"Neapărat să le cauți pe cele două săsoaice de la Rușciori, Maria Ballasch și Ekaterina Roth! Ele au fost de multe ori la Părintele Arsenie, la Drăgănescu”, mi-a spus hotărât doamna preoteasă Emilia Șpan. După un telefon de recomandare din partea Părintelui Irimie Marga, preot la biserica din Maierii Sibiului și profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din orașul de pe malul Cibinului, iată-mă pornit spre Rușciori sau Reufdorfchen, în germană. În zare se văd crestele înzăpezite ale Munților Făgăraș. Mai aproape, Munții Cindrel. La 11-12 kilometri față de Sibiu, am ajuns într-o așezare ascunsă într-o vale, în care liniștea e întreruptă doar de lătratul unui câine sau mugetul unei vaci. Un sat de sași și români. Bat la poarta doamnei Maria Ballasch.
Copil în anii lui Stalin
"O, Doamne, ce greu am dus-o noi, sașii, în anii '50 ai veacului XX! Ne-a luat regimul comunist tot! Și vitele, și ce aveam în pod! Ne-a scos din case. Rușii s-au răzbunat pe sași, pentru ce au îndurat de la nemți în al doilea război mondial. I-au luat în Uniunea Sovietică, să muncească pentru ei. Au fost și români destui. Îi băgau în vagoane și îi duceau.
Ca fată, mă numeam Maria Roth. Părinții mei n-au fost deportați. Tatăl meu era bolnav la pat. Avea piatră la rinichi și reumatism. Mama mea s-a ascuns la vecini, doi români foarte cumsecade. Noi eram patru frați: Johann, Maria - eu, Ekaterina și Michael. Un al cincilea frate a murit de mic, la doar șapte luni. Doi veri erau tot la noi. Tatăl lor dispăruse în război și pe mama lor au dus-o în Rusia. La școala primară, aici la Rușciori, nu era căldură, nu erau lemne de foc. Și mai trebuia să cânți și Slavă lui Stalin. Închipuiți-vă! Rudele tale să fie în lagăre de muncă din cauza lui, și tu să cânți imnuri de slavă pentru călău!
De copilă, am avut o chemare către Dumnezeu. De tânără, de fată încă, în viața asta pământească, nu găseam ceva care să-mi umple sufletul, să dea sens vieții. Citisem Biblia. Aveam o dragoste mare față de Dumnezeu, un îndemn de a merge la biserică! Mergeam și la biserica românească, ortodoxă. De mică mi-au plăcut călugărițele. Când zăream călugărițe ortodoxe la Sibiu, mă duceam prin oraș după ele. Îmi curgeau lacrimile. Voiam să fiu și eu călugăriță, cu ținuta lor, dar n-am avut parte.
Necazurile vieții
La 24 de ani, m-am căsătorit cu Martin Ballasch. În 1963, s-a născut băiatul nostru, Martin. Apoi, în 1966, am avut o fetiță, Maria. S-a născut ștrangulată cu cordonul ombilical după cap. Dar moașa a fost iute de mână, a desfăcut-o repede, dar nu și-a dat seama ce urmări vor fi, ca să merg imediat cu ea la spital, să-i bage aer, să se deschidă venele la cap. I-a rămas o venă strânsă. Mai târziu, am înțeles mai multe. Părintele Arsenie ne-a zis: «Mă! Să nu trăiți cu frică de ceva! Să tot ziceți: "Numai asta să nu mi se întâmple!”, și să trăiți tot cu frica asta. Că tocmai acel lucru ți se întâmplă». Am citit acest sfat și în Biblie. De altfel, ne spunea Părintele: «Mă, eu nu de la mine vorbesc!».
Când am fost însărcinată cu fetița, de la curent am avut o durere mare la osul din spatele urechii stângi. Și mă tot gândeam: «Numai să nu aibă și ea vreo problemă! Vai, ce mă doare, să n-aibă și ea ceva!». Exact aceea a fost hiba. Pe 4 februarie 1968, la doi ani, a murit în chinuri groaznice. Mai greu nu e nimic pe pământ decât să vezi copilul tău iubit dându-și sufletul!
Prin 1977, băiatul s-a îmbolnăvit de diabet. În două rânduri, fiul meu a fost pe jumătate mort, în comă, și a treia oară a fost mort de tot. Avea vreo 16 ani. Cânta la saxofon. S-a dus la căminul cultural, la o petrecere. Aveam un câine, care de la 9 seara a început să urle întruna. A urlat toată noaptea. Lung și jalnic. Presimțea ceva. Spre dimineață, băiatul a venit acasă. Se simțea rău. I-am băgat zahăr pe gură, dar intra încet. Se asfixia. A dat ochii peste cap, a rămas cu gura căscată, buzele i s-au învinețit, pulsul s-a oprit, inima nu mai bătea. Tată-său l-a lăsat jos pe pat, cu capul pe pernă și a zis: - Îi gata... Și a plecat în camera cealaltă, să jelească, să plângă. Atunci am ridicat mâinile în sus și am zis «Tatăl nostru» cât mă țineau puterile, tare, cât mă ținea gura: «Tatăl nostru carele ești în ceruri!...». Și am strigat la Sfânta Născătoare de Dumnezeu: «Sfântă Maica Domnului, nu mă lăsa!!! Nu mă lăsa, Maică sfântă!!! Întărește-mă!». Și repede am băgat mâna sub capul băiatului și l-am scuturat. Deodată, a răsuflat: Pfiuuu!... Inima a început iar să bată. Ochii i-au venit la loc, buzele s-au înroșit, unghiile nu mai erau albastre. I-am băgat din nou pe gât apă dulce. Greu, dar și-a revenit. N-am cuvinte să mulțumesc lui Dumnezeu! Vai, câte de felul acesta am pățit timp de 37 de ani! Tare periculos e diabetul!
Maica Teoctista
Duminica, mergeam la biserica luterană din sat. Mă duceam și la Sibiu, la catedrala ortodoxă, mai ales vinerea, pe care am considerat-o zi de rugăciune, fiind ziua în care s-a răstignit Domnul Hristos. La catedrală, o femeie mi-a vorbit despre Părintele Arsenie și despre Maica Teoctista, o ucenică a Părintelui. Locuia la Voila, lângă Făgăraș. Era paralizată și avea nevoie de ajutor: alimente și bani. N-am putut sta deoparte. Tot la două-trei săptămâni, mergeam cu trenul la Voila, ca să-i ducem de-ale gurii. Și eu, și sora mea, Ekaterina.
Maica Teoctista fusese călugăriță la Mânăstirea Bistrița din Vâlcea, scoasă din mânăstire în urma decretului 410 din 1959. Se întorsese la casa părintească. A avut hernie de disc. Doctorul a operat-o greșit și a rămas paralizată. Și îi spusese Părintele Arsenie să nu se opereze! Îl cunoștea din tinerețe, de la Sâmbăta. Intrase în monahism sub îndrumarea sa. Maica ne vorbea despre adevărurile de credință și viață duhovnicească.
Odată, am făcut pâine de casă și am simțit îndemnul de a merge cu pâinea aceea proaspătă la Maica Teoctista. Când am ajuns, mi-a zis:
- Soră Maria, știi cine te-a trimis?
- Nu știu.
- Maica Domnului. Că am rugat-o aseară: «Maică Sfântă, nu mai am pită, trimite-mi pe cineva cu pâine».
Într-o zi, Maica Teoctista mi-a zis: «Soră Maria, țin neapărat să ajungi la Părintele Arsenie». La sfârșitul anilor '70 ai veacului XX, Părintele picta biserica Sfântul Nicolae din satul Drăgănescu, nu departe de București.
Neamul creștinesc
În noiembrie 1979, niște femei din Sibiu m-au îndemnat să merg la Drăgănescu, cu o femeie pe care o voi întâlni în gară. Dar n-am întâlnit pe nimeni. Am plecat cu trenul, singură, noaptea. În zori, am ajuns în Gara de Nord, la București, și-mi spuneam: «Doamne, unde să mă duc? Încotro?...». Traseul mi-l explicaseră. Am luat tramvaiul, apoi un autobuz spre Mihăilești și, în fine, am ajuns la Drăgănescu. Însă Părintele Arsenie nu era acolo. Am stat la Sfânta Liturghie. Era zi de sărbătoare: Intrarea Maicii Domnului în Biserică - 21 noiembrie. M-am întors tot singură, meditând la ceea ce auzisem despre Părintele. Mă gândeam că știe că l-am căutat. De Crăciun, noaptea, am visat că a sunat telefonul la poștă, în sat, și că trebuie să plec undeva. Pe vremea aceea nu aveam telefon. Dacă cineva avea de anunțat ceva, dădea telefon la poștă. A doua zi, poștărița îmi spune: «Ai primit un telefon de la o doamnă din Sibiu. Mi-a zis că deseară să mergi la Sibiu, la gară, ca să plecați împreună la București».
Am călătorit cu mai multe femei. Am ajuns a treia zi de Crăciun, pe 27 decembrie, la praznicul Sfântului Arhidiacon Ștefan, Întâiul Mucenic. După slujbă, oamenii care voiau să vorbească cu Părintele Arsenie s-au așezat pe două rânduri. Părintele a venit la intrarea în biserică, lângă ușă, cu fața către altar. M-am nimerit chiar în dreapta lui. Nu-l mai văzusem niciodată. Era îmbrăcat de iarnă, cu niște pantaloni de postav, închiși la culoare, cu o scurtă.
- Haideți, puneți întrebări! - a zis Părintele. Spuneți repede, că nu pot sta cu voi de vorbă. Trebuie să plec.
Oamenii, pe rând, au început să întrebe. Fiecare cu problema lui. În timp ce le răspundea, m-a privit și s-a înclinat. După câteva minute, a făcut iarăși gestul acesta binevoitor. Nu știam ce să cred. Și, a treia oară, a întins mâna dreaptă și a dat mâna cu mine. Apoi s-a întors ca să plece. Atunci eu, care nu-i adresasem nicio întrebare, m-am repezit către ușa bisericii și, când să închidă ușa, i-am zis:
- Părinte, aveți milă și de noi, că, știți, suntem de alt neam.
S-a întors brusc și mi-a zis hotărât:
- Ce alt neam, mă?!... Neamul creștinesc!
Pentru mine a fost o mare încurajare cuvântul acesta. Am priceput, dintr-o dată, că dincolo de neamul în care ne-am născut, de etnia din care facem parte, pe care nu ne-o alegem, în viață e important să fii creștin adevărat, să fii în neamul lui Iisus Hristos.
Chemarea ortodoxiei
După acele crize ale băiatului, bolnav de diabet, Maica Teoctista ne-a trimis la Părintele Miron Mihăilescu, la Ocna Sibiului, la Sfântul Maslu. Părintele Miron ne-a primit cu căldură, cu dragoste. După slujbă, l-a prins pe băiat de mână și i-a spus: «Să rămânem prieteni toată viața». Și a zis către mine: «Ar fi bine să faceți completarea botezului, să fiți în rând cu ortodocșii, în Biserica cea adevărată, că atunci altfel sunt primite rugăciunile la Dumnezeu».
După ce l-am cunoscut pe Părintele Arsenie, a fost la Drăgănescu și sora mea, Ekaterina. L-a întâlnit și a fost impresionată. Am hotărât să ne botezăm ortodox, să primim ungerea cu Sfântul Mir și Sfânta Euharistie. Părintele Miron Mihăilescu ne-a botezat ortodox la Ocna Sibiului, în toamna anului 1981. Și pe fiul meu, Martin, și pe băiatul Ekaterinei, Helmuth.
După Botez, am fost la Părintele Arsenie. Ne-am întâlnit pe drumul dintre Mihăilești și Drăgănescu cu Părintele Petru Vamvulescu, slujea atunci la Ocna, care ne-a zis: «Nu vorbește Părintele Arsenie cu nimeni». Avea zile în care nu vorbea cu oamenii. Eu aveam un bilet scris cu ceea ce aveam de zis. Maica Teoctista ne spusese să scriem pe un bilet. I-am dat Părintelui biletul, l-a citit și, parcă acum îl văd, s-a șters cu mâna la gură și a spus:
- Să nu vă mai uitați înapoi niciodată!
A făcut un pogorământ și a vorbit cu noi. Și am înțeles că prin Botezul ortodox, ungerea cu Sfântul Mir, prin Spovedanie și Cuminecare s-a șters tot, că «ne-am îmbrăcat în Hristos» și nicio urmă de îndoială nu trebuie să mai tulbure sufletul nostru.
Rostul încercărilor
După trei-patru ani, cu greutăți mari l-am convins și pe soțul meu, Martin, să se boteze și să ne cununăm ortodox. Nu pentru că ar fi avut ceva contra ortodoxiei sau ar fi ținut la confesiunea luterană, ci pentru că nu e ușor să trăiești creștinește, să renunți la plăceri. Ortodoxia înseamnă pocăință, smerenie, post, mărturisire, împărtășire; a-ți schimba viața, a trăi cu Dumnezeu.
Soțul era mecanic agricol, lucra pe tractor. A fost la gara din Ocna cu muncitorii, ca să ia ceva dintr-un vagon de marfă. Ușa vagonului are 800 de kile. O ușă mare, pe role. Se chinuiau s-o deschidă, dar nu reușeau. La un moment dat, a ieșit balamaua de sus și ușa s-a înclinat. Muncitorii au fugit, iar Martin a încercat să țină ușa singur. A venit peste el, l-a lovit la arcadă și l-a trântit jos. Are și acum o cicatrice. L-a izbit tare în cap. Inelele de la coloana vertebrală s-au băgat unul într-altul și s-au fisurat. A fost o pedeapsă pentru că n-a ascultat. Ani de zile l-am tot chemat să vină la biserică, la slujbe, la Sfânta Liturghie. A venit pe capul lui acest necaz, pentru neascultare. Scrie Părintele Arsenie în cartea sa de predici, Cuvinte vii: «Lasă-te, frate, condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă odată se sparge și n-are cine-l lega».
După un timp, într-o dimineață, la ora 5, după ce a plecat băiatul la lucru, m-am pus și mi-am făcut rugăciunile. Și numai ce aud din camera cealaltă: «Hi, hi, hi!...». Doamne, ce-i acolo?! M-am ridicat și, când mă uit către soț, am rămas uimită. Gâtul i se umflase până la umeri. Arăta ca un monstru și nu mai putea respira. «Bagă, mă, degetul în gură!»... Doamne, ce-a mai fi asta, Doamne?!... Am făcut Sfânta Cruce peste el, i s-a tras ușor umflătura și a ajuns iar la normal.
Ne-a spus Părintele Arsenie că atunci când nu trăiești potrivit voii lui Dumnezeu, mai întâi ai un necaz la mână, apoi la picioare, la trup și, dacă tot n-asculți, la cap. După această pățanie, i-a făcut Părintele Miron completarea botezului. Și apoi ne-a cununat, pentru că protestanții nu au cununia ca Sfântă Taină. Din cele șapte Sfinte Taine n-au păstrat decât Botezul și Cuminecarea, dar și acelea fără înțelesul și puterea pe care le-o dau ortodocșii. De atunci trăim în rânduială. Apoi m-am dus cu soțul la Părintele Arsenie. La Drăgănescu, în curtea casei parohiale, Părintele a șezut pe un butuc de lemn și noi pe două scaune și i-a zis:
- Mă, ce ai făcut tu, completarea Botezului, Mirungerea și Sfânta Împărtășanie, ai făcut pentru sănătatea ta! Și s-a prins cu mâna de cămașă și a ridicat glasul: Și pentru mântuirea ta și pentru viața ta!!!
Autobuzul care așteaptă
Când l-am cunoscut, Părintele Arsenie avea 69 de ani, dar nu era îmbătrânit. În următorii ani, am fost de vreo 40 de ori ca să-l întâlnesc. Am făcut greșeli în viață, păcate, unele mici, altele mari, și un astfel de om știa să te pună pe calea cea bună. Știa ce ai făcut, așa cum numai un sfânt poate să știe. Nu puteai ascunde ceva și nici nu avea rost. Te ajuta să înțelegi unde ai greșit și că trebuie să ispășești. Suferința, necazurile, durerile capătă altă valoare când știi pentru ce le înduri. Eu mergeam la Părintele Arsenie pentru mântuire, nu ca să-mi meargă bine aici, pe lumea asta. Am fost să-l rog să mă sprijine să mă pot mântui.
La Drăgănescu, oamenii veneau și plecau, dar noi stăteam lângă Părintele până seara. Mergeam și iarna, era frig, dârdâiam, eram obosiți și nemâncați, dar nu conta. Parcă acum îl văd în dreptul stranei din dreapta, șezând, și ne tot vorbea, ne sfătuia. Noi plecam cu trenul de 7 seara spre casă și ajungeam la Sibiu la 1 noaptea.
Odată, am mers la Părintele cu o femeie din Tălmaciu. Era și sora mea, Ekaterina. Femeia avea desagile pline cu de toate, încărcate de abia puteai să le ridici de la pământ. Cu mâncare pentru Părintele Arsenie. O ajutam și noi. De la Mihăilești, am luat-o pe jos către Drăgănescu. Încă nu era lacul, nu era barajul pe râul Argeș. Deodată, a venit un autobuz de la Drăgănescu și, într-un loc mai larg, a întors și a tras pe dreapta. «Hai, că ne așteaptă!», le-am zis celorlalte. Ne-am urcat și ne-a dus până-n sat. L-am revăzut pe Părintele, am stat de vorbă și la plecare, i-a spus femeii din Tălmaciu: «Mă, să nu mai vii așa de încărcată. Ai văzut c-a trebuit să-ți trimit un autobuz».
Sora mea și băieții au fost odată la Drăgănescu, de Sfinții Împărați Constantin și Elena. Eu n-am fost atunci. Duminica următoare n-aveam pic de hodină. Simțeam un îndemn: că trebuie să plec la Părintele Arsenie. Ardea inima în mine. Am plecat singură, cu trenul, noaptea. De la Gara de Nord urma să iau un troleibuz până la marginea Bucureștiului. Am stat 45 de minute și n-a sosit. Ce mă fac, ce mă fac!? - mă tot tânguiam în sinea mea. Pierdeam autobuzul de Pădureni, care trecea prin Drăgănescu. În sfârșit, după vreo oră, a venit troleibuzul. Când am ajuns la autogara de unde trebuia să iau cursa de Pădureni, în stație era un singur autobuz cu ușa deschisă: «Pădurenii?», am întrebat pe șofer. «Da». «Nu mă luați și pe mine?». «Du-te, doamnă, și-ți ia bilet!». «Dar mă așteptați?». «Da, doamnă, te aștept». Când am ajuns la casa de bilete, casiera se răstește la mine: "Hai odată, că de când te aștept!”.
Eu, mirată, i-am dat repede banii, mi-a dat biletul, m-am urcat în autobuz, s-au închis imediat ușile și am plecat. Am aflat că autobuzul ar fi trebuit să plece la ora 8 și era 9 fără un sfert. Nu știau oamenii de ce nu pleca. Autobuzul m-a așteptat pe mine. Când am ajuns la Drăgănescu, Părintele m-a întrebat: «Ei, cum ai călătorit?». «Bine, Părinte. M-a așteptat autobuzul.» «Păi, vezi, mă?»
Am fost sub purtarea sa de grijă. A ținut în loc autobuzul, ca să-l prind eu. Ne spusese mai demult: «De când plecați de acasă, eu vă apăr». Mult i-a ajutat pe oameni. Despre Părintele Arsenie, Maica Teoctista ne-a zis: «Părintele e și-n ceruri. Noaptea, mai ales, e în ceruri». A vrut să spună că, de multe ori, era răpit cu duhul la Cer.”
Plecând de la Rușciori, m-am întâlnit la Sibiu cu preotul Irimie Marga, care-mi înlesnise întrevederea cu doamna Maria Ballasch. La despărțire, cu un gând admirativ pentru cei care-și iau în serios viața în Hristos, mi-a zis: "Oare cum ar fi arătat Europa, cum ar fi fost lumea, dacă nemții ar fi fost ortodocși?”.