Poveștile drumului de fier

- Muzeul CFR, la 75 de ani de la înființare -

Când eram copil, unul dintre locurile Bucu­reștiului care aveau pentru mine un far­mec aparte era Gara de Nord. Acolo, pe pe­roa­nele vechi, mirosea a vacanță și a aburi de lo­co­motivă. Aburul, mai ales, aburul locomotivelor lus­truite și gigantice, ca niște balauri zgomotoși, dar blânzi, avea o aromă îmbătătoare. Iar când trenul por­nea, mi se părea că intru într-o poveste ale cărei pei­saje se scurgeau lin, unul după altul, pe la geamul compartimentului de care nu mă dezlipeam. Erau bucuriile mele de copil fascinat de trenuri. Mult mai târziu, pe la începutul anilor '80, aveam să descopăr și Muzeul CFR de lângă Gara de Nord. Pe atunci, era mult mai mare decât este azi și cu mai multe mocănițe și loco­motive vechi cu abur. Îl descoperisem pe căi oarecum surprinzătoare. La Mu­zeul CFR începuse să se producă o emu­lație... literară. Criticul Radu Călin Cris­tea fusese angajat la muzeu și aco­lo, printre locomotive și vagoane, îi strân­gea la niște seri literare captivante pe Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșo­vei și compania de scriitori optzeciști. Citită în mirosul acela discret și îmbă­tător al osiilor, poezia căpăta valențe aparte. Urmarea? Pe prima lor carte, "Aer cu diamante", Coșovei, Cărtăres­cu, Stratan și Iaru se fotografiaseră călări pe o locomotivă de acolo. Aceste amintiri m-au făcut să merg cu o cu­riozitate nostalgică la recenta sărbătoa­re a Muzeului CFR, care împlinse 75 de ani. Nu prea știam poveștile dru­mu­lui de fier, iar Muzeul era depozitarul lor.

Carol I: "Nu voi mai părăsi această țară decât pe calea ferată!"

Poveștile le-am aflat de la Dionisie Daniel Ardelean, directorul general al Centrului Național de Calificare și Ins­truire Feroviară, și de la Mircea Doro­banțu, directorul Muzeului CFR. Ei sunt salvatorii instituției, care după 1990 a avut o soartă zbuciumată, in­trând pentru un timp într-un con de ui­tare. Așa a fost, de altfel, întreaga istorie a acestui muzeu, unul dintre cele mai spec­taculoase și instructive ale țării. Chinuit sub vremuri, distrus, abandonat, înviat iar. Ca și căile noastre ferate! Despre toate, cei doi amfitrioni mi-au vorbit completân­du-se cu pasiune. Am vrut să aflu mai întâi cum a început la noi povestea drumului de fier. Din care, mai târziu, s-a născut și Muzeul.
Când, în 1866, bunul principe Carol I punea piciorul pe pământul țării, a fost uimit și cam dezamăgit de drumurile ei - spune Dionisie Daniel Ardelean. România nu avea atunci niciun kilometru de cale ferată, așa că Principele a venit de la Turnu Severin la București cu caleașca și a văzut că nici drumurile nu erau întreținute deloc. E drept, Parlamentul tocmai aprobase proiectul primei linii de cale ferată, București-Giurgiu, dar până la faptă, drumul părea încă lung. Așa că Principele Carol, care venea din Germania, unde calea ferată își luase de mult avânt, a jurat: "Nu voi mai părăsi această țară decât pe calea ferată!". București-Giurgiu era o linie foarte importantă, pentru că lega pe o cale comodă și sigură capitala de Dunăre și, astfel, de restul lumii. Principele Carol a fost foarte atent ca lucrările să se facă în ritm susținut (dacă l-am putea reînvia, ca să patroneze și lâncezitele noastre autostrăzi...), astfel că la 31 octombrie, ele au fost gata. Iar prima gară a Bucureștiului a fost Gara Filaret, clădire rămasă și azi aproape neschimbată. Interesant este că Principele Carol a trebuit să plece în Germania tot în 1869, înainte de a fi gata linia ferată. Și totuși, s-a ținut de cuvânt, a plecat cu trenul pe această linie aflată, încă, în construcție. ("Ein Mann, ein Wort"- "Un om, un cuvânt")
Să vă mai spun o poveste, intervine în discuție Mir­cea Dorobanțu. Principele Carol voia să se căsă­torească cu regina Elisabeta. Era tot în 1869, și ea îi spune: "Mă voi căsători cu tine, dar tu ești principe într-o țară care nici cale ferată nu are!". Și Carol I i-ar fi răspuns alesei lui: "Dacă mă vei lua de bărbat, îți promit că o să te duc la București pe calea ferată". Așa că, după ce și-a adus viitoarea regină cu vaporul de la Viena, s-au oprit la Giurgiu și apoi au venit pe drum de fier până la București. Iubirea a fost încă un motiv pentru care Carol și-a dorit ca lucrările să fie gata la timp.
De atunci, pe toată durata dom­niei lui, Carol I a susținut dezvol­tarea rețelei de căi ferate românești. În 1881, el a reușit să-i determine pe inginerii români să proiecteze și să construiască prima linie Buzău-Mă­rășești. Și, fapt mai greu de imaginat azi, dacă inginerii erau români, mun­citorii erau străini, friuli din Ita­lia, veniți la chemarea regelui. Înce­pând cu 1881, toate lucrările de cale ferată s-au făcut numai de specialiști români, toți din elita internațională. Așa cum a fost și podul de peste Dunăre, al lui Anghel Saligny, la vre­mea lui, o bijuterie a Europei. Și astfel, în doar 60 de ani, până între războaie, România devenise una din­tre marile puteri feroviare ale con­tinentului, așa cum erau Italia, Franța sau Elveția.

- În aceste condiții de dezvol­tare accelerată, când ceferiștii de­veniseră a doua armată a țării, era cazul să intre și în istorie. Când s-a înființat Muzeul CFR?

- Muzeul Căilor Ferate Române a fost inaugurat în 10 iunie 1939, în prezența regelui Carol al II-lea al României, care a vrut să come­mo­reze, astfel, și 70 de ani de la prima linie a regatului, București-Giurgiu, spu­ne Dionisie Daniel Ardelean. Aflat lângă stadionul Giulești, avea un parc generos de vagoane și lo­co­motive, întins pe 6 hectare. Dar și o mocăniță care făcea deliciul copii­lor. A fost inaugurat de Rege, odată cu stadionul de fotbal Giulești, și avea o sală chiar sub stadion. Cinci ani mai târziu, pe 4 aprilie 1944, au început bombardamentele americane și, odată cu Gara de Nord, Muzeul a fost aproape distrus. Și, cu el, a pierit și vagonul regal al lui Carol I, extrem de elegant, decorat în spiritul epocii. Era expus într-o sală de sub tribuna stadionului și, la bombardament, tribuna s-a prăbușit. Pe urmă, în 1953, sub comuniști, Muzeul a fost redeschis pe locul de acum, pe Calea Griviței, chiar lângă Gara de Nord. La conducerea țării era Gheorghiu Dej, care se mândrea cu muzeul "lui", căci era ceferist. În 1966, Muzeul a fost închis iar, venise la putere Ceaușescu care voia să șteargă urmele înaintașilor lui. Totuși, a fost redeschis în anul 1969, înfrumusețat și cu o nouă aranjare: elemente vechi de la calea ferată, documente, fotografii care nu putuseră fi expuse. În 1953, Muzeul fusese unul al stalinismului, mai puțin al CFR.

- Ce s-a întâmplat cu Muzeul după 1989?

- Istoria recentă a fost destul de crudă cu Muzeul CFR. În 1992, s-au început lucrările stației de metrou Gara de Nord 2, și un corp de clădire al Muzeului a trebuit să fie dărâmat. Cu toate astea, el a rămas în continuare atractiv, și dacă s-ar investi în el, ar fi și mai bine. Căci acum, locomotivele noastre frumoase și vechi, care ar trebui să încânte vizitatorii, sunt împrăștiate prin mai multe depouri din țară. Totuși, cu ocazia sărbătorii Muzeului din luna iunie, am adus în București cea mai veche locomotivă cu abur din România. Este locomotiva Călugăreni, fabricată în Anglia, la 1869. Și dacă în alte țări se fac cópii după locomotivele vechi, cu care se circulă la ocazii festive, în România, nostalgicii trenurilor cu aburi au putut circula cu o locomotivă adevărată și cu va­goanele ei. O locomotivă din vremea Regelui Carol I, întemeietorul Căilor Ferate Române.

Trenuri celebre

Le-am întrebat apoi pe gazdele mele despre tre­nurile celebre care au circulat pe la noi. Am început cu faimosul și misteriosul "Orient Express".

- În secolul XIX, se punea problema de a se cir­cula din Orient către Occident, spune Mircea Do­ro­banțu. Pentru asta s-a și înființat Uniunea Inter­națională a Căilor Ferate, cu sediul la Paris, unde membru fondator a fost și CFR-ul nostru. "Orient Express"a circulat aproape 100 de ani. Făcea legă­tura între Paris și Istanbul, iar în România intra pe la Vârciorova, undeva între Orșova și Turnu Severin, unde era, pe atunci, frontiera noastră cu Austro-Ungaria. Apoi trenul ajungea în portul Constanța și, de aici, călă­torii erau duși cu va­porul la Is­tanbul. Curând, a apărut și concu­rența: alt Orient Express circula prin Iugoslavia și Bulgaria, spre Istanbul. Dar lumea prefera să cir­cule cu trenul prin România, pen­tru că făcea mai puțin. În plus, na­vele Serviciului Maritim Român erau foarte rapide. Și mai trebuie spus că niște locomotive puternice, cu abur, construite în Franța, tră­geau Orient Express-ul acum un veac, cu aproape 100 de kilometri la oră! Cam cum circulăm noi azi, din păcate! În prezent, există o companie privată în Italia care a cumpărat un număr de vagoane vechi, le-a restaurat impecabil și organizează excursii de plăcere, pe vechile trasee ale Orient Express-ului. De obicei, în prima parte a lunii septembrie, așa e tradiția.

- Cum arăta Orient Express-ul?

- Era un tren foarte elegant, des­tinat celor cu bani. Avea un va­gon salon, cu pian, pe care se au­zeau cântecele vremii și muzică de café concert. Ținuta era obliga­to­rie. Și astăzi, vesela, scaunele și me­sele sunt cele originale, fiind folosite doar acelea cu inscripția Orient Express. Dormitoa­re­le sunt foarte luxoase, cu baie și instalații de ven­tilație și de reglare a temperaturii. Niște bijuterii pe roți! Cele mai multe erau fabricate în Occident, dar vreau să vă spun că și Uzina de Vagoane de la Arad a fabricat câteva va­goane pentru celebrul "Orient Express". Pe atunci, și uzinele noastre erau la același nivel cu uzinele din Occident.

- Aș vrea să-mi vorbiți și despre trenul regal.

- Despre trenul regal ar fi multe de povestit, spune Mircea Dorobanțu. De fapt, au fost mai multe trenuri regale. După cel al Regelui Carol I, în 1928 a fost realizat la Uzinele Ernesto Breda din Italia al doilea tren regal, cel pe care îl știm cu toții. Avea mai multe vagoane, dintre care azi se mai păstrează doar cinci. Trenul regal are un vagon salon și vagoane dor­mi­tor pentru familia regală și pentru suită. Sunt niște va­goane deosebite, cu fur­nir rar și fotolii din piele de Cor­doba, păstrate cum tre­buie. Văzute cu ochiul de acum, nu pare un lux exor­bi­tant. Dar, pentru anii '20, era un lux fantastic.

- Maiestatea sa, Regele Mihai, a mers cu trenul du­pă întoarcerea în Ro­mâ­nia?

- Regele nu, dar familia regală a fost la Alba Iulia și la Sinaia, și a mai circulat și la un eveniment organi­zat chiar de noi, de Ziua Națională a României. Ală­turi de familia regală, au călătorit și câțiva copii olim­pici ai României, iar de 1 Decembrie, trenul a in­trat în gară, refăcând în­toar­cerea din 1918, de după pri­mul război mondial, din exilul de la Iași. Dar au mai călătorit și scriitorii cu trenul regal! S-a întâmplat în 2005, printr-un program organizat de Uniunea Scrii­to­rilor și de Ministerul Trans­porturilor, și care s-a numit "Scriitori pe Calea Regală". Trenul regal cu scriitori a mers prin orașele mari ale țării. În gări, poeții coborau și citeau din scrie­ri­le lor, iar oamenii se adu­nau ciopor pe peroanele înnobilate de literatură.

Locomotiva cu dinți

- În finalul acestei conversații, așa de instruc­tive, pentru care vă mulțumesc, vă rog să spuneți câte ceva și despre drumurile de cale ferată celebre din România.

- Au existat și la noi câteva linii spectaculoase, așa cum era planul înclinat de la Covasna, dar și calea ferată cu cremalieră dintre Caransebeș și Hațeg. Era pe porțiunea dintre Sarmizegetusa și Băuțari. Linia fusese construită cu foarte mult timp în urmă și avea o înclinație foarte mare. Așa că locomotivele nu pu­teau să remorcheze trenurile lungi și grele, pentru că patinau. Și atunci, s-a găsit soluția: la mijloc, între cele două șine, s-a mai pus încă o șină dințată, iar lo­comotivele cu abur aveau, și ele, încă un mecanism spe­cial, tot cu roți dințate. Pe porțiunile cele mai în­clinate, dinții locomotivei "mușcau"din șina dințată. Această linie spectaculoasă a fost dată în folosință în anul 1908 și a funcționat 70 de ani, când s-a întrerupt circulația pe porțiunea dificilă, care era lungă de 20 de kilometri și trecea printr-un peisaj dumnezeiesc de frumos, prin Porțile de Fier ale Transilvaniei. Când trenul ajungea în zona cu cremalieră, loco­motiva abia urca, dar nu se lăsa. Și bătrânii povesteau că puteau să coboare din tren, să ia câteva mere și se urcau la loc. Acestea sunt doar câteva dintre poveștile trenurilor românești, căci odată ce te apropii de ele, vei descoperi un univers nesfârșit.