Un dezastru cu zerouri multe în coadă
- Afaceri de peste 1 miliard de euro pe an, din tăierile de pădure din România. * Profituri de zeci și sute de milioane, din exporturi masive ale unor produse prelucrate sumar. * 41 de hectare de pădure rase, zilnic, din care mare parte o reprezintă tăierile ilegale. * După 1990, în România s-au tăiat ilegal peste 80 de milioane de metri cubi de lemn, echivalentul a 366.000 de hectare de pădure! -
Ce citiți sunt date și informații pe cât de grave, pe atât de serioase. Ele apar în analize de presă semnate în publicații prestigioase, precum "Ziarul Financiar", sau în rapoarte ale Curții de Conturi. Dar realitatea din spatele acestor informații e încă mai terifiantă. Departe de șosea, departe de ochii turistului naiv, departe de traseele obișnuite de plimbare, pădurile României sunt rase, sistematic, cu largul concurs al legii și al celor puși să o aplice. În spatele datelor și informațiilor se întinde o incredibilă caracatiță a corupției și multă, multă inconștiență, la toate nivelurile... Atât de multă inconștiență încât, în doar câțiva ani, mai multe comune din România își vor fi exploatat toată masa lemnoasă de care dispuneau! Pare de necrezut, dar chiar așa e.
Mergând pe firul numeroaselor capete de informații ce vorbeau despre prăpădul din pădurile României, am ajuns în chiar inima Ardealului, la doi pași de Roșia Montană, într-o zonă în care lemnul a fost exploatat cu sălbăticie în ultimii 10 ani, într-atât încât primăriile au ajuns să nu mai poată face obișnuitele alocări de masă lemnoasă din pădurile comunale către propriii locuitori! În vreme ce o țară întreagă ieșea în stradă pentru salvarea Apusenilor, de jur-împrejurul Roșiei Montane drujbele puneau la cale una dintre cele mai mari crime ecologice din istoria României...
Realitatea din spatele fotografiilor de vacanță
Terasa înaltă a barului aflat taman peste drum de piața din centrul Albacului, la o aruncătură de băț de primăria binecunoscutei stațiuni turistice din județul Alba, e unul dintre cele mai frumoase locuri de "belvedere" din zonă. Turiști de la noi și de aiurea trag acolo de cum se dau jos din mașini și, cât beau o bere rece, se întrec în a face fotografii cu Pădurea Cerbului, ce reazemă norii înfumurați ai începutului de vară. "Ce aer curat! Și cât verde!!!", se entuziasmează o turistă din București, în engleză, în dialog cu o prietenă din Olanda, venită în vacanță prin Ardeal. Cristian Vârciu, ghidul meu în zona Apusenilor, mă trage de mânecă și îmi zâmbește amar. "Dacă nu știi bine muntele, habar nu ai ce pozezi. Habar nu ai de dimensiunea dezastrului!" și îmi arată, chiar în direcția muntelui care-i impresionase pe turiști: "Vezi coama aia de la mijloc? Și vezi, sub ea, că e un verde mai pal? Ei bine, acolo toată zona a fost rasă și ce crește e un stufăriș de arbuști răsărit la întâmplare peste groapa comună a fostei păduri de brad".
Cristian Vârciu este ghid montan și consilier local la Scărișoara, următoarea comună după Albac. Îmi povestește că în satul lui, consiliul local nu va mai fi capabil în foarte scurt timp să facă alocări de masă lemnoasă din pădurea comunală către locuitorii săi. În ultimii ani, prin hotărâri de consiliu, fiecare persoană cu domiciliul în Scărișoara primea câte 5 metri cubi de brad, la un preț preferențial, cam jumătate din prețul pieței. Moții prelucrau acest lemn, îi creșteau valoarea, îl vindeau prin târguri și scoteau un bănuț. "În 3 ani de zile, nu vom mai putea da lemn oamenilor, pentru că nu vom mai avea de unde! S-a tăiat tot!", spune Cristian. În situații similare se află toate comunele din jur: și Gârda de Sus, și Arieșeniul, și Horea... Cel mai grav este însă la Albac. În cea mai vizitată stațiune montană din Munții Apuseni, din pădurea exploatabilă, retrocedată de stat acum circa 10 ani, nu a mai rămas nimic! Nimic! Mi-o confirmă Petrișor Petrea, consilier local la Albac. "De unde să mai dăm lemn dacă nu mai este?", ridică omul din umeri...
Darul lui Adrian Năstase
Povestea dispariției lemnului din pădurile românești e una extrem de complicată. O poveste cu primari corupți, cu pădurari puși pe căpătuială, cu ingineri silvici dispuși să jongleze cu legi făcute în disprețul contribuabilului, cu polițiști pe-un interes cu cei ce fură, cu inspectori conduși, de sus, tocmai de unii care se fac vinovați de cele mai mari ilegalități imaginabile și, peste toate, cu politicieni influenți, direct interesați să dijmuiască banul, făcut ușor în interes propriu, sau în interes de partid, după caz. Și nu sunt doar povești spuse îmbufnat, pe la colț de gard, de oameni care s-au săturat să mai suporte aroganța primarilor sau a pădurarilor îmbogățiți peste noapte din salarii ce nu trec oficial de 900 de lei pe lună. Sunt cazuri dovedite în instanță, sunt pădurari dați afară după ce li s-au imputat sume colosale (pe care, desigur, nu le vor plăti niciodată, căci și-au ascuns averile pe numele unor rude sau apropiați), sunt rapoartele Curții de Conturi care arată, negru pe alb, dauna de 5 miliarde de euro suferită de statul român de pe urma tăierilor ilegale de pădure. Dar, ca și cum tăierile ilegale nu ar fi fost îndeajuns de criminale, statul român a dat el însuși o mână de ajutor celor interesați să profite de pe urma lemnului din munții României. Cazul celor de la Holzindustrie Schweighofer este de notorietate. În 2002, Guvernul Nastase a adoptat o ordonanță de urgență "cu dedicație", prin care încuraja Regia Națională a Pădurilor Romsilva să încheie contracte de vânzare de masă lemnoasă, pe termen lung, de până la 10 ani, cu agenți economici mari, a căror capacitate de producție depășește 20.000 de metri cubi pe an. Firma Holzindustrie venea cu promisiunea a mii de locuri de muncă și cu bani la buget, iar Guvernul Năstase s-a făcut preș în fața investitorilor austrieci, fără să țină cont că aceștia curtau România pentru că fuseseră forțați să plece din propria țară, apoi din Cehia și Polonia, din pricina stilului extrem de agresiv de exploatare a pădurilor. Astfel, cu concursul statului român, marile firme exploatatoare (Schweighofer, Kronospan și Egger) au pus mâna pe cel mai bun lemn de la Romsilva, fără a mai participa la licitațiile organizate de regie, la fel ca firmele mici. Conform contractelor semnate cu Romsilva în 2002 și 2003, Holzindustrie Schweighofer a dobândit dreptul de a exploata în jur de 1 milion de metri cubi anual! Unele contracte au expirat la finele lui 2013, dar altele mai sunt valabile și astăzi, în Alba și Sibiu. Și, oricum, Schweighofer se descurcă foarte bine și fără ele, căci austriecii și-au creat între timp un sofisticat sistem de achiziții în întreaga țară, astfel încât mare parte din lemnul de brad tăiat la noi ajunge la ei prin intermediari...
O demonstrație
"În 48 de ore, austriecii taie cât o fabrică de lemn românească într-un an"
"Credeți-mă, pentru România, firmele care exploatează masiv lemnul sunt mai periculoase și decât Roșia Montană Gold Corporation. Cianura Goldului afectează o regiune, dar Holzindustrie afectează toată țara, din Apuseni până în Rădăuți și Covasna", avertiza, în urmă cu puțin timp, Dorel Morar, directorul executiv al fabricii de mobilă "Transilvania Production", în cadrul unui interviu pe care i l-am luat în sediul său de lucru din Câmpeni. "Noi am simțit pericolul încă de la începutul anilor 2000, când Holzindustrie a început să construiască fabrica de la Sebeș. Au semnat un contract preferențial de achiziție de lemn brut de la Romsilva și au obținut o cotă foarte importantă, având în vedere că achiziționau cantități uriașe. Pe lângă cota respectivă, se puteau băga și la alte licitații, alături de firmele din zonă. Furnizorii noștri de mobilă, care sunt firme mai mici, au fost direct afectați, iar prețul lemnului a crescut vertiginos", îmi explica Dorel Morar.
"Orice om înțelege că lemnul e bunul întregului popor. Toți au dreptul să trăiască un pic mai bine de pe urma acestei bogății naturale lăsate de Dumnezeu. Nu zicea nimeni dacă Holzindustrie venea aici să facă produse finite, cu valoare adăugată, cum facem noi. Era extraordinar dacă făceau asta! Nu să vină să ia lemnul din pădure, să-l debiteze primar și să-l vândă mai departe, în străinătate. Bogăția țării e vândută pe bani de nimic! Încontinuu pleacă mașini care duc lemnul la Holtz, în Sebeș și în Rădăuți, la fabricile lor. Colac peste pupăză, mai fac o fabrică în Covasna, la Reci. În ritmul ăsta, în 5 ani de zile, nu mai avem lemn! Prețul materiei prime va crește exorbitant, iar noi, cei care facem produse finite, nu o să ne mai putem susține. Nu ai voie să exporți cherestea dintr-o țară ca România, care are o atât de mare tradiție în prelucrarea lemnului. Ca și Gold Corporation, marii exploatatori de pădure droghează lumea cu promisiunea de locuri de muncă. Dacă ar face o fabrică de produse finite, numărul de locuri de muncă s-ar multiplica cu patru sau cinci!".
Dorel Morar scoate o foaie și un creion și îmi face o demonstrație uimitoare, în numai două minute. La fabrica din Sebeș, Holzindustrie debitează 5.000 de metri cubi de buștean în 24 de ore. Deci, în 48 de ore, fac 10.000 de metri cubi. Transformat în cherestea, la un randament normal, rezultă 7.500 de metri cubi de cherestea în 48 de ore. Ei bine, asta e exact cantitatea de materie primă pe care fabrica Transilvania Production din Câmpeni, firmă care exportă mobilier de lux în Alpii francezi și în alte regiuni cu pretenții ale lumii, o consumă într-un an de zile!!! Imaginați-vă cât lemn s-ar putea salva dacă s-ar descuraja tăierile masive și ar fi încurajate firmele care fac produse cu un grad înalt de finisare... Ca să nu mai vorbim despre faptul că valoarea exporturilor de mobilă din România, care consumă, conform demonstrației, foarte puțin lemn, a fost dublă, anul trecut, decât cea a exporturilor de cherestea, pentru care sunt defrișate, zilnic, zeci de hectare de pădure.
Apusenii, o bombă cu ceas!
Afirmațiile lui Dorel Morar sunt susținute și de Aurica Sereny, președintele Asociației Producătorilor de Mobilă din România (APMR). "Din cauza firmelor mari, care iau masă lemnoasă ca să o exporte, prețul lemnului crește foarte mult, iar fabricile de mobilă devin necompetitive". Într-o declarație acordată "Ziarului Financiar", ea arăta că de la începutul anului, prețul lemnului a crescut cu 30-40%, iar cel al mobilei cu maximum 2-3%.
Protestele pe care exploatarea masivă a lemnului de către marii jucători austrieci care controlează piața românească le-a provocat în cursul acestui an în Apuseni, în Covasna și în Suceava au atras, în fine, și atenția autorităților. Valeriu Zgonea, președintele Camerei Deputaților, a avut o poziție dură vizavi de "modelul Schweighofer". "Nu-l recomand, pentru că a generat nemulțumirea întreprinderilor mici și mijlocii și pierderea locurilor de muncă. Nu a generat valoare adăugată și a omorât tot ce înseamnă întreprinderi mici și mijlocii", a spus Zgonea, care a adăugat că, în cazul Schweighofer, s-au dat garanții de stat pentru zece ani și nu este un model de succes, iar dacă e nevoie de o comisie de anchetă pentru a se cerceta ce s-a întâmplat în ultimii ani, el va susține demersul.
Dar lamentările guvernanților (culmea, din același partid care a dat "Legea Schweighofer"), ar putea fi tardive. "La mine pe stradă, la Scărișoara, zece case în sus de la casa mea, toată lumea câștiga un bănuț din prelucrarea lemnului. Acum, dacă au mai rămas vreo doi. Pe restul îi așteaptă foamea sau Spania, dacă sunt mai tineri și mai în putere...", îmi spune Cristi Vârciu, îngânat de o mână de moți "protestatari", care se tem, ca și el, că în câțiva ani, după ce lemnul se va termina cu totul, Apusenii vor deveni o bombă cu ceas. "Dar ce vă tot povestim noi, trebuie să vedeți cu ochii voștri, ca să înțelegeți ce se întâmplă, cu adevărat, aici la noi...", mă îndeamnă doi băieți mai curajoși. De ce să nu vedem, dacă pentru asta am mers acolo? Așa că ne aruncăm în două mașini de teren și pornim în trombă spre locurile prin care turiștii nu ajung nici din greșeală...
Cu sânge rece
Sunt atâtea locuri cu păduri rase de pe fața pământului prin Apuseni, că oamenilor le e greu să se decidă. Până la urmă, o pornim spre zona "La Mășoi". Intrăm pe un drum îngust, făcut din fonduri europene, parcă dinadins ca să poată facilita transportarea lemnului de pe munte. Camioanele pline de bușteni coboară la intervale regulate, ca și cum ar bate ora exactă. Ai, deja, fără să fi văzut nimic, o ciudată senzație de conspirație sistematică, de crimă programată și executată cu sânge rece, fără emoții și fără complicații inutile. Urcăm minute bune înspre creierii Apusenilor, înghesuindu-ne printre TIR-urile ce vin ca tăvălugul și pe lângă căruțe cu cai bățoși, ce se spetesc cu câte trei-patru bușteni luuungi, ai unor brazi care, de dimineață, încă mai iscodiseră cerul. Tragem pe dreapta, într-o poieniță, să privim munții de sus și să ne mai luăm repere pentru continuarea traseului. E unul dintre cele mai frumoase locuri din Apuseni, așa că facem câteva fotografii, ultimele fotografii turistice. E o vreme capricioasă, soarele se joacă de-a v-ați-ascunselea cu norii, ba e cald, ba e rece, ba plouă, ba stă de ploaie. Ieșim de sub un petec de nor și mergem spre soare prin iarba înaltă până la genunchi. Un zumzet de albine învăluie, ca-ntr-o simfonie, liniștea din inima Apusenilor... De la o vreme, însă, drumul "european" al buștenilor din Apuseni o cotește într-o parte, iar noi intrăm, cu jeep-urile, pe drumuri forestiere. Sus, pe munte, la jumătate de oră de mers de la drumul principal, ești uimit să descoperi o adevărată platformă industrială. Gatere peste gatere, stivuitoare, utilaje hidraulice de încărcare, veritabile parcuri auto de TIR-uri și camioane... Străjuit de un cartier întreg de zgârie-nori de cherestea, realizezi că simfonia albinelor din poieniță era, de fapt, simfonia drujbelor ce tăiau, în depărtare, lemnul Apusenilor.
Scenariul unui jaf de noapte
De la o vreme, mașinile se răresc, stivele de cherestea dispar și lasă loc trunchiurilor unor brazi executați sumar de dimineață și aruncați în șanțuri, ca-n niște gropi comune. Oameni cu securi în mâini își tot fac de lucru prin drumul nostru, intrigați că niște "turiști" s-au abătut până prin locurile secrete ale tăierilor de pădure. Îi privim în ochi și știm că am ajuns în iad, deși locul se numește "La Stea". "Aici, în primăvară, era o pădure frumoasă", arată unul dintre ghizi spre coasta dealului aflat la picioarele noastre. Trei cioturi subțiri, trei brazi caraghioși, care nu meritau, pesemne, osteneala de a fi dați jos, sunt ultimii martori ai măcelului. În rest, cât vezi cu ochii, pe sute de metri de jur-împrejur, doar rădăcinile înfipte în pământ, înalte de două palme, ca niște mici pietre funerare, ce amintesc de eroismul unor soldați necunoscuți. Un câmp întreg, ca un cimitir, în plin paradis al Apusenilor! La un sfert de oră de mers mai departe, peisajul e și mai deplorabil. Intrăm pe un drum desfundat, ce desparte două lumi. La Dorna, de-a dreapta, e o pădure superbă, de brad secular, proprietatea comunei Vadu Moților, de-a stânga e un deșert postapocaliptic aparținând comunei Albac. E o mizerie de nedescris, crengi lăsate aiurea peste tot, cioturi stâlcite de copaci, rumeguș și doze goale de bere, pachete mototolite de țigări. Scena unui jaf de noapte. Ici-colo, pâlcuri de iederă și arbuști mici acoperă mizeria. De jos, de pe terasa barului din centrul Albacului sau din vreun alt loc de belvedere, turiștii vor fi zâmbind fotografiind zona din depărtare, fără să știe că zâmbesc unui loc mort.
Pe drumul de întoarcere, o ploaie deasă, mocănească, bate încăpățânat în tăblia jeep-urilor. Cuvintele nu-și prea mai au locul. Ca-n exemplul de pe foaia lui Dorel Morar, demonstrația e totală. Mai coborâm puțin și, pe dreapta drumului, ne întâmpină o imagine care vorbește singură despre drama Apusenilor. Un mare semn de atenționare auto cocoțat peste un maldăr de bușteni, ca un mare semnal de alarmă. SOS, Munții Apuseni!
Fotografii de Florentin POPA