea în duh care trebuie să fie între viețuitorul din lume și cel din mâ­năstire, pentru că, în fond, același Hristos a venit pen­tru toți.

Un tată celebru

- Ești fiul lui Paul Grigoriu, un as al radioului românesc, foarte cunoscut și îndrăgit. În ce măsură ți-a influențat deciziile majore un tată așa de pu­ternic?

- Tata a început să capete acea celebritate de care vorbești după 1990, în vremea adolescenței mele, căci înainte nu prea intra pe post. Și atunci, relația noastră a început să se tensioneze. Eu aveam în cap gărgăunii tuturor adolescenților, iar el era sub presiunea propriei meserii. Părinții mei erau divorțați, și eu stăteam cu mama, dar tata era mai puțin permisiv decât ea. De câte ori mama pleca pe undeva și rămâneam pe mâna lui, lațul se strângea un pic mai tare, prilej de conflicte între noi. Totuși, nu mi-a spus niciodată ce să fac, ce școală să urmez, m-a lăsat să aleg. Nu mi-a spus nici ce muzică să ascult, dar faptul că primul meu concert de rock a fost unul la care m-a dus el, înainte de revoluție, în 1989, și că, atunci când am început să ascult și partea mai veche a rockului, am găsit în casă discuri cu muzică rock, sigur că m-a influențat. Prin tata l-am cunoscut, de altfel, și pe Ilie Stepan de la Timișoara, care este un muzician rock profund creș­tin, și despre care pot spune că este unul dintre mo­delele mele în muzică. Dar, deși de multe ori s-a opus inițial deciziilor mele, ulterior, tata a știut să mă spri­jine, fie și discret. Influența lui asupra mea a crescut în ultimii zece ani. Citesc cărțile pe care mi le pro­pune, ascult muzica pe care mi-o recomandă, deși deja am ajuns să-i recomand mai degrabă eu lui ce muzică să asculte... Și mai învăț și din cărțile pe care le scrie el.

Pustnicul vizionar

- Aș vrea să încheiem cu o experiență de credință care te-a emoționat în mod special.

- Cel mai mult m-au marcat în viață, și în ce privește credința, anumite întâlniri. Îmi vin în minte acum două dintre acestea. În 1997, am fost în Austria, la Gratz, cu părintele meu duhovnic, la un fel de întâlnire ecumenică, unde însă nu se făcea rabat de la mărturisirea ortodoxă. Și acolo am nimerit la aceeași gazdă cu părintele profesor Constantin Mihoc, de la Teologia bucureșteană, pe care însă nu-l aveam das­căl, căci preda numai la Secția Pastorală. Când m-a văzut cu plete și cu cercei și a aflat că sunt student la Teologie, a început să mă ia la rost. Dar, după ce am apucat să vorbesc și eu, la sfârșitul unei lungi discuții, mi-a spus: "Să știi că de acum ai în mine un aliat la cancelarie. Dacă vreodată cineva se va lua de tine din cauza părului lung sau din alt motiv, poți să contezi pe mine că te voi apăra". Părintele Mihoc a murit acum câțiva ani, într-un accident avut chiar la biserica lui din Berlin, dar sunt legat și acum de el sufletește și îmi doresc să mă apere și în "Cancelaria" de Sus. O altă întâlnire care m-a emoționat a fost cu un pustnic din apropierea Mânăstirii Petru Vodă - Neamț. Eram împreună cu alți patru prieteni, fiecare cu durerea lui, și am reușit să îl înduplecăm să ne primească. Înainte de a spune noi ceva, ne-a rugat ca, înainte de a-i pune întrebări, să-l ascultăm o jumătate de oră. Ne-a răspuns atunci la toate întrebările pe care nu le pusesem, dar care ne frământau. Și erau pe pro­bleme foarte concrete: de la necazuri în dragoste, până la chestiuni imobiliare. Părintele știa ce voiam să aflăm, fără să-i spunem, și ne-a răspuns punctual la toate întrebările, îmbrăcându-le în haina credinței. Am rămas fără cuvinte în fața acestei minuni.


Transfocator

Născut în 1978 la București, a urmat Școala Ger­mană din Capitală, din clasa I până în a XII-a. În anul 2000, a absolvit Facultatea de Teologie, Secția Li­tere, iar în 2005 - Universitatea de Muzică din București, Secția Pedagogie Muzicală, cu specializare secundară Canto. În 2006 și-a luat diploma de master în Muzi­co­logie, iar în 2012, pe cea de master în Limbi Străine - interpret pentru conferințe. Lucrează ca traducător și interpret independent pentru limbile engleză și germa­nă. Este lider al trupei rock "Lost society", a publicat o carte de autor despre mânăstirile de pe Muntele Athos și a tradus în românește câteva bestseller-uri interna­ționale. Este căsătorit și cântă în corul unei biserici din București.

"Monahul de la Rohia"

"Sunt «ucenicul» lui Nicu Steinhardt, monahul Ni­co­lae de la Rohia, pentru că el îmbină excelent o cultură vastă cu trăirea profundă a ortodoxiei. Este atât de rar din acest punct de vedere, încât, dacă ar mai trăi, în ciu­da prestigiului moral căpătat după anii de închisoare, ar fi fost mult atacat și de către anticreștini, și de ultracon­ser­vatorii ortodoxiști. Sunt convins că, așa cum unii se smintesc când află că eu ascult "Metallica" și merg la biserică, s-ar fi smintit destui și pentru că monahul Nicolae de la Rohia citea Rimbaud și Baudelaire".

Mare evlavie la...

"...Maica Domnului. Apoi, la Sfântul Serafim de Sarov, la Cuviosul Siluan Athonitul, la Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul, un sfânt contemporan, canonizat anul trecut, pe care îl simt ca pe un bunic, la sfântul Atanasie Athonitul, la Sfinții Martiri Brâncoveni, prin exemplul pe care l-au dat, și care îi arată ca pe niște vârfuri ale di­mensiunii spirituale pe care le poate atinge acest neam; iar pentru mine este foarte importantă legătura dintre credință și neam. În plus, pe mine mă cheamă și Radu, iar de ziua Sfinților Martiri Brâncoveni, mai am o zi de nume, pentru că pe unul dintre fiii voievodului îl chema Radu. Acești sfinți, cu toții, m-au schimbat câte puțin. Dar îi iubesc și pe alții, mulți, pentru diferite alte motive."

Icoana preferată

"Iubesc mult icoana Maicii Domnului grabnic-ascul­tătoare de la Mânăstirea Dochiaru din Sf. Munte, a cărei copie există la Mânăstirea Lainici din Gorj. Și copia îmi place la fel de mult și am evlavie la fel de mare și la ea."

Rugăciunea de urgență

"Când sunt la o mare nevoie, primele rugăciuni pe care le spun sunt: «Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!» și «Prea­sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!». Alt­fel, îmi încep ziua cu «Împărate Ceresc, Mângâie­to­rule...»."