Povestiri cu fantome

- De când zvonurile și bârfele s-au mutat de pe banca din fața casei, la televizor și pe internet, poveștile cu fantome nu mai au căutare. Dar ele există și fac, adesea, obiectul presei occidentale, mai ales al celei din Anglia, țara care le-a adoptat și în care poveștile cu fantome au devenit un... specific național -

Leicester, capitala fantomelor

Zvonul a apărut într-o duminică. Și a crescut din ce în ce mai mult, până a ajuns la urechile șefului po­liției din Leicester. La "Opera House", un restau­rant foarte șic din oraș, fusese văzută o fantomă. În seara evenimentului, pe la ora 19, chelnerii toc­mai se apucaseră să pună fețele de masă în salonul principal, o cameră imensă, boltită, aflată la subsolul unei clă­diri de epocă. Deși, normal, ar fi trebuit să fie doar ei acolo, la un mo­ment dat, fără ca nimeni să fi văzut pe unde a venit, la una dintre mese a apărut un client stra­niu. Era foarte slab, îmbră­cat cu haine de pe vremuri, iar fața i-a stat în permanență ascunsă sub borul unei pălării mari. În clipa în care șeful de sală s-a apropiat ca să ia comanda, omul acela a dispărut subit, vola­tili­zându-se sub ochii lui. Crezând că a avut o halucinație, i-a întrebat pe portar și pe fata de la vestiar dacă au văzut ie­șind de acolo un bărbat. Nu văzuseră pe ni­meni și astfel s-a tras concluzia că băr­batul cel straniu fusese o fantomă. Lucru aproape obișnuit la Leicester, unde aparițiile se succed de ani de zile. Există chiar un top al celor mai populare nă­luci. Una dintre ele es­te o bătrână doamnă îmbrăcată în gri și pur­tând o pă­lă­rie decolorată, ornată cu cireșe, care bântuie cu­loarele primăriei, una dintre cele mai vechi clădiri din oraș. Dar bătrâna doamnă nu stâr­neș­te teroarea ci, din con­tră, este o fan­tomă romantică și de aceea foarte în­dră­­gită. Într-o zi, o tânără secretară care căuta un do­cu­ment în sala arhivelor primăriei, aflată la subsol, a auzit, dintr-o dată, o voce blândă, care i-a șoptit la ure­che, suspinând: "Îmi plac așa de mult trandafirii albi, dar nimeni nu îmi aduce nicio­dată". Întorcân­du-se brusc, secretara a apucat să vadă doar un colț din haina lungă și cenușie a Marthei, ce tocmai trecea prin peretele încăperii. Mai puțin amatori de fantome, consilierii primăriei au ho­tărât, totuși, să "curețe" lo­cul printr-o slujbă reli­gioasă. A fost chemat un preot, care a venit la fața locului cu apă sfințită și cu un buchet mare de tran­dafiri, pe care l-a așezat pe masa din încăperea arhi­vei, înainte de a înge­nun­chea și a începe să se roa­ge. Toți cei care au asistat la eveniment afirmă că, dintr-o dată, pe podea, a apărut scris cu praf alb nu­mele Marthei.
Dar presa engleză rela­tează și multe cazuri ale unor oameni terorizați de fantome. Într-un număr de anul trecut al publicației "Sun", se vorbea despre o fe­meie pe nume Josie, care a apărut în fața unui tri­bunal din Leicester, pentru că nu plătise impozitele pe casa pe care o cumpărase cu câțiva ani în urmă. In­firmieră la un spital din oraș, măritată și mamă a trei copii, femeia în vârstă de 36 de ani prezenta toate ga­ranțiile sănătății mintale. Cu toa­te acestea, ea a spus o poveste stranie în fața ju­decătorilor. Într-o noapte, Josie a simțit în apropierea patului "o prezență rece", care nu avea nici o legătură cu soțul ei, care dor­mea alături. Altă dată, infirmiera a fost trezită de intrarea bruscă în cameră a unei femei îmbrăcate în hai­ne din epoca victoriană, care ținea de mână un co­pil cu înfățișare îngrozitoare, având ochi de porc. În scurt timp, totul s-a transformat într-un film de groa­ză. Pereții suspinau, perdelele izbucneau în râs când trecea pe lângă ele, iar într-o noapte, un bărbat îmbră­cat în vizitiu a încercat, pur și simplu, să o sugrume. Josie a pledat "nevinovată" la neplata im­pozitelor, spu­nând că în momentul când a cumpărat casa nu a fost in­formată că este un iad al fanto­melor.
Dar întâmplările stranii din Leicester nu se opresc aici. Pe 23 decembrie 2013, la câteva zile de la apariția din restaurantul "Ope­ra House", alte fapte asemănă­toa­re au avut loc în castelul din Belgrave Hill, unde se află și Muzeul municipal. La ora 4 și 18 di­mineața, camerele de supra­ve­ghere au filmat niște forme albe, care pluteau deasupra vitrinelor cu exponate. Cura­torul muzeului, Stewart Warberton, a trimis imediat caseta cu înregistrarea la sediul poliției. Rezultatul examinării este surprinzător. După ce au mărit ima­ginea, specialiștii au reușit să identifice ma­teria din care erau făcute acele forme albe: o dantelă alsaciană, lucrată manual. În clipa aceea, Warberton și-a amintit că în secolul al XIX-lea, pe vremea reginei Victoria, o oarecare Charlotte Ellis și aman­tul ei au fost asasinați, prinși în flagrant delict de către soțul infidelei. Concluzia curatorului: dantela res­pectivă ar putea proveni din îmbrăcămintea neferi­ciților îndrăgostiți, transformați în năluci. Contra unei taxe de 25 de lire, vizitatorii îndrăzneți pot petrece noaptea într-una din camerele bântuite. Deși până în prezent, nimeni nu a mai văzut vreo apariție stranie, "plimbările printre fantome" cunosc un mare succes printre turiști.

Aventura spiritismului

La Hydesville, în Statele Unite, două tinere fete de origine modestă, surorile Fox, au rea­lizat un cod pentru a putea comunica cu morții. O lovitură pentru "da", două pentru "nu". Iar spiritele au răspuns! Dar a fost vorba despre o înșelătorie: ele făceau de fapt să le trosnească degetele. Totuși, nu au recunoscut acest lucru decât la sfârșitul vieții. Astfel, la început, noutatea a făcut înconjurul veci­nătății, iar mai apoi al întregii lumi. De peste tot au apărut mediumi. În cabinetele spiritiștilor, spiritele "cio­că­neau", mesele se întorceau și "ectoplasmele" (spec­tre vaporoase, pirați cu turbane, mâini sau pi­cioare luminoase) cât și "pseudopozi" (filamente negre, prevăzute cu o mână capabilă să apuce un obiect) au început să apară din corpul mediumilor. Zece ani mai târziu, milioane de oameni au aderat la doctrina spi­ritistă, conform că­reia credeau că pot comunica cu spiritele celor morți.
În mod normal, spiritismul și fantomele ar fi trebuit să aibă drept adversari oamenii de știință. Dar în ciuda oricărei așteptări, unii dintre ei au devenit cei mai înrăiți adepți ai lor. Doctorul Cesare Lom­bro­so, psihiatru și criminolog, s-a convertit la fan­tome după ce a întâlnit-o pe Eusapia Palladino, "re­gina ca­binetului spiritist", un medium puternic care i-a mai interesat, de asemenea, pe celebrii fizicieni Pierre și Marie Curie. Chimistul englez William Crookes s-a îndrăgostit de Katie King, o ectoplasmă produsă de către mediumul Florence Cook, premia­tul Nobel în fiziologie, Charles Richet, și el un ad­versar al irațio­nalului, s-a lăsat, la rândul său, con­vins, după mulți ani de scepticism, de către me­diu­mul Juliette Bison și astfel a fon­dat Institutul Me­tapsihic Inter­na­țional de la Paris, care există și în pre­zent. Aici sunt rea­lizate nume­roase expe­riențe mediumnice, care l-au im­pre­sionat pe filosoful Henri Bergson sau pe astro­nomul Camille Flama­rion.
În mod paradoxal, magicienii s-au dovedit a fi ad­versarii cei mai de temut ai spiritismului. Cel mai fe­roce a fost Harry Houdini, un ma­­gician american supranumit "ma­estrul evadării", pentru că pu­tea să scape din cufere încuiate și le­gate cu lanțuri. La moartea ma­mei sale, pe care a adorat-o, Hou­dini a leșinat și nu a mai putut urca pe scenă timp de ani la rând. Sufe­rința îl dărâmase. Singura speranță pe care o mai avea era să poată intra în contact cu ma­­ma sa, grație unui... medium. Astfel, a asistat la su­te de șe­dințe de spiritism, cu fața schimbată de o barbă falsă, dar, spre disperarea sa, a descoperit de fiecare dată șarlatania. La sfârșitul ședinței, sărea, turbat de furie, urlând: "Sunt Houdini! Ești un șar­la­tan nenorocit!". Ironie a destinului: Houdini a murit într-o noapte de Hal­loween, moment în care lumea viilor și a celor morți comunică și spiritele se manifestă.

Interviu despre lumea de dincolo:"Ușa din fața supranaturalului nu trebuie închisă"

- Credința conform căreia morții se pot întoarce să bântuie lumea celor vii este universală. SYLVAIN GOUDEMARE, librar și scriitor francez, a creionat în cărțile sale istoria fantomelor -

- Interesul dvs. pentru fantome este legat de o întâmplare personală?

- Nu. Îmi place însă partea minunată și inexpli­cabilă pe care o conține realitatea. De altfel, sunt sigur că și cele mai puțin credule persoane au trecut, măcar o dată în viață, printr-o întâmplare care să îi pună, măcar pentru o clipă, pe gânduri. Un client de-al meu, mare amator de cărți, mi-a făcut într-o zi o confidență bizară. Și nu cred că a încercat să îmi joace o farsă - ce interes ar avea să treacă drept un ne­bun? Într-o sea­ră de iarnă, un necunoscut i-a telefonat pentru a-i vin­de o mare parte din biblioteca sa, dându-i numele și adresa. Interesat de ofertă, cli­entul meu a acceptat in­vitația. S-a confruntat, însă, cu o surpriză oribilă: omul care dorea să-i vândă căr­țile era mort. Rafturile bibliotecii sale se rupseseră și fusese zdrobit de cărți. Un accident domestic destul de banal, pentru că nu este unic, doar că telefonul acela fusese dat după ce o­mul murise. Este o im­po­si­bilitate logică, care nu poate avea decât două expli­cații: fie - și aceasta este ipoteza cea mai credibilă, deși el este absolut convins că nu este așa - clientul meu s-a în­șe­lat în legătură cu te­le­fonul, fie este vorba despre o ma­ni­festare pa­ranormală, venind de la o persoană decedată.

- Totuși care este ori­gi­nea atracției dvs. pentru fan­tome?

- Când eram copil, citeam foarte mult. Și întot­dea­una îmi plăceau poveștile care mă spe­riau. Po­veș­tile cu fantome, rea­le sau imaginare, au conti­nuat să mă încânte. Cum ar fi aceea spusă de către Arthur Machen, un soldat din cel de-al doilea Război Mon­dial, care, alături de alți camarazi de-ai săi, se credeau pierduți pe un teritoriu necunoscut, un­de îi purtase con­flictul. La un moment dat, o armată din Evul Me­diu, formată din spectrele com­batanților de la Azincourt, le-a venit în ajutor, speriind de moarte inamicii...

- Vorbiți-ne despre fantome reale.

- În Evul Mediu, cei morți veneau de foarte multe ori să tulbure pacea celor vii. Un "fapt divers" de acest gen a ajuns până în zilele noastre. El a fost notat de un oarecare Jean Gobi, în secolul al XIII-lea. Po­vestea sa se numește "Dialog cu o fantomă". O vă­du­vă i-a cerut ajutor preotului din sat, pentru că soțul ei de­cedat o vizita în fiecare noapte. Fenomenul se în­tâmplă și astăzi, în unele sate din Rusia și Ucraina, unde numărul morților care se întorc la casele lor este mare și oamenii recurg adesea la prac­tici barbare, pentru a-i alunga: cadavrele sunt deshu­mate și ucise a doua oară sau arse.

- Care este "marea epocă" a fantomelor?

- Fără îndoială, secolul al XIX-lea, odată cu apa­riția spiritismului.

- Ce puteți să ne spuneți despre vânătorii de fan­tome?

- Unul dintre cei mai interesanți dintre ei este un parapsiholog englez, pe nume Tyrell, care a pus la punct, prin 1950, un chestionar pentru a tria mărturiile despre apariții pe care le culegea. Pentru a elimina ceea ce ține de halucinații, Tyrell punea întrebări de genul: "La ce oră a avut loc fenomenul? S-a mai repetat? Erați cu adevărat lucid atunci?". De fiecare dată când o mărturie i se părea a fi indiciul unui mister, se ducea la locul bântuit.

- Ce aparatură folosesc acești vânători de fan­tome? S-a vorbit mult în presă despre detectoarele lor.

- Nu există un aparat special pentru a atesta pre­zența unei fantome. Dacă se pretinde așa ceva, este vorba despre o punere în scenă, o păcăleală ca multe altele din zona parapsihologiei. Mult lăudatele înre­gistrări cu magnetofonul ale vocilor celor defuncți sunt doar niște piuituri lungi. Le-am ascultat și eu. Trebuie multă imaginație pentru a decela cuvinte. De asemeni și camerele de filmat sunt inutile. Cum să filmezi o casă bântuită? Poți să surprinzi un dulap care se mișcă, un vas care zboară sau sânge care curge dintr-un perete, dar cu posibilitățile infinite de trucaj din zilele noastre, aceste imagini nu pot fi credibile. Faimoasele filmări cu spirite sunt, de altfel, niște trucaje grosolane. Cu excepția a două dintre ele, care stau în continuare în picioare în fața analizelor.

- Trebuie să ne temem de fantome?

- Nu. Cazul bogatei americance Sarah Winches­ter, nepoata armurierului care a comercializat pri­mele carabine cu repetiție, este celebru. Ea și-a trăit întrea­ga viață terorizată de gândul că într-o bună zi, toate spiritele celor care au căzut sub gloanțele acelor puști vor veni să o bântuie. Și-a folosit, astfel, averea, pen­tru a construi o casă imensă, plină de culoare și de camere false, de uși care se deschideau desco­perind pe­reți și scări care nu duceau nicăieri. Toate aceste ar­tificii erau destinate "păcălirii" fantomelor și ca să-i per­mită să trăiască în pace, în cele câteva camere nor­male ale casei. La moartea ei, clădirea avea 160 de încăperi.

- Din întreaga dvs. ca­rieră, care este povestea ce vă tulbură cel mai mult?

- Cu siguranță aceea a muzicienilor fantomă de pe strada Vaugirard, din Paris. Ea a fost găsită în arhi­vele prefecturii de poliție. În anul 1925, un student la me­dicină a întâlnit în grădina Lu­xembourg un om în vârs­tă, care i-a spus că este un mu­zician și se numește Al­phonse Berruyer. Bătrâ­nul l-a invitat pe student să vină să asculte o orchestră de ca­meră formată din mem­bri ai familiei sale. Tânărul a ac­ceptat invitația și a asistat la con­cert, uimit cumva de faptul că oamenii aceia pur­tau haine extrem de demodate și își luminau casa cu lămpi cu gaz. Când s-a întors la locuința sa, și-a dat seama că își uitase acolo bricheta. Vrând s-o recupe­reze a doua zi, s-a în­tors pe strada Vaugirard, dar a gă­sit ușa casei încu­iată. Vecinii cu care a vorbit au fost foarte surprinși: apar­tamentul acela era părăsit de peste 25 de ani. In­trigat, studentul a anunțat poliția și ușa a fost descu­iată. Interiorul casei era plin de păianjeni și praf. Mo­bilele erau acoperite cu huse. Dar, surpriză!, bricheta tâ­nă­rului se afla în odaie, pe o masă. Iar din foto­grafiile de pe pereți, el i-a re­cunoscut pe toți aceia cu care își petrecuse seara ce trecuse.

- Ce fantome se întâlnesc cel mai des în zilele noastre?

- Fantomele autostopiștilor misterioși. Astfel de întâlniri apar în nenumărate rapoarte ale poliției. Martorii lor sunt oameni absolut normali, care nu pot fi bănuiți de atracție pentru fenomenele oculte. Sce­na­riul acestor apariții este de fiecare dată același: îna­inte de o curbă periculoasă, un conducător auto o­preș­­te pentru a lua în mașină un autostopist ce ră­mâne tăcut tot drumul, dar dând uneori un sfat de prudență. Apoi el dispare brusc, imediat ce riscul de ac­cident a trecut. Siderați, șoferii le semnalează aceste "dispa­riții" polițiștilor locali. Mai există, de ase­menea, cazul fascinant al lui Chico Javier, un bra­zilian semi-anal­fabet. Într-o bună zi, el a început să scrie la dictarea unor scriitori morți de mult, iar căr­țile sale au devenit best-seller-uri.

- Care este concluzia dvs. legată de lumea fan­tomelor?

- Peste tot, este plin de naivi, de iluminați și de șarlatani. Dar poveștile care par inacceptabile acum poate că nu vor mai fi la fel în viitor. Până la urmă, dacă niște "nebuni" nu ar fi crezut că obiectele mai grele decât aerul pot zbura, avionul nu ar fi apărut. Niciodată nu trebuie închisă ușa în fața suprana­tu­ralului.