Nu contează că aceștia sunt însurați, că au familie, că, poate, de cele mai multe ori, au copii de-aceeași vârstă sau chiar mai mici decât ele. Nu contează nimic în fața visului lor de-a fi "prințese", chiar și doar pentru o zi. Important este, după câte mi-am dat eu seama, ca la un moment dat, atunci când glasul trupului le-o ia înaintea minții, să găsească un umăr blând, răbdător, pe care să-și lase capul înfierbântat de atâtea și atâtea întrebări. Întrebări care apar mai des la anii tineri, când multe din poamele vieții sunt încă negustate și doar bănuite. Tocmai de aceea au nevoie de un iubit mai "așezat", care să le fie și iubit, și părinte, și amant, și ocrotitor, și confident, și părtaș la jocurile dragostei. Dar cine n-ar vrea așa ceva? Cui nu i-ar plăcea să fie mereu o "prințesă" ținută-n brațe, alintată și fără griji?
Am să vă povestesc o întâmplare din viața mea, și sper ca ceea ce vă scriu să fie pentru cititorii dumneavoastră un motiv de a se întoarce în timp, la propriul trecut, sau măcar o ocazie de a încerca să înțeleagă cât este de întortocheat sufletul omenesc și cât de multe fațete poate avea ceea ce noi numim, îndeobște, iubire.
Timpul cunoașterii
Mi-am petrecut tinerețea în anii șaptezeci ai secolului trecut, deci acum aproape o jumătate de veac. Tocmai pentru că a trecut atâta timp de atunci, pot să vorbesc acum cu mare detașare despre ceea ce s-a întâmplat.
Împrietenirea dintre mine și cel care mi-a devenit soț a urmat tot protocolul binecunoscut al acelor vremi. Invitația la cofetărie, la o prăjitură, apoi la un film, în timpul căruia, la adăpostul întunericului, feriți oarecum de curiozitatea vecinilor, am îndrăznit să ne ținem de mână. Și astăzi îmi amintesc cât de intensă a fost apropierea aceea de atunci, ce fior m-a "curentat" și m-a înlănțuit în așa fel încât, timp de două ore, cât a ținut filmul, cu toată timiditatea și rușinea care m-au încercat, nu mi-am retras mâna din îmbrățișarea mâinii lui, iar despre ceea ce s-a petrecut în filmul respectiv habar n-am avut. Așa am simțit eu acea primă atingere dintre noi, ca pe o îmbrățișare care mă face să tresar și azi. Cu siguranță, cititorii mai tineri vor zâmbi citind aceste rânduri, pentru că în lumea lor, lucrurile se petrec mult mai rapid și mai direct, iar etapele îndrăgostirii și-ale iubirii sunt azi mai ușor de sărit sau de ocolit. Dar noi, până să ajungem să ne ținem în brațe și să ne sărutăm, am trecut și petrecut aproape o vară și-o toamnă în plimbări prin parcul orașului. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, am fost împreună la primul "ceai", adică primul chef, cum ar zice cei de azi, desfășurat în casa unor prieteni și încheiat cuminte înainte de miezul nopții. La o asemenea petrecere, pe-atunci se asculta muzică, se dansa, se bea, bineînțeles, ceai și rareori alcool. Dar buna dispoziție era mereu prezentă. Poantele și glumele de bună calitate, jocurile, discuțiile făceau ca timpul să treacă mereu prea repede. Ne bucuram de tovărășia prietenilor cu care împărțeam și sfârșitul de săptămână, în excursii și drumeții. Camaraderia era mai puternică atunci și ne-a ajutat să ne cunoaștem în tot felul de situații și împrejurări, care ne-au pregătit pentru mai târziu și ne-au învățat să nu-l lăsăm singur pe cel de lângă noi, nici la bine, nici la rău.
Ne-am logodit, și după o jumătate de an, am făcut nunta. Logodna era în vremea aceea o perioadă de tatonare, de apropiere pentru tineri. De multe ori, logodnele "se rupeau", adică tinerii se despărțeau dacă relația nu mergea așa cum trebuie, ori dacă unul descoperea cine știe ce despre celălalt. Era, oricum, un timp al cunoașterii care avea farmecul său, căci logodnicii nu erau chiar atât de îndeaproape păziți de părinți, așa că mai puteau spera la un sărut ori la o strângere fugară în brațe, oarecum legitime. Iar dacă înșelau și vigilența bunicii, pusă să-i păzească și să se ție pe urmele lor prin livezi, visul unei îmbrățișări sub caișii înfloriți devenea realitate. Era timp atunci, în anii aceia de care vă vorbesc, pentru toate, sau, mai bine spus, toate aveau timpul lor. Erau alte ierarhii și alte valori în care credeau tinerii și după care își întemeiau viața împreună, valori adaptate la vremurile pe care le trăiam și, ca să parafrazez un mare scriitor, timpul avea atunci răbdare cu oamenii.
Viața dintr-o fotografie
După căsătorie, am avut câțiva ani frumoși, au venit copiii, am terminat de construit casa, am obținut posturi bune, și eu, și soțul meu. Intrasem oarecum într-un tipar binecunoscut, mult întâlnit mai ales în orașele de provincie, unde succesul social este asimilat și confundat și cu împlinirea sentimentală, printre altele. Dar lucrurile nu stau întotdeauna așa, și de multe ori, sub imaginea unei fericiri aparente, se ascund multe clipe încrâncenate, multe răbufniri, abțineri, frustrări care nu fac decât să contorsioneze sufletele. E ca și cum ai privi o banală fotografie de familie. La prima vedere, mama, tata și copiii, îmbrăcați de sărbătoare, par surprinși, poate, la un eveniment fericit de familie, la o plimbare în parc ori la întoarcerea de la un spectacol. Și totuși, oricât te-ai uita de atent la personajele de pe hârtia cartonată, nu poți să ghicești nimic bun în spatele zâmbetului șters, obosit, care pare lipit de chipul femeii, și-al sprâncenelor ușor ridicate peste ochii jucăuși, cu care bărbatul privește undeva, departe. Nicio poveste de dragoste nu înflorește pe chipurile care-au încremenit sub lumina albă și rece a blitzului. Îi privești îndelung și n-ai de unde să ști câtă nebunie, câtă disperare, câtă dragoste ori câtă ură au adunat de-a lungul anilor, fiind siliți să trăiască împreună și să îmbătrânească secați sufletește înainte de vreme. Poate doar dacă te-ai uita la obrazul trist al pruncului mai mic ai putea bănui, dar numai dacă ai ști mai multe despre ei, că, atunci când fotograful și-a fluturat în aer mâna stângă, și le-a strigat glumeț "păsărica zboară", ca să-i facă atenți, în gândul lui rămas nedumerit nu încăpea nimic altceva pe lângă momentul de dimineață, în care părinții lui urlau unul la altul, fără să le pese de ceaiul care se scurgea de pe masa din bucătărie.
Bilete dus-întors
Așa am ajuns iar cu povestea la fătucele de care vorbeam în primele rânduri ale acestei mărturisiri. Să vă spun mai departe este acum ușor, dar atunci, când s-au petrecut întâmplările, a fost foarte greu. Într-o bună zi, mi-am dat seama că bărbatul meu petrece prea multă vreme la serviciu, chiar dacă nu avea cine știe ce sarcini urgente de îndeplinit. Într-o primă fază, nu mi-a dat de gândit faptul că, destul de des, trebuia să plece pentru două, trei zile, în provincie, într-un oraș de la capătul țării, unde se ocupa de aprovizionarea institutului în care lucram amândoi. Se vedea, totuși, că este nerăbdător să plece și că întoarcerile acasă nu-l făceau vesel, ca altădată. Bineînțeles, ghimpele îndoielii mi-a intrat în suflet. N-am lăsat să se vadă asta, am continuat să mă port la fel cu el, numai că într-o dimineață m-a oprit pe hol colega care se ocupa, printre altele, și de aprovizionare, și mi-a spus că a rezolvat cu biletele de tren. Așa am aflat că soțul meu o rugase să cumpere două bilete la vagon de dormit, pentru că, vezi doamne, voia să mă ia și pe mine cu el în acel drum. Mi s-au înmuiat picioarele, am văzut negru înaintea ochilor, dar m-am stăpânit și nu i-am dat de înțeles colegei că biletul al doilea nu era pregătit pentru mine. Am înțeles într-o secundă ce se întâmplă cu soțul meu, ce se ascunde în spatele drumurilor atât de dese și mi-am dat seama că dacă nu acționez cât se poate de rapid și de înțelept, familia mea se va duce de râpă. M-am învoit de la serviciu pentru două zile, atât cât am aflat că dura "expediția" bărbatului meu, am dus copiii la bunici și mi-am cumpărat și eu un bilet de tren, la clasa a doua, la același tren cu care pleca soțul meu în deplasare. I-am pregătit lui bagajul, și nimic din purtarea mea nu lăsa să vadă ceea ce am pregătit și faptul că aveam și eu bilet la același tren. A plecat la gară și am plecat și eu, imediat după el, cu grijă să nu mă vadă. În gară s-a întâlnit cu o fată căreia putea să-i fie tată, care lucra la noi la institut, la secretariat. S-au urcat împreună în tren și cu două secunde înainte de a porni trenul, am urcat și eu după ei. I-am găsit gata instalați, în cușeta de călătorie. Cu cea mai mare naturalețe și cu un curaj care mi-a venit din disperare, cu siguranță, i-am salutat și mi-am așezat valijoara lângă bagajele lor. Și cum tăcerea s-a lăsat ca o spadă între noi, m-am așezat și eu pe patul pe care ședeau ei. Trei oameni pe același pat. Greu. Am scos fotografia de familie din geantă și i-am așezat-o în față fetei. N-am certat-o, n-am zis nimic către el, am spus doar tare, privind înainte, că pot să înțeleg că în viața fiecărui om vine câte un moment de slăbiciune în care singurătatea, neîmplinirile, tristețea, ori cine știe ce alt demon te poate împinge să faci orice pentru o mângâiere. Apoi i-am dat fetei biletul de clasa a doua, și când a venit conductorul să ne controleze biletele, l-am rugat s-o conducă la locul ei. Iar eu și bărbatul meu, care n-a scos o vorbă, am călătorit în aceeași cușetă, și de-atunci avem grijă să cumpărăm doar împreună bilete de tren dus-întors... Altfel... ce să vă mai spun? Cui nu i-ar plăcea să fie mereu o "prințesă" ținută-n brațe, alintată și fără griji?
SABINA D.
Reproduceri după picturi de Horea Cucerzan