Formula volumelor colective, conținând contribuții inedite pe o temă dată, s-a dovedit pe placul cititorilor. Mai multe edituri de la noi au adoptat-o după 1990 și au repetat-o cu succes. O primă condiție este ca tema să-i intereseze atât pe cei care scriu cât și pe virtualii cumpărători ai cărții, iar a doua - ca numele colaboratorilor să constituie în sine o atracție și o garanție. Ca să vă fac poftă de cartea pe care vi-o semnalez azi, vă spun că autorii prezenți în sumarul ei sunt: Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghițescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu și Victor Ieronim Stoichiță. Faptul că mă aflu și eu în această selectă companie ar fi trebuit poate să mă împiedice să recomand cartea, dar vă veți convinge singuri că ar fi fost păcat să nu vă atrag atenția asupra acestei noi apariții, delectabile din toate punctele de vedere, de la concepția grafică (Răzvan Luscov) și ilustrații la substanța textelor. Scrise de autori cu vârste, experiențe și stiluri diferite, textele confesive au ca numitor comun timpul istoric insinuat în ele, poveștile individuale căpătând astfel și o dimensiune documentară. Pentru un cercetător de la mijlocul sec. XXI, să zicem, dornic să știe cum era viața cotidiană a bunicilor și străbunicilor în România, volumul acesta despre locuințe și locuire, alături de celelalte antologii tematice, e o sursă de amănunte concrete din care se poate reconstitui o epocă. Ideea din "Casele vieților noastre" aparține unei arhitecte, Gabriela Tabacu, dar tema nu e nouă, există frumoase precedente precum "Povestea caselor", apărută în 1999 la Editura Simetria, sub egida Uniunii Arhitecților, sau seria mereu îmbogățită de "Povești ale doamnelor și domnilor din București" culese de Victoria Dragu Dimitriu și publicate la Editura "Vremea", în care personaje principale sunt tot casele, sau cele două volume ale lui Andrei Pippidi, "Case și oameni din București", apărute și ele la Humanitas ș.a. Toate demonstrează că și clădirile au soarta lor, împletită cu destinele familiilor ce au viețuit în ele și cu Istoria necruțătoare și nerecunoscătoare, ieri ca și azi. Doar bucuriile și dramele impregnate în zidurile lor diferă de la un locatar la altul. Frumusețea noii cărți despre case e că locatarii-scriitori își spun poveștile adevărate cu arta de a emoționa și a crea semnificații care-l includ și pe cititor, cu amintirile și nostalgiile lui. Încăperile somptuoase sau modeste devin cutii de rezonanță. Ioana Pârvulescu, cea care alături de redactorul Justina Croitoru a îngrijit ediția, asemuiește în prefață volumul cu un oraș cu stiluri arhitectonice felurite, cu străzi animate, grădini și case pline de viață. De vieți. Un oraș pe a cărui hartă supraviețuiesc și fantomele clădirilor demolate alături de cele ce au rezistat cutremurelor sociale și politice, păstrând prin generații ființa celor duși. Dacă d-na Antoaneta Ralian își recapitulează biografia prin multele locuințe în care a dus-o viața, din provincia moldavă a copilăriei în diferite cartiere bucureștene, Barbu Cioculescu a avut norocul rar să fie omul unei singure case, construită de părinții lui în 1936, în Cotroceni, și prin care s-a perindat toată floarea literaturii române interbelice. Și Micaela Ghițescu locuiește și azi în casa natală de lângă Cișmigiu, construită pe credit de tatăl ei, medic, și în care, după 1948, a cunoscut episoade tragice și nedreptăți cumplite. Deși de mulți ani în București, casa vieții ei rămâne pentru Ioana Pârvulescu cea părintească, din Brașov, iar pentru Monica Pillat - vila de la Florica și conacul de la Miorcani al bunicilor, supuse și ele în timp chinurilor prin care au trecut proprietarii lor de drept. Avem în volum și pagini memorabile despre mahalaua bucureșteană (Dan C. Mihăilescu), despre locuitul la bloc și condiția de "blocatar" prin cartiere (Radu Paraschivescu și Tania Radu), despre traiul la țară, la Comana, ca refugiu și loc ideal de scris (Ana Blandiana), sau despre viețuirea "la comun", în Cluj, după naționalizare (o proză excepțională de Victor Ieronim Stoichiță). Fiecare povestire are muzica ei, care transformă materialul brut și adesea brutal al realității în încântare.