O bestie adorată: PISICA

- Tiran al casei, dar și consolator sufletesc. Mapamondul e nebun după mâțe -

- Udă salteaua, zgârie mobila și le doare în... coadă dacă protestăm. Pe de altă parte, ne topesc cu drăgălășenia, iubirea și loialitatea lor. Adevărul adevărat: pisicile ne ajută să devenim mai blânzi și mai buni -

Există stăpâni de pisici care-și acoperă, zilnic, patul cu o folie de plastic, fiindcă adoratele lor obișnuiesc să facă pipi pe saltea. Seara, când vin acasă, plasticul e ud, iar cam o dată la patru zile și găurit, pentru ca sal­teaua să poată fi udată ca lumea, deși în casă sunt mai multe lădițe cu nisip.
Există și stăpâni de pisici care sunt pur și simplu atacați de ani­malele lor și nu se mai pot apropia de ele de­cât în costum de mo­to­ci­clist. Culmea, în A­me­rica există o fami­lie care folosește toaleta vecinilor, atunci când pi­sica lor e în baie și își apără teritoriul.
Iată ce povestește un iubitor de pisici: "Sunt și eu, ca cei mai mulți dintre prietenii pisicilor, un sclav realmente loial. N-aș recunoaște ni­cio­dată public că în apartamentul în care lo­cuiesc cu chirie există o ființă dominatoare și capricioasă, care a acaparat puterea. Nu există om pe care l-aș lăsa să mă trateze cum mă tratează pisica mea". Un altul spune că, la început, pisica lui îi arunca în cap, noap­tea, cărțile din biblio­te­că, iar în ultima noapte ar fi fost chiar un pa­har... Și ce să facă acum? Să doarmă cu un coif sau cu o cască pe cap?
Iulica este o pisică persană care se culcă mereu târziu și doarme în pat doar pe partea dreaptă a acestuia. Dacă stăpâna ei nu ține cont de asta, Iulica se culcă pur și simplu pe ea - o jumătate de oră sau chiar o oră - până când stăpâna se trezește și își schimbă poziția. Când e supărată sau singură, Iulica își face nevoile în colțul camerei și e mai tot timpul îmbufnată. Iar de ordine, ce să mai vorbim? Când urcă scara, Iulica pășește mai întâi greoi, după care își ia avânt și sare pe covorașele persane, care alu­necă minunat de la un capăt la altul al coridorului. Ce spune compor­ta­mentul acesta despre Iulica? Dar stăpâna ei? Că face ce vrea și când vrea și că-i place să se dea "pe ghea­ță". Și ce dacă?

Mademoiselle Choupette

Oare de ce milioane de oameni adulți se lasă te­ro­rizați de pisicile lor? Ce câștigă cu asta? Se-aleg cu ceva? Și oare de ce crește numărul lor de la o zi la alta? În Italia sunt în prezent 16 milioane, în Gre­cia 17 milioane, în Germania 12,5 milioane.
Înainte vreme, pi­sicile mâncau șoareci, șo­bolani, păsări și ce rămânea de la masă. Astăzi, există mii de feluri de mâncare pentru pisici, uscată sau umedă, cu gust din ce în ce mai rafinat. Ba există și șiraguri de perle, fulare și încălțăminte pentru pisici și sunt prăvălii în care se vând căciulițe cu apărătoare pentru urechi, brodate cu strasuri, pentru pisicile care circulă în mașini decapotabile.
Și există Karl Lagerfeld, care are o pisică, Chou­pette, pe care o îngrijesc doi angajați. Lui Choupette i se prezintă zilnic un sortiment variat de mâncăruri, pe far­furii scumpe, și ea alege. Cei doi sa­lariați o perie de mai multe ori pe zi și notează activitățile ei cotidiene, pentru ca seara, când vine acasă, Lagerfeld să fie la curent cu tot ce s-a întâmplat. Uneori, el este chiar gelos pe mo­men­tele de tandrețe petrecute de cei doi cu Choupette, clipe de care el nu se poate bucura, din cauză că trebuie să mun­ceas­că. Iar ceea ce-l surprinde pe cele­brul designer de modă e faptul că Chou­pette nu se joacă cu jucării des­tinate pisicilor ci, pur și simplu, cu bu­căți de lemn.
Există terapeuți, maseuri, home­o­pați pentru pisici, ba se poate chiar studia psihologia pisicească și se pot frecventa cursuri pentru cunoașterea caracterului îndrăgitelor feline. Și dacă toate acestea nu ajută la nimic, pot fi chemați - la domiciliu - terapeuți spe­cializați.
Pisicile sunt așa cum sunt, afirmă medicii vete­rinari, și cei care-o spun nu sunt puțini la număr. Iar când conviețuirea cu ele nu funcționează, vinovați sunt oamenii. Sigur că nu toate pisicile sunt ca Iulica, dar nici departe de ea. În principiu, în orice caz. Prin natura lor, pisi­cile sunt animale soli­tare, se adaptează ușor și au nevoie de mul­tă li­niște. Pisicile sunt inte­ligente și ade­vărați ma­­eștri ai manipulării. Pi­si­cile nu se lasă dre­sate decât condiționat.
Cei care-au văzut vreo­dată o pisică omo­rând un șoarece sau o pasăre știu că pisicile nu sunt "amabile". Pisicile sunt animale de pradă, își lasă victima pe ju­mătate moartă, să scape, chipurile, împin­gând-o de colo-colo, o lasă să spere, după care o omoară. Se "joacă" cu ea, spun iubitorii de pisici. Dar, dac-ar face-o un copil, i s-ar atrage atenția că asta nu-i joacă, ci cruzime! Și totuși, pisicile nu trebuie dezvățate s-o facă. Stă în firea lor.

Mama pisicilor

La parterul unei case vechi din Berlin, aso­ciația "Pisici la anan­ghie" a creat un loc în care primesc ajutor oa­menii terorizați de pi­sicile lor și unde le pot și lăsa definitiv. Ingrid No­to (61 de ani) a pus baze­le asociației cu multă vreme în urmă, iar numărul pisicilor care trăiesc acolo a trecut de 70. Doamna Noto este prezentă 24 de ore din 24, uneori - în situații limită - mergând s-aducă vreo pisică chiar și la miezul nopții. Obiectul principal al muncii ei sunt pisicile agresive și cele ce nu pot fi învățate la tăviță. Și tocmai aici, în așezământul acestei "ma­me a pisicilor", singură și ciudată în felul ei, se poate găsi răspunsul la între­barea: de ce iubesc oa­menii pisicile?
Ingrid Noto a lucrat inițial în administrația publică, după care s-a angajat ca asistentă medicală la o clinică de psihiatrie, ceea ce a ajutat-o, cu sigu­ranță. Are umor, auto-ironie și multe cunoștințe despre oameni și pisici. Doamna Noto cunoaște fiecare pisică cu numele și propria ei istorie. Și povestește despre pensionara căreia i-a făcut rost de o pisică bătrână și care i-a spus: "Acum știu pentru ce mă scol în fiecare dimineață". Povestește despre băr­batul fără adăpost, care a trebuit să-i lase ei pisica și care a venit s-o vadă în fiecare zi. În restul timpului, s-a străduit să-și refacă viața și să-și găsească un nou adăpost. Și și-a luat pisica înapoi, pentru că fără ea n-ar fi putut să trăiască. Dar Noto povestește și despre oameni care fac economie la mâncare, pentru a-și putea hrăni pi­sica; și despre pisici care s-au întors acasă după luni sau ani de zile, și care n-au renunțat să caute drumul înapoi; poves­tește despre bărbatul înalt de doi metri, căruia îi era frică de pisica lui furioasă, pe care a prins-o cu o pilotă și a dus-o la ea. Pisica a mieunat două săp­tămâni fără întrerupere; era dependentă de som­nifere, pentru că proprietarul nu reușea s-o stăpâ­nească altfel. Iar astăzi, se freacă, torcând, de pi­cioa­rele doamnei Noto.
Peterle va avea, și el, în curând, o nouă familie, Peterle, care-i fusese dăruit unei bunicuțe, de ziua ei de naștere, dar care se plictisea de moarte în casa acesteia. Bunica i l-a dus doamnei Noto, spunân­du-i că motanul strică absolut tot și smulge ceasurile de pe pereți. La început, a făcut la fel și la Ingrid Noto, până când ea a înțeles că pisoiul se plictisea în­grozitor la femeia în vârstă, fiindcă n-avea cu ce să se joace, și atunci încerca să prindă singurul lucru care se mișca în casă: secundarul ceasurilor.

Doctorul casei

Pisicile îi fac pe oameni mai buni, așa se spune. Aduc în viața lor umor, liniște și plăcerea de a avea grijă de cineva. Pisica observă când stăpâna ei se simte rău și atunci devine lipicioasă și docilă. Fap­tul că o pisică ținută în poală face să scadă ten­siunea arte­rială a fost demonstrat demult, la fel cum torsul unei pisici grăbește vindecarea fractu­rilor, datorită frec­venței undelor sonore. În privința aceasta, părerea doam­nei Noto este să nu punem prea multe biza­rerii pe seama pisicilor, ci să avem permanent în vedere firea lor. Pisicile sunt, de pil­dă, animale tipi­care, și există oameni care duc îna­poi, la prăvălie, dulapul proaspăt cumpărat, pentru că pisica lor nu se împacă cu modificarea inter­ve­nită. Și există oameni care-și fac toaleta de dimi­neață, cafeaua și micul dejun, cu o regularitate "bi­rocratică", inclusiv la sfârșit de săptămână, pentru ca pisica să nu-și schimbe obiceiurile.
Ceea ce nu apreciază absolut deloc pisicile sunt noii membri ai familiei, indiferent dacă au două sau patru picioare. Pisicile se potrivesc foarte bine cu lumea noastră. Pisicile au secrete. Își iau doar ceea ce le este necesar. Pisicile sunt individualiste. Sunt așa cum ne-ar plăcea și nouă să fim: sociabile și independente, cu personalitate și, în principiu, blân­de. Gata să lupte, dar numai din proprie con­vingere. Nu sunt dispuse să sară peste un băț doar pentru că le-o cere cineva, așa cum fac câinii. Dra­gos­tea pentru o pisică durează, adeseori, toată via­ța, și nu e ușor de înțeles, așa cum - în general - dragostea ade­vărată nu poate fi înțeleasă.
O pisică ne învață o mulțime de lucruri. To­leranța, de pildă. Și că afecțiunea nu poate fi cum­părată, sau că nu trebuie să fugim după noroc, căci altfel ne scapă printre degete. Și ne mai învață că să dai te face mai fericit decât să primești. Și că dure­rea și supărarea nu trebuie să ni se vadă pe fețe.

Pisica e mai naturală decât câinele

Biologul american Dennis Turner explică de ce are omul nevoie de pisică

- Pisicile sunt cele mai îndră­gite animale de casă. Care este secretul acestui "succes"?

- Pisicile sunt mai ușor de în­grijit decât câinii. Și acceptă exact cantitatea de interacțiune socială pe care o dorește omul. Le convine și o interacțiune mai intensă, și una mai restrânsă.

- Sună cam modest, pentru că pisicile sunt, de fapt, un fel de dive.

- Pisica se adaptează foarte ușor. Dar există, firește, niște limite pe care nu trebuie să le depășim. Altfel pot apărea dereglări de comportament.

- Care anume?

- "Stropitul" în casă sau zgâriatul tapițeriei.

- Și care este obiectul protestului?

- Faptul că locul în ca­re se simțea cel mai bine a devenit nesigur: mobilă mutată, o pisică nouă în casă etc.

- De ce sunt pisicile așa de sensibile?

- Pisicile sunt leneșe, nu vor să fie deranjate. 70% din zi, stau culcate sau dorm. Tipic pentru a­ni­malele de pradă. Pisicile sunt vânători de ocazie și, când au ce să prindă, ener­gia lor este hipercon­cen­trată. Dar nu durează mult.

- În secolul 17, pi­sicile încă mai erau arse pe rug. Astăzi, sunt cul­ca­te în puf. De ce avem atâta nevoie de ele în pre­zent?

- Mulți oameni caută naturalețea pisicilor. Pi­sica a fost domesticită a­cum 6000 de ani, de ve­chii egipteni. Dar este și acum foarte naturală. Spre deosebire de câini, ea a fost selecționată doar du­pă aspect, nu după deo­se­birile comportamentale sau după fire. Dar siste­matic, au început să fie crescute doar de acum 170 de ani. De aceea pre­zintă comportamente indi­vi­duale mai numeroase decât câinii.

- Câinii au "stăpâni", pisicile - "angajați". E ade­­vărat?

- Este o greșeală să cre­dem că pisicile vor doar hrană de la noi. În­tr-ade­văr, hrănirea lor joa­că un rol important în cre­a­rea unei relații. Dar nu este suficientă. Pisicile au nevoie și de contactul so­cial cu cei care le în­gri­jesc. Asta înseamnă că nu suntem doar "slujitori".

- Între stăpânii de câini și cei de pisici există un adevărat "război". Ce îi deosebește?

- Stăpânii de câini sunt mai deschiși, comu­nică mai mult, sunt mai zgomotoși. Cei de pisici sunt mai introvertiți.

- Artiștii iubesc pisicile, dictatorii, mai degrabă câinii.

- Să le spunem conducători, nu dictatori. Până la Bill Clinton, ultimii președinți americani au avut, toți, câini. Clinton l-a avut pe motanul Socks, dar la un moment dat, a trebuit să-și ia și el un câine. Fiindcă se spune că liderii trebuie să-și exercite autoritatea. Și asta se leagă, mai de­gra­bă, de stăpânii de câini. Dar se bazează pe o pă­rere greșită despre edu­carea câinilor. Un câine nu trebuie dominat, este o concepție depășită. Prin­tr-un parteneriat ba­zat pe prietenie se ob­ți­ne mai mult. Iar la pi­sici, nu se poate decât așa.

- Cine este mai com­plex? Câinele sau pisica?

- Pisica. Câinele a fost selecționat dintot­deauna pentru a comu­nica cu noi, oamenii. Pi­sica, nu. Deci trebuie să învățăm să ne purtăm cu ea. De aceea, pisica ni se pare mai misterioasă. Dar putem învăța s-o înțelegem. Din această cauză, relațiile durabile cu pisicile ne îmbogă­țesc viața.

- Am domesticit pi­sica, iar acum o lăsăm să ne domine și să ne "înjosească" între pro­priii noștri pereți. De ce?

- Sigur este ceea ce spunea odată celebrul zoolog Konrad Lorenz: cu cât distanța dintre om și natură devine mai mare, cu-atât mai im­portante devin anima­lele de casă. Animale care trăiesc cu noi, oa­me­nii. Ele întruchipează ultima rămășiță de na­tură cu care mai avem contact. Probabil că pes­te 70 de milioane de stă­pâni de câini vor fi re­voltați acum, dar tre­buie s-o spun: pisica es­te mai naturală decât câi­nele.