Prof. dr. psihiatru Aurel Romila - "90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiți. Și-au pierdut valorile de bine, frumos, adevăr și dreptate"

- N-a făcut caz de marile sale reușite, cum n-a ținut nici să iasă în față cu orice preț. În spatele discreției și a modestiei în care s-a învăluit o viață întreagă, se ascunde însă unul din marii profesioniști ai României. Doctor în medicină, profesor și inițiator al secției de Resocializare din cadrul spitalului "Al. Obregia" din București, Aurel Romila este și autorul unei "Psihiatrii" ce a devenit manual de referință printre cunoscători. O somitate a medicinei, ale cărei cercetări au făcut istorie, o minte curioasă și neobosită în căutări, care a extras din psihiatrie o filosofie de viață -

De unul singur, la zece ani

- Domnule doctor, nu sunt psiholog, dar vă pro­pun totuși jocul întoarcerii în timp. Poartă copilăria în ea sâmburele a ceea ce ați devenit peste ani?

- Am făcut mereu eforturi să rămân în prezent. Cu toate astea, sunt convins de o idee pe care am re­gă­sit-o și la H. Bergson, și anume, că viitorul nu e posibil dacă nu-ți analizezi în detaliu trecutul. Așa mi-am dat seama că ar trebui să-mi reiau biografia, ca să înțeleg mai bine care au fost momentele care au dat durată vieții mele. Acum, la vârs­ta mea, de aproa­pe 80 de ani, pot spu­ne cu certitudine că momentul-cheie a fost dispariția tatălui meu, când eu aveam zece ani. Am crezut atunci că am pierdut tot, că s-a sfârșit lumea. Mama a suplinit însă extraordinar ab­sența tatălui. Nu s-a mai căsătorit, ci și-a dedicat tot efortul să mă țină la școală, la București.

- De unde vă trageți?

- M-am născut la Medgidia și, ca toți copiii de dobrogeni, visam să ajung la școală la Constanța. Nu ve­deam mai mult de atât. Eram un copil obișnuit, me­diocru la învățătură, din­tr-o familie ceva mai înstă­rită. După moartea tatălui, care m-a afec­tat mult (lu­ând în considerare și contextul is­toric și politic, era anul 1944), învățătoarea a sfătuit-o pe mama să mă dea la o școală mai bună, din Ca­pitală, ca să nu mă pierd. Îmi amintesc bine vorbele învățătoarei. Mi-a zis: "Să știi că n-ai de ce să te temi. Ce ai învățat tu e valabil și la București, și peste tot în lume. Mate­ma­tica e aceeași, gramatica e aceeași." Am plecat deci destul de speriat la București, unde am fost înscris la Liceul "Mihai Viteazu", ca intern, iar mama s-a în­tors, desigur, la Medgidia. Acum ar fi de neconceput să-ți lași copilul singur la zece ani.

- Nu v-a marcat singurătatea din copilărie? Nu s-a plătit scump curajul ăsta?

- N-am lăsat singurătatea să mă acapareze. A predominat, în anii aceia, instinctul de supraviețuire. Eram preocupat să mă adaptez. Eram, din multe puncte de vedere, inferior față de colegii mei bucu­reșteni. Aveam mult de recuperat, mai ales la limbi străine. Și o făceam de unul singur, în timp ce de ei se ocupa cineva, aveau preparatori și acasă. Încet, încet, tocmai din singurătate și din îndârjirea mea mi-am extras energia care m-a împins înainte. Îmi amintesc că vara, când reveneam la Medgidia, mă verifica fosta mea învățătoare. Notele mele erau des­tul de mici, speram în secret că mi se va da voie să mă întorc acasă, însă ea m-a încurajat cu multă căl­dură să continuu. Cum, de altfel, au făcut-o și pro­fe­sorii mei din București, care mi-au apreciat de foar­te devreme claritatea și limpezimea gândirii. Lite­ratura o studiam cu Vladimir Streinu, iar matema­ticile cu fratele scriitorului Ionel Teodoreanu. Ca să mă susțină, acesta din urmă s-a oferit chiar să-mi dea o cămăruță la ei acasă, un fel de ca­meră a servitoarei, cum era pe vremuri, ca să mă apropie de familia lor. Eu însă am fost foarte reticent, n-am acceptat, mi-a plăcut să rămân cu colegii mei de la internat. În orice caz, m-a încurajat enorm să nu cedez, oricât de greu ar fi, fiind convins că eu voi urma matematica. Nu mai știu cât m-a afectat sau nu singurătatea aceea, știu doar că n-am fost niciodată un euforic. N-am avut mari distracții în tinerețea mea, nici aniversări deosebite, am avut o viață foarte aus­teră, ale cărei singure bucurii erau faptul că reușeam să trec de la un an la altul.

"Când am ales psihiatria, colegii au crezut că am înnebunit"

- Și când toată lumea se aș­tepta să urmați Ma­tematica, ați ajuns la Medicină.

- A fost un declic care s-a produs brusc și care are legătură cu faptul că mi-am pierdut tatăl atât de de­vre­me. Voiam să fac o meserie care să prevină dra­mele de genul ăsta, care să ajute, care să susțină viața. Și am făcut-o cu pasiune. Am fost cu mult mai bun la facultate decât în școala generală și în liceu. Colegii mă priveau ca pe un lider, iar profesorii voiau să mă ia fiecare la catedra lui, să rămân în mediul uni­ver­sitar. Eu nu cedam însă, nu mă interesa nici fizio­logia, nici anatomia, mi se părea că mă îngustez dacă ră­mân la o disciplină atât de strictă. Așa că am în­ceput să duc o viață dublă. Când aveam cursuri, eram la facultate, dar când eram liber, eram la biblio­tecă, la teatru, la concerte. Îmi amintesc ziua când, plim­bându-mă prin București, am trecut pe lângă Ateneu și mi-am zis: "Domnule, dar eu n-am intrat niciodată aici!". E greu de spus ce mi se întâmpla, erau căutări in­terioare, care pot explica de ce nu mi-a fost nicio­dată suficientă medicina.

- Simțeați că omul e mult mai mult de atât?

- Niciodată nu m-a sa­tisfăcut aspectul ana­to­mo-fiziologic. Nu m-au în­cântat cadavrele, ope­rațiile, eu eram tot timpul cu mintea pe deasupra, mă interesa ansamblul, nu concretul. Or, am mai spus-o, cei că­rora le place întregul nu sunt oameni foarte realiști. Am avut cu­rajul să gândesc în ma­re, de foarte devre­me, deși nu știam atunci că trebuie să mai adaug ceva în schemă.

- Acel ceva fiind...?

- Acel ceva fiind ceea ce am înțeles mai târziu, când am ales psihiatria. Când m-am întors din Ar­deal, unde-mi făcusem rezidențiatul, am dat examen de intrare în București. Aș fi putut lua radiologie, ORL, oftalmologie, dar am ales psihiatria. Colegii au crezut că am înnebunit. Însă eu m-am dus după ceea ce-mi lipsea din om, din tablou. Nu luasem în con­siderare spiritul. Or, spiritul ființei umane e o valoare indiscutabilă, de la care ar trebui să plece orice medic. Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimere, voi prețui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumne­zeu.

- Domnule doctor, ați putea da o definiție su­fle­tului?

- Sufletul e o noțiune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet și psihic. Psihiatriei îi con­vine noțiunea de psihic, sufletul e doar partea afec­tivă, cea mai profundă, care e legată de inconștient. Omul e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (cor­pul) și ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul și spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego susținut de un sine. Am fost întrebat la o conferință "Bine, dar ce este ego-ul?" Răspunsul e același ca în cazul întrebării "Ce este Dumnezeu?" Ego-ul este ceea ce ne con­duce, dar nu se vede.

"Populația României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopați) și oprimați (depresivi)"

- În ultimele decenii, numărul persoanelor afec­tate de tulburări psihice este în creștere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibrați psihic?

- Dacă socoți societatea ca o fracție, atunci o să observi la mijloc un strat subțire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puțini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus și în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populație suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalității, pentru psihopați, care au ocupat toate posturile-cheie în țară. De aia nu avem sănătate mentală în țara asta, că populația se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopați) și oprimați (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaște? Cea mai gravă consecință a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecția umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice și intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanța între ceea ce am putea deveni și ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează niște incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnați la ratare de niște psihopați. Și asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câți oameni de valoare nu au fost eli­­mi­nați din societate de niște nimicuri, de niște ano­nimi? Dacă vii și le vorbești oamenilor de norma­li­tate, bun simț, armonie, transcendență, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broșuri. Performanța se măsoară azi doar în putere, bani și sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român. N-o să iau mi­traliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

- Am vorbit de boală, dar nici granițele nor­ma­lității nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce în­seam­nă, de fapt, normalitatea?

- Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăți tu cu dege­tul? Ați văzut Eurovisionul și femeia cu barbă? Ați văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru și armo­nie în­tre cunoaștere, afectivitate, inteligență și voință. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau sub­dez­­voltată, armonia se pierde și apare boala sau su­ferința. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiți, o societate care și-a pierdut valo­rile de bine, frumos, adevăr și dreptate. Și mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul în­demn era non nocere, să nu faci rău!

"Despre Dumnezeu e mai bine să taci!"

- Credința în Dumnezeu e și ea parte din ecuația normalității?

- E fundamental să pleci de la premisa existenței unei alte realități transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiți, în care dacă rostești numele lui Dumnezeu, se ridică toți împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăți. Cum adică divinitate? Istoria umanității a depășit faza mi­tică. Acum e supremația omului! Dar credința e o for­ță extraordinară, care te înalță. Ce l-a ținut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credința? Dar nu mă pu­neți să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-și pierd înțele­sul. La fel cum nu spui toată ziua "bună ziua", "te iu­besc!", că se banalizează, și despre Dumnezeu e mai bine să taci.

- Totuși, e de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienții cre­din­cioși?

- S-a dovedit deja în urma unor experiențe și teze fă­cute la Voila și la Pitești, ca să vorbim numai de țara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi liniștește enorm de mult pe pacienți, îi face mai cooperanți, iar trata­men­tul medicamentos dă rezultate mai bune. Cre­dința e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienții mei necre­dincioși, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi și Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi și există, câștigi totul! Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenți când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fostă pacientă și-a neglijat trei ani de zile soțul, nu s-a atins de el, fiind dedicată pos­tului, mai abitir ca măicuțele de la mânăstire. Alteia i s-a părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia și și-a dat toate hainele pe care le avea. Ați auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a che­mat să-l examineze. Și ce a descoperit? Că avea si­filis nervos, care dă halucinații. Acești oameni tre­buie ajutați să-și regăsească echilibrul. Să nu mă înțe­legeți greșit, nu exclud posibilitatea unor revelații divine. Eu însumi am avut revelația credinței, văzând un tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Re­prezenta o madonă de o frumusețe neomenească, de o puritate a culorilor ca­re m-a făcut să cred de­finitiv în Maica Domnului. Însă revelațiile adevărate, legă­turile fine, superioare, nu sunt concrete.

"Cât timp vom fi liberi, merită să trăim"

- Domnule doctor, sun­teți mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceți să nu vă lăsați contaminat de nefericirea lor?

- Am luat de peste tot, din isihasm, din india­nis­tică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din me­ditație, tot felul de învă­țături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi ați putea numi fericire. Însă eu nu-i spun așa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei știu că vin obosit de la clinică și-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esențial. Esențial e că mă retrag la ale mele. Care sunt ele? Soluția mea e eclec­tică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica...

- Sunteți un adevărat cunoscător al muzicii. Poate fi ea și o formă de terapie?

- Muzica poate fi o cale de autocu­noaș­tere. Ea cere răb­dare, o simfonie nu se în­țelege din pri­ma, dar pâ­nă la urmă e o for­mă de inițiere. Pui un disc și din­tr-o dată te simți mai puțin sin­gur, muzica te poartă și te invită să privești înlăuntrul tău. Și ce găsești acolo? Melan­coliile lui Chopin, fră­mântările lui Beethoven, transpa­rența lui Mozart, gra­vitatea lui Bach, care scot la suprafață pro­priile tale angoase, spaime, neliniști, bucu­­rii. Retrăindu-le, te cureți, te liniștești și te echi­li­­brezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naș­te copiii mei, aveam deja pian în casă și toate co­lecțiile muzicale. Au făcut amândoi muzică, n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzi­cian și el, conduce "So­cie­tatea Bach". Chiar acum o săptămână, a­mân­doi copiii au avut concert la patru mâini, la Ateneu.

- Vă simțiți împli­nit după atâția ani de ca­rieră? Ați găsit în psi­hiatrie o cale de înțele­gere a lumii?

- Nu. "Împlinire", "fericire" sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noțiuni pe care nu le pot ad­mite integral, nu le înțeleg încă la modul profund, sincer o spun. Așa cum nu înțeleg moar­tea sau sensul vieții. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale exis­tenței. Poate tocmai de aceea am prețuit mai mult în­trebările. Mai presus de teologi și de artiști i-am so­cotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieții mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, me­di­cina? Sunt și tratatele medicale pe undeva, pe-aco­lo, dar bi­blioteca mea e o bibliotecă de filosofie. Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în ori­gi­nal, fiind convins că toate traducerile mă "tra­duc". Des­pre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la "Bellu" de oameni mari. Nu mă intere­sează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă in­formez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. Aș putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate așa, informația nu ră­mâne veșnic aceeași, totul se schimbă, trebuie să lupți pentru fiecare condiție, să o atingi și să lupți apoi ia­răși, ca să o depășești. Mintea și inima trebuie antre­nate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recu­cerite permanent, nu sunt o ștampilă valabilă veșnic.

- Beethoven a fost întrebat cândva ce pre­țu­iește mai mult dintre toate calitățile umane. Răs­pun­sul lui a fost: bunătatea. Vă pun și dvs., la fi­na­lul dialogului, aceeași întrebare. Dvs. ce ați alege?

- Sunt totuși un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu prețuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măști, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.