Atelierul doamnei Elena Murariu este un colț de rai. De pe pereții albi te înlănțuie vrejuri fantastice, arbori nemaivăzuți, flori care încununează chipuri de sfinți. Dar natura Elenei Murariu nu este cea pe care o poți vedea în tablouri. Este Edenul biblic în care a trăit Adam, e natura străpunsă de Duh, o materie străvezie prin care ajungi să întrezărești splendoarea înfocată a luminii dumnezeiești, o subțirime de forme, o plutire care te desprinde și pe tine de pe pământ.
De mai bine de zece ani, Elena Murariu îi pictează, aproape în exclusivitate, pe Brâncoveni. Le-a luat viața la pas și, liniștit, le-a așternut-o pe lemnul icoanelor. A pictat nuntirea Sfântului Constantin cu soața sa, Maria, le-a pictat pruncii, le-a zugrăvit martiriul. Și, pe nesimțite, așa cum se întâmplă cu toți iconarii adevărați, viața sfinților s-a mutat în viața ei. Așa că acum vorbește despre ei cu duioșia unei mame și evlavia unei credincioase.
O mare de albastru
"Dumnezeul copilăriei mele era mare și bun cât cerul. În anii aceia, asociam cerul albastru cu Dumnezeu. Neavând televizor, văzduhul era ecranul meu preferat. Norii creau un adevărat spectacol, pe care îl urmăream ore în șir. Știam din rugăciunea Tatăl Nostru că Dumnezeu este "în ceruri", și de aceea le contemplam îndelung, nădăjduind că-L voi zări de după un nor... M-am născut și am crescut la Zvoriștea, un sat din județul Suceava, în care nu exista curent electric decât pe drumul principal, acolo unde erau școala și primăria. Noi, cei care locuiam pe dealuri, între livezi, am fost "electrificați" când eu aveam 14 ani, deci copilăria mi-am petrecut-o la lampa cu gaz. Îmi amintesc că nu aveam jucării cumpărate de la magazin. Mă jucam cu lucrurile mărunte pe care le aveam la îndemână: pietre, surcele, crengi, flori... Aproape toate jocurile și jucăriile noastre, ale copiilor de țărani, erau ancestrale: păpușile noastre "Barbie" erau făcute din știuleți de porumb, pe care îi îmbrăcam în cârpe vechi sau frunze; din florile de dovleac făceam lampadare, din frunzele de brusture, umbrele și din lut se putea modela tot ce-ți doreai... Îmi mai amintesc de drumul ce cobora spre biserică, unde mama mă ducea de mână pentru a-L întâlni pe cel pe care îl căutam printre nori, de florile minunate din cimitir, înalte cât copacii, de splendoarea luncii Siretului! Simțeam că toate erau într-o armonie, într-o frumusețe desăvârșită: natura, familia, vecinii, prietenii. Atunci, în copilărie, totul era minunat, căci Dumnezeu viețuia în acel spațiu. Îl simțeam! Copilăria aceasta și-a pus enorm amprenta asupra mea! Mă bucur că am avut-o în această formă și în aceste culori.
- Când ați căzut, prima oară, din acest rai?
- Nici nu mi-am dat seama că am căzut... Eu am crezut că am urcat, ca să zic așa, pentru că, pe moment, nu conștientizezi întotdeauna căderile. Coborâșurile au apărut în perioada adolescenței - le-aș spune căderi ale mândriei. Făceam un liceu de artă, unde toți ne credeam artiști și aveam niște fumuri nemaipomenite. Lucruri specifice vârstei, până la urmă, entuziasmele și nebuniile acelei perioade. Am revenit în rai, ca să mă folosesc de metafora dumneavoastră, când, datorită facultății pe care am urmat-o, de Artă Monumentală și Restaurare, am ajuns în mânăstiri, la restaurarea frescelor. Asta se întâmpla înainte de 1989. Ca student restaurator am lucrat la Voroneț, la Curtea de Argeș și mergeam des la Hurezi. În aceste locuri am ajuns la sursă, la izvor, am văzut că există și o altfel de viață, există o alternativă, am văzut că sunt oameni care cred cu adevărat în cele sfinte și am început, ușor, să fac din nou glisarea, anevoioasă de altfel, spre zona aceasta fermă și minunată în care lucrurile sunt în rânduială.
- Cum vi s-a părut Voronețul când l-ați văzut prima oară?
- O mare de albastru! A fost o nebunie, o minunăție! Eram studentă în prima campanie de restaurare. A fost ca o dragoste la prima vedere, ceva deosebit. Am văzut biserica de pe latura ei vestică, acolo unde este pictată Judecata de Apoi, înconjurată de verdele grădinii. Era ca un cer pe care erau proiectate cete de sfinți. Am avut o trăire puternică. Dar emoția poate fi și mai puternică dacă întâlnești Voronețul iarna, când este ger și zăpadă multă!
"De ce nu cântă icoana mea?"
- Cum ați început să pictați icoane?
- La început, în perioada liceului, când nu știam mai nimic, pictura bizantină mi se părea un lucru destul de ușor de făcut, față de exercițiile de măiestrie pe care le realizam noi la școală, reproduceri după lucrări renascentiste sau după olandezi... O găseam facilă și săracă... Eram, evident, încremeniți în tiparul lumii occidentale, iar transparențele răsăritene nu le percepeam încă. De altfel, tot învățământul de artă merge pe modelul de frumusețe clasic grecesc și pe tot ce a decurs din acesta. Înveți să desenezi, făcând reproduceri după statui grecești și romane, după Venus din Milo, Laocoon, Moise al lui Michelangelo. Dar toate aceste lucruri, ce țin de un anumit fel de antrenament, trebuie uitate de învățăcel, deoarece lumea icoanei este foarte departe de acest ideal de frumusețe! Arta bizantină merge pe un alt tip de ideal, e vorba de o lume spirituală, de o lume duhovnicească. Până ca idealul bizantin să mă cucerească definitiv, am avut de dat o luptă cu mine. La început, am pornit să pictez icoane ca pe o provocare. Consideram că ține de meserie... N-am pornit, cumințică, de la copierea unor icoane de referință, ci, în nesăbuința mea, am țintit direct la replici și interpretări... Și am fost surprinsă când am văzut că e o mare diferență calitativă între original și ceea ce făceam eu, și nu înțelegeam unde este problema! De ce nu cânta icoana mea?! De ce era "în afară"? Realizam că lipsea ceva fundamental și nu înțelegeam ce. La prima vedere, pictarea unei replici părea un lucru foarte simplu. Dar, cum spune o vorbă celebră, cel mai greu de făcut este punctul. Aici a fost marea luptă, până când am înțeles că pentru pictarea unei icoane e nevoie de o transformare interioară, până am priceput că trebuie să mă lepăd de anumite tipare, învățături, clișee, să tind spre simplitate, să-mi "schimb la față" paleta de culori și viața. Transfigurarea paletei a durat mult, cam zece ani de zile, din momentul în care am început să cochetez cu ideea de a picta icoane, până când am început să pictez niște icoane mai răsărite. Iar în ceea ce privește viața, lupta continuă...
- Dincolo de canoanele pe care pictura icoanelor le impune, există și o fărâmă de libertate artistică?
- Adevărat, în pictura de icoane există niște norme și niște canoane, dar canoanele acestea nu trebuie urmărite în litera, ci în spiritul lor. Când începi să crești ca iconar - cu toate că iconarii rămân întotdeauna mici... -, atunci îți dai seama de câtă libertate există... Respectarea canoanelor în icoană este necesară așa cum este necesar să respecți codul rutier! Te urci la volan și mergi, ești liber să pornești pe orice drum. Libertatea de mișcare nu-ți este știrbită. În cazul icoanei, regulile sunt făcute de așa manieră, încât sunt compatibile chiar cu firea umană, oglindă a lui Dumnezeu. Când îți dispare frica cea rea de a nu încălca regulile, atunci poți să faci niște conexiuni și să vezi niște lucruri care, înainte, chiar dacă erau în vecinătatea ta, îți rămâneau ascunse. Atunci încep să se deschidă niște punți de comunicare între tine și Dumnezeu și să îți fie transmise niște idei, dacă pot să spun așa. Începi să devii un fel de mărturisitor, prin ceea ce faci mărturisești frumusețea divină a acestei lumi.
Iconarul cu aripi
- Cum vă pregătiți pentru pictarea unei icoane? E nevoie de un ritual aparte?
- Înainte de a o așterne pe hârtie sau lemn, o pictez mai întâi în gând; o port în mine, o pictez în suflet și acolo îi schimb culorile, fondul, veșmântul. Este o perioadă de dospire, de frământare, care poate dura zile, luni și chiar ani. În momentul când sunt în fața planșei albe, știu deja cam ce am de făcut și nu trebuie decât să scot icoana la lumină, să o aduc din lumea imaterială a gândului. Prind atunci în materie niște lucruri care deja au fost pictate în sufletul meu.
Acest lucru se întâmplă cu foarte mulți creatori: nici cei care scriu, și nici cei care fac muzică nu pornesc de la zero. Ei pornesc de la un gând, de la o poveste, de la ceva care deja s-a copt, s-a conturat destul de precis în adâncul lor. E drept că, pe parcursul lucrului, ajungi să mai faci schimbări. Gândul nu este întotdeauna limpede ca o lacrimă! Adus în realitatea lumii, cere adaptări. În transmiterea gândului, Dumnezeu are un rol fundamental. "Dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc" - spune un rând dintr-un Psalm. Eu îmi semnez lucrările cu formula "de mâna Elenei Murariu". Fac acest lucru deoarece cred cu tărie că, de fapt, principalul autor este Dumnezeu - căci gândul îmi e dat de Sus. În acest sens, iconarul nu este niciodată singur în atelier, iar legătura sa pe verticală îl face să se apropie "cu bucurie și cu cutremur" de munca sa. De aceea, ținând cont de acest fel de parteneriat, înainte de a începe lucrul e absolut necesară o anumită pregătire. Dar când ajungi pe calea aceasta și ți-o asumi serios, toate vin de la sine, nici nu mai ai cum să faci altfel. Înfrânările și rugăciunea nu sunt niște constrângeri, niște poveri; e viața ta asumată. Rânduiala e foarte necesară în viața unui iconar. Nu poți picta dacă ești rupt pe dinăuntru, dacă nu ești în armonie, dacă nu crezi în ceea ce faci. Nu poate mâna să îți mărturisească ceva și gândul să fie în dezacord cu mâna. Nu poți simți una și face alta, bineînțeles, dacă ești sincer cu tine și îți dorești să păstrezi armonia și o viață echilibrată. Întotdeauna un iconar trebuie să zboare cu două aripi: a credinței și a artei.
- Aveți momente în care simțiți "mâna lui Dumnezeu" acolo, împreună cu pensula dumneavoastră?
- Da, în sensul unei ocrotiri, dar nu în sens fizic. Eu nu sunt dintre iconarii ale căror icoane sunt pictate de îngeri, așa cum s-a întâmplat uneori în istoria bisericii! Sau, nu mi s-a întâmplat niciodată să las la atelier o icoană neterminată și să o regăsesc a doua zi pictată printr-un miracol. Dumnezeu îmi insuflă gândul, îmi dă pacea interioară pentru a putea picta și rezistența fizică și psihică.
- În copilărie îl vedeați pe Dumnezeu "pictat" pe cerul senin. Cum îl vedeți acum, la maturitate?
- Dumnezeu nu a dispărut din acest cer senin și nici din cerul înnorat. Dar acum leg imaginea sa cu chipul din icoanele cele mai apropiate sufletului meu: Pantocratorul de la bolnița Bistriței, cel de la Sfânta Sofia de la Istanbul sau Mântuitorul de la Cefalù din Sicilia, cel care este înveșmântat în albastru. "Bucuria și cutremurul" despre care spune psalmistul le-am simțit în fața acestor icoane. Lângă ele eu m-am regăsit.
- Cum își alege un pictor de icoane culorile?
- După cum se știe, culorile au capacitatea de a ne emoționa, de a ne transmite stări și au și o valoare simbolică. Culorile din icoană îmbracă gânduri, transmit mesaje. În cele mai multe cazuri, ele sunt alese în mod simbolic, dar și la acest capitol există loc de multă libertate. Nu-i totul bătut în cuie! Albul era considerat de Sfantul Dionisie Areopagitul "înrudit cu lumina însăși". De aceea, în scena Învierii sau la Schimbarea la Față, Iisus Hristos este înveșmântat în alb sau în haină aurită. Până la Înviere, îmbrăcămintea Mântuitorului este compusă din două veșminte, unul albastru, considerat culoarea transcendenței, și altul roșu, simbol al sacrificiului, dar nicăieri nu este precizat ce tip de albastru și ce nuanță de roșu trebuie să folosească iconarii. Acest lucru deschide o paletă vastă de posibilități. În ce mă privește, prefer gamele cromatice restrânse, câteva culori mai înfocate prinse într-o mare de alburi, brunuri, auriuri, ce amintesc de culorile deșertului. Accentele de culoare să fie asemeni plantelor care, în pofida secetei, dăinuie printre dunele de nisip. Doar în cazul în care am de zugrăvit scene ce fac referire la Rai, atunci mă învolburez, dar cu moderație, lăsând verdele și albastrul să zboare de pe paletă pe pomii făgăduinței.
Batista lacrimilor brâncovenești
- Cum ați ajuns să lucrați la suita de icoane închinate dinastiei Brâncovenilor?
- Eu m-am apropiat de voievodul nostru martir, prin intermediul poetului Ioan Alexandru. Era în timpul studenției, când el ținea un curs de poezie cu tâlcuiri biblice la Institutul de Arte Plastice, unde eram studentă. Îmi amintesc că am fost foarte impresionată de modul în care cuvânta Ioan Alexandru, de modul în care diseca și ne revela poezia. Reușea să ne destupe sufletele, să ne facă să vedem ceea ce era opac, tern pentru noi. Era ca un proroc. Până să-l întâlnesc pe Ioan Alexandru și să ajung în șantierele de restaurare, nu eram deschisă către Scriptură. Cum ați spus dumneavoastră, "căzusem din Rai". Ioan Alexandru a reușit să-mi arate calea, să trezească în mine dragostea pentru poemele și versetele biblice. În tot discursul lui revenea un subiect foarte drag - Brâncoveanu. Aceasta pe mine m-a marcat și mă întrebam în acea vreme cum poate un om să iubească atât de mult un domnitor care a trăit în urmă cu 300 de ani. Așa am început să mă interesez de Brâncoveanu, de la dragostea lui Ioan Alexandru pentru domnitorul martir. Apoi am citit cartea Cerurile Oltului, a Înalt Preasfințitului Anania, și, încet-încet, am fost la rându-mi uimită și copleșită de acest subiect, care a ajuns să îmi marcheze viața. Destinul lui mucenicesc mi s-a părut ieșit din comun. Viața lui de domn aflat la cârma unei țărișoare plasate la răscruce de vânturi, râvnită de toți cei din jur, pe care el a reușit să o țină în libertate timp de 26 de ani, reprezintă o pagină de istorie glorioasă. Apoi, ctitoriile sale, de o frumusețe desăvârșită, atârnă greu în balanța faptelor acestui domn. În acea vreme, cu o deschidere mare spre modernitate, s-au luat hotărâri care au și acum rezonanță în viața noastră. A avut o deschidere extraordinară! Ce să mai vorbesc despre viața sa de domn creștin adevărat, și de pătimirile sale, în urma cărora a ajuns în sinaxar. Ioan Alexandru îl socotea pe Brâncoveanu un sfânt încă din vremea dictaturii comuniste. Eu l-am perceput întâi ca pe un mare domnitor, un mare creator de cultură și artă, iar ulterior, cunoscându-i martiriul și ajungând să lucrez chiar și în ctitorii de-ale sale, am început să-i simt sfințenia. Straturile acestea de istorie care erau în mintea mea, straturile de artă, au căpătat o transparență prin care mi-a apărut un Brâncoveanu aureolat. Și, pe măsură ce trecea timpul, am început să îmi doresc să fac ceva pentru acest voievod și familia lui jertfitoare.
- Păreți foarte apropiată sufletește de soția domnitorului, Maria Brâncoveanu, pe care ați ajuns să o pictați în icoane ca pe o sfântă. De ce?
- Încercând să conturez programul iconografic al vieții sfinților Brâncoveni, m-am apropiat implicit și de Maria Brâncoveanu. Maria a fost părtașă la toată bucuria și suferința Sfinților Brâncoveni. Dacă ei, după martiriul din 15 august 1714, și-au curmat suferința ajungând la Domnul, durerea Mariei a continuat. Pentru ea a urmat surghiunul și gustul amar al dezamăgirilor de tot felul. Ea a trăit suferința de a-și vedea soțul, tată a unsprezece copii, decapitat alături de toți cei patru fii ai lor. Martiriul ei cel cumplit nu a fost unul fizic, a fost unul interior, sufletesc. Un martiriu cutremurător, care nu este mai prejos de cel al trupului. Viața Mariei Brâncoveanu este un model jertfelnic, de aceea am îndrăznit să o reprezint alături de Brâncoveni, purtând mereu batista lacrimilor în mână.
- Proiectul pe care l-ați început și la care lucrați de atâția ani se va sfârși vreodată?
- Ținând cont că și viețile noastre au un început și un sfârșit, cu siguranță, da... Proiectul Brâncoveanu a început în preajma canonizării Sfinților Brâncoveni, dar cu toate că a trecut atât de mult timp și a acumulat peste 200 de lucrări, eu continuu să zăbovesc asupra lui. Consider că el se desfășoară într-un timp mesianic. Acum e Anul Brâncoveanu, dar în atelierul meu sunt încă zeci de lucrări nefinalizate și altele încă îmi stau în suflet. Cred că acest proiect va rămâne pecetea fundamentală a muncii mele. Mă bucur că Dumnezeu a pus pe umerii mei această cruce. Lucrări din acest proiect au putut fi admirate la începutul lunii iunie la Paris, în cripta de la Saint Sulpice. În continuare, în perioada 4-26 iulie, va fi deschisă o expoziție la Muzeul Satului din București, iar pe data de 15 august, când se vor împlini 300 de ani de la martiriul sfinților Brâncoveni, întregul proiect va fi expus chiar în Palatul de la Mogoșoaia. Sper ca această lucrare închinată Brâncovenilor să fie ziditoare din punct de vedere cultural și duhovnicesc.
Fotografiile au fost oferite de doamna Elena Murariu