PĂDUREANA

Un zâmbet albastru

Anișca Ișfănoni are 80 de ani și își îmbracă costu­mul de pădureană. Aici, în Dăbâca, dincolo de lacul Cinciș, unde încep dealurile cu pă­duri și se sfârșesc drumurile știute. O aștept. Din cer a uitat să mai plouă, timpul s-a oprit în loc, iar locul s-a umplut cu toată tihna lu­mii și așteaptă și el. Locul ăsta, Ți­nutul Pădurenilor, unde liniștea e liniște, iar seninul e senin, locul ăsta care așteaptă ca timpul să se în­toarcă și să treacă mai departe, locul în care Anișca Ișfănoni își îm­bracă iarăși costumul de pădu­rea­nă. Cel mai arhaic și mai bine păs­trat port popular din întreaga țară și unul dintre cele mai vechi din Eu­ropa, dacă nu cel mai vechi, așa cum cred etnografii. Anișca iese în curte și zâmbește. Zâmbește cu cei mai albaștri și mai adânci ochi pe care i-am văzut vreodată. Anișca zâmbește de dincolo de timp, de dincolo de cei 80 de ani pe care îi are, Anișca zâmbeș­te în hainele ei de pădureană, un zâmbet mândru și al­bastru, un zâmbet care e al ei și al tuturor femeilor de dinaintea ei, un zâmbet care a fost și va mai rămâne aici, atâta vreme cât timpul va uita să treacă. Mărturia directă, sim­plă, vie, fără teorii și ex­plicații de prisos, că dacii au fost și au rămas aici. Chiar dacă acum, că Anișca s-a îm­brăcat și îmi zâmbește, timpul s-a întors din nou în matca lui și trece mai departe.

Haina de lumină

Cămașa, pieptarul, opre­gele sau catrințele, brâul, bră­cira, cojocul, podoabele. Ăsta-i portul. Istoria pe care o poți învăța privind Columna lui Traian, unde fe­meile dace sunt arătate în aceleași haine, sau aici, în Dăbâca, în curtea Anișcăi Ișfănoni. Două feluri de a intra în tainele unei lumi care a trecut. Cel riguros și dis­tant, al unei istorii care se învață, sau cel viu și mi­ra­culos, al unui timp care încă se mai tră­iește. Ciu­pa­gul: partea de sus a cămășii de pânză care se poartă în­totdeauna lungă, până la pământ. Cipca: partea de jos. Arniciul, roșu, negru sau vânăt, care apa­re pe toate cusăturile: pe mâneci, pe guler, pe piept, la poale. Apoi motivele: cosiile, bugienele, delărenele, puiul peste cot, de la mâneci. O întreagă limbă neștiu­tă, care apare într-un singur costum, pe o singură că­mașă. O cămașă la care se lucra mai bine de doi ani. Iar o femeie mări­tată trebuia să aibă cel puțin cinci. Apoi țesăturile din lână, vopsite în negru, ale opre­gelor, negrul pe care oa­menii îl scoteau din coajă de arin. Șuba cu clini, pe care femeile o purtau pe timp de iarnă. Șuba împodo­bită cu bârnași, bârnașii roșii sau verzi, la femeile ti­nere, vineții, la cele bătrâne. Tolobonii de lână albă, cu motive cusute la margini, care se purtau în loc de cio­rapi. Lătița de la gât, lătița cu colț de la piept. Brâul în bâte care se încinge pri­mul pe mijloc. Brăcira în­gus­tă care se înfășoară deasupra. Bălțul, cordo­nul din fâșii de piele cu ținte de cositor, care se lea­gă și mai sus. Apoi, pe șoldul stâng, cheile pe chinci, cinci chei de alamă și cinci inele prinse pe bucăți de piele. Apoi, alte trei lanțuri simple: za­lele, zalele cu cior­coloți și zalele șerpești. Peste un kilogram de podoa­be la un singur costum. Și bucu­ria, și zâmbetul, și toa­te rosturile știute și neștiute, într-un singur port, în­tr-o singură rugăciune, rugă­ciunea asta pe care fe­meile care n-au uitat încă mai știu să o spună: "Că­mara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită. Și îm­bră­căminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina - taina sufletului meu! Și mă mântuiește, Mân­tuitorul meu!". Haina pe care Anișca Ișfănoni a îm­brăcat-o azi pentru mine pur și simplu, ca s-o văd, s-o înțeleg, să mă mir și s-o ad­mir. Haina pe care ea, numai ea, se mai încăpățânează să o poarte astăzi, când timpul trece tot mai grăbit. Pe care a purtat-o toată viața ei de 80 de ani, în zilele de săr­bătoare și de ru­găciuni, portul ei de pădureană, miracolul aces­ta din vre­muri străvechi.

Roșu

Fată, Anișca Ișfănoni își purta părul în două chiși. Pe una din ele și-o trecea peste urechea dreaptă unde o prindea de cea de-a doua, împletită cu părul de la ceafă. Umbla cu capul des­coperit sau purta un batic roșu. Roșu: culoarea fetelor tinere, ne­mă­ritate. Cu­loa­rea cu care pădu­renele in­trau în viață. Iar viața în care a intrat acum 80 de ani Anișca Iș­fănoni era cu totul alta. Amintirea abia începuse, era pli­nă de începuturi și fără sfârșituri, totul era pentru totdeauna. Roșu. Ținu­tul Pă­durenilor era întreaga lume, singura posibilă, din­colo de ea nu mai putea fi nimic. Dumnezeu lăsase oamenii pe pământ să mun­cească, să se roage și să se bucure. Și asta și făceau. Tatăl ei, mama, frații. O familie de pădureni care își știa rosturile pe care nu le-a trădat nicio­dată. O familie mică, printre sute de alte familii, poate mii, toate strân­se laolaltă într-o familie mare, nesfârșită, cea a pădu­re­nilor. Pădurenii din Mun­ții Poiana Ruscăi. O lu­me răs­firată peste dealuri, pă­duri și lunci, care își știa me­nirea. Iar acolo, în inima ei, viața fiecăruia, miracu­loasă și unică, așa cum tre­buie să fie o viață de om. Anișca, fetița cu ochi albaș­tri în care încape o lume care tocmai începe. Ca o înserare în care tatăl ei, mo­rarul, se întoarce acasă, își sărută soția și se așează la masă. Rugăciunea în tăcere, soarele pe ducă, lătratul unui câine. Apoi somnul. Și lu­mea va începe iar, altfel, doar mâine e duminică, duminica e sărbătoare, dumi­nica lumea merge la bise­rică. La biserică, tatăl ei, morarul, nu mai e morar, e "pitrop". Iar asta înseamnă că e sărbătoare, asta în­seamnă că lumea se odihnește, se adună împreună și se roagă, asta înseamnă că Aniș­ca își va îmbrăca hai­nele pe care le iubește atât, hai­nele de lumină, asta înseamnă că mama ei îi va împleti părul și îi va pune băsmăluța roșie. Anișca știe deja toate rugăciunile, le iubește, le dezmiardă cuvintele, știe că înăuntrul lor sălășluiește o putere mare, care te ține viu și fără griji, chiar și atunci când obosești de prea multă muncă. Pentru că o fi Anișca doar o fetiță, dar în casa ei e în­tot­deauna ceva de făcut. Fân pentru vite, țesălat caii, căpițele, plivitul buruienilor, ohooo, atâtea lucruri de care o pădureană mică trebuie să se îngrijească. Nu se plân­ge, așa se face, toată lumea pe care o știe - iar Dă­bâca e mare, Dăbâca e întinsă - mun­cește la fel. O fi greu, nimic de zis, dar ea poate munci mai mult decât alții, ea are un secret și îl spune ori de câte ori simte că e prea mult și puterile ei de fetiță încep să slăbească. Când își spune secretul, șoptit, prinde curaj și se face mare, ca un om mare de mare, nu mai are teamă de nimic, se simte apărată, iubită și împlinită. Anișca spu­ne atât: "Domnul meu și Măicuța mea, aveți grijă de mine!" Așa simte că trebuie să spună, n-a învățat-o ni­meni rugăciunea asta, poate nici nu e o rugăciune, poa­te e doar așa, felul în care o fetiță cu ochi albaștri vorbește cu lumina pe care o simte în ea. E mică, are patru, poate cinci ani, și lu­mina o ia pe sus, își cere iertare și fuge în casă să își spună secretul. Doar un secret e un secret și nimeni nu trebuie să-l știe. Numai omul ăsta care trebăluia ceva în curtea lor a văzut-o. A văzut-o cum a intrat val-vâr­tej în casă, a văzut-o și cum a căzut în genunchi, a înțeles și ce face și a înce­put să râdă. Să tot râdă. Fetița s-a făcut și mai mică decât era; gata cu secretul ei! Omul râdea mai departe. Anișca nici n-a vrut să-l pri­vească în ochi când a ieșit din casă. "Anișcă, tu Aniș­că", i-a spus bărbatul după ce s-a potolit din hohotele lui, "păi tu la sobă știi să te rogi?!" "Păi, că unde?", i-a spus fetița. Omul a luat-o în brațe, a mângâiat-o pe păr. Părul ei împletit în chiși. I-a zis să nu se supere că a râs, dar el om să se roage la sobă n-a mai văzut. La sobă se ruga Anișca atunci când simțea lumina că tot crește în ea. Era copil, se­cretul era mare, iar soba nu­mai bună ca să-l păstreze. Anișca râde acum când îmi povestește. "Ce știam eu? Noroc cu omul ăla care mi-a spus unde-i răsăritul și că acolo trebuie să mă rog, că poate și acum ai fi văzut femeie bă­trână să se roage la sobă".
Atunci, în vremurile acelea care păreau fără sfârșit, s-a deprins și cu munca, și cu rugăciunea, și cu bucuria, și cu tristețea. Când avea doar 11 ani, mama ei s-a pră­pă­dit, iar tatăl ei s-a luat cu altă fe­meie. I-a fost greu, de acum trebuia să se oste­nească și mai mult, noua mamă era veșnic nemul­țumită: "Treci la lucru!, treci la lucru!" Pes­te familia mare a pădurenilor venea răz­boiul, peste familia mică a Aniș­căi tocmai începea un altul, nevăzut. Lu­mea, așa cum era, se miș­ca încet, bucuria era cu oame­nii, iar oamenii, atunci când venea timpul, mai știau încă să joace până în zori de zi. I-a plăcut să joace Anișcăi. Doamne, ce muzicanți erau atunci! Cum se strângeau neamurile de peste dealuri și păduri, trei zile se auzeau viorile, fluierele, "cimponii" și duba. Și ce fală era să-ți porți portul, și cum sunau zalele și salbele și cheile de pe chinci, când jucau Brâul Pădurenesc! Lumea era nesfârșită! Dar, la 15 ani, Anișca se mărita. A fost vrerea tatălui, a fost ce a vrut și mama vitregă. Anișcăi nu i-a părut rău. Nunta a fost frumoasă, iar Aron, bărbatul, era înalt, drept și muncitor. Viața mer­gea înainte, așa cum trebuia să fie. Roșul ei de fată trebuia să se schimbe cu albul femeii. Așa cerea por­tul. Peste lume, însă, cobora un alt fel de roșu care, în­cet, avea să schimbe lucrurile. Se nu­mea comunism și avea să rămână.

Alb

Acum, Anișca poartă un batic alb. "Cârpa" femei­lor măritate, care atârnă până la pământ. Chișile sunt adunate la ceafă, într-un conci. Viața se schimbă. În­cet, pe nesimțite. Dar nu se intră chiar așa de ușor în Ținutul Pădurenilor, nu-i poți schimba pe oameni pes­te noapte. Nu le poți spune să nu se mai roage, să nu se mai bucure în hainele lor de sărbătoare, să nu-și vadă de pământ, de păduri, de animale. Nu poți să oprești o mamă cum e Anișca să nu-și învețe copiii că Dumnezeu a lăsat lumea pentru muncă, rugăciune și bucurie. Nu poți să le iei binele oamenilor, atât timp cât Aron o iubește pe Anișca, muncesc împreună, își cresc copiii, ridică o casă, joacă de duduie pământul la sărbători, îngrijesc cânepa din care Anișca va țese costume pentru copiii ei, atât timp cât oamenii urmează rosturile lumii lor străvechi. Aron o ia pe Anișca peste tot, la târguri, prin orașe, după cai. Anișca începe să vadă lumea, iar lui Aron îi rămân caii. Caii pe care bărbatul ăsta i-a iubit toată viața, la fel cum și-a iubit soția, copiii și munca. Om drept era Aron, nu l-ai fi văzut să se dea în lături de la o treabă. Cu Anișca făcea casă bună. Și ea știa ce înseamnă munca, nici ea nu a fugit vreo­dată de ea. "O palmă nu mi-a dat Aron al meu în toată viața lui. Nu m-a suduit, nu m-a ocărât. Ăla nu-i om, zicea, când auzea de unul care-și lovea muierea, eu n-aș da în tine nici pentru toată lumea." Îi vezi în fotografii, acum, când Aron nu mai este. Un bărbat înalt, de neclintit, un om mândru, frumos Aron. Ea, Anișca, în portul ei popular, din care țâșnesc ca o lumină vie ochii. Ochii ei adânci, al­baștri, stranii, care aproape că o făceau să se desprindă de la pământ. Știa Aron ce știa. Femeie ca a lui nu găseai așa ușor, o femeie ca asta se naște ca să fie iubită. Lumea, însă, se schimbă. Satul Cinciș ajunge sub ape, în Hunedoara pornește combinatul siderurgic. Începe progresul, epoca de aur. Bărbații sunt trimiși în oraș, la muncă; când clădești socia­lismul, nu ai nevoie de pădureni care să-și vadă de pământul lor. Copiii ajung și ei în școlile de la oraș, asta e bine, vor învăța carte, vor merge mai departe în viață, nu se vor mai întoarce aici decât în vizită, de dor. Nu mai e timp. Timp să îngrijești cânepa din care vei țese cămășile, timp pentru țesut cosii, bugiene sau delărene. Nu mai e timp nici pentru joc, nici pentru sărbători, hainele sunt altele acum, mai ieftine, mai practice, de la oraș. Lumea le îmbracă pe astea, bine măcar că bărbații au de muncă, bine că cei mici fac școală. Binele ăsta, însă, nu e și pentru Anișca. Ea se îmbracă mai departe așa cum știe să se îmbrace, iar dacă duminica biserica din Dăbâca e închisă, pleacă pe jos, oricât de mult, să găsească una în care să intre. Intră în hainele ei de lu­mină, intră învingătoare, intră ca o pădureană adevăra­tă. Doi cai, două vaci și niște oi. Atâta mai au Aron și Anișca în vremurile astea roșii. Se descurcă și așa. La urma urmei, seara, când bărbatul ajunge acasă de la muncă, ea are ce pune pe masă, apoi urmează li­niștea, apoi rugăciunea, iar Anișca spune încet "Dom­nul meu și Măicuța mea, aveți grijă de familia asta!".

Negru

E bătrână acum Anișca. Țesăturile de pe portul ei sunt altfel acum, așa cum trebuie să fie când ești vădu­vă. Negre. Vineții. Portul ăsta al pădurenilor, în care, dacă ești atent, poți citi lumea. O hartă deschisă, plină de minunății, de întortochieri, cute și tăceri, de culori care se sting, odată cu omul, odată cu vârsta. Totul e aici, în portul pădurenilor, bucuria și tristețea, începu­tul și sfârșitul, istoria lumii, sufletul unui om. Când îm­braci hainele astea, îmbraci, de fapt, o mantie vră­jită, ca în basmele cu zâne și zmei, te ridici deasupra lumii, purtând lumea cu tine, îți învingi datul tău de om, viața pe orizontală, și ajungi laolaltă cu moșii și strămoșii tăi. Despre asta e vorba, despre ce ne va rămâne, despre oamenii care încă mai știu să facă o vrajă și să nu se lase învinși de timp. Despre oamenii care au învins, oamenii ăștia neștiuți, cum e Anișca Ișfănoni, care au trecut prin lume cu bucuriile și tris­tețile lor, dar s-au ridicat tot timpul deasupra, cu ochii lor albaștri, mândri, luminoși, de pădureni. O viață simplă, poate, așa cum trăiește Anișca acum, bătrâna de 80 de ani, care se trezește. O nouă dimineață a vieții ei. Lumea începe odată cu ea, încă nu au cântat co­co­șii, Anișca se pune în genunchi și se roagă. Se roagă ne­în­trerupt, așa cum a făcut-o o viață, pentru că asta i-a dat puterea, liniștea și seninul. Ros­tește încet, șop­tit, rugăciunile Tatăl Nostru, Crezul, Psalmul 50. Le știe pe dinafară. Apoi ia cartea de rugăciuni, tocită de vreme, și citeș­te mai departe, cu capul ple­cat, cu bucuria, seninul și smere­nia ade­vă­­rului. Abia atunci când se aud coco­șii, când lumina se face tot mai mare și coboară pes­te pădurile satu­lui, Anișca se ridică și își mai spune o dată, în­cet, șoptit, secretul: "Dom­nul meu și Măicuța mea, aveți grijă de mine!" Ziua poate în­cepe. Iar Anișca nu se plânge. Are atâta treabă de făcut și o va face pe toată, fără să stea o clipă. Vecinii or să strige la ea, s-a obiș­nuit cu asta, "Măi, babo, mai du-te aca­să, cum poți lucra atât?", dar ea le va zâmbi și va lucra mai de­parte. "Hăi, cât e de muncă! Păi, lunca, grădina, car­tofii, curtea, găinile, masa, țesătu­rile, pomii, cine să le grijeas­că?!" Ea, Anișca. Nu degeaba își ceartă bărbații femeile, că deja s-a făcut și vorbă în sat: "Hăi, muiere, dacă ai munci tu ca Anișca, ai muri!" Dar de muncă nu moare nimeni. De un singur lucru a plâns și Aron, bărbat în toată firea, atunci când s-a îmbolnă­vit și a căzut la pat, la mai bine de 60 de ani de la căsătorie. De caii lui. Cum o să se mai îngrijească de ei. Cum să-i mai mângâie. Cum să le mai vorbească. Și a căzut și a ră­mas acolo, la pat, doi ani neîntrerupți. Boală grea, neîndurătoare, de om care a fost luat de la rosturile și pământurile lui, ca să clădească socialismul. Apoi a venit o vreme când n-au mai fost nici socialism, nici com­binat, nici locuri de muncă. Roșul acela mu­rise și luase cu el oameni și copii, îi schim­base, îi smintise sau, pur și simplu, îi dusese departe, prea de­parte de casă. Când noile vremuri sosiseră, era prea târziu pentru tot. Bărbații erau deja prea bătrâni și bolnavi ca să se mai întoarcă la pământul lor, cum a fost odinioară, lumea uitase obiceiurile, copiii ajunseseră la oraș, la blocuri. Nu li s-a mai dat nimic în schimb, nici măcar un loc de muncă, iar satul a tot îm­bătrânit, bărbații s-au tot dus, femeile și-au uitat portul popular în lăzile prăfuite. Curpe­nii Silvașului, Mo­soru, Manu și Goleș sunt acum locuri pără­site. Doar satele de pe malul Cernei hune­dorene, Toplița, Dăbâca și Hăș­dău, încă mai există. Nimeni n-a mai pus câ­ne­pă pentru cămăși, nimeni n-a mai țesut mun­ca aceea de ani pentru o haină, la răz­boaie. Hainele astea ale luminii sunt prea greu de întreținut, de spălat, de purtat. La ce bun? Anișca a rămas singura, ultima, Anișca nu s-a clintit. Când a fost să plece, scurtă vreme, spre copii și frați, a luat cu ea și por­tul. L-a purtat ca o regină venită din alte vre­muri, l-a purtat cu mândrie, l-a purtat pur și simplu. Oamenii s-au tot minunat când au vă­zut-o. Și-au făcut poze cu ea, i-au spus că e frumoasă. La o nuntă, lumea a uitat de mirea­să când a apărut Anișca Pădureana. I-au spus că n-au mai văzut așa femeie. Iar ea le-a zâmbit cu ochii ei adânci, albaștri, fără trufie. Le-a zâmbit cald și simplu, așa cum zâmbesc femeile frumoase. Anișca a învins, s-a ridicat deasupra timpurilor și a mers înain­te, sim­plu și smerit, ca în vremurile acelea când totul era pen­tru totdeauna. Roșul de fată, albul de femeie, negrul de acum, de bătrână. O viață de om, cu bucu­riile și triste­țile ei. Și ochii aceștia, de un albastru incan­descent, plin de lumină. Un sat de văduve e acum Dăbâca. 26 de văduve care pornesc încet, duminica, spre biserică. Una câte una se strâng la porți și merg pe uliță, spre biserica lor veche. "Fetele mele, vădu­vele", le zice Aniș­ca și le mai și ceartă, uneori, că nu-și poartă stra­iele de sărbătoare. "O să le mai cert și de acum încolo și o să le spun ce frumoase sunt. Suntem pădurene, cine mai e ca noi?". Nimeni. Îmi arată foto­grafii cu oamenii din familia ei. Fratele Rusalin Ișfănoni, fost director la Muzeul Satului din București. Fiul, Nicolae Cerișer, primarul comunei. Ea, Anișca, el, Aron, co­piii. Împreună. Pădureni. Cântă cocoșul și latră un câi­ne, o căruță trece pe vale. Liniștea e liniște aici, seni­nul e senin. Anișca stă în fața mea, în straiele de pădu­reană. Timpul se oprește o clipă în loc și trece, ușor, mai departe.