În Maramureș, șarpelui casei i se spune zermele casii și este un personaj de-a dreptul fantastic, moștenit din vremuri imemoriale, guvernate de religia păgână; o ființă supranaturală, de fapt - nici întru totul un șarpe - doar ca formă - ci mai degrabă un spirit, un duh protector al casei, un paznic redutabil, un fel de suflu vital, o divinitate ce deține cunoașterea viitorului, a tainei vieții și morții fiecărui locuitor al ei.
Se crede că între Șarpele casei și capul familiei ar exista o legătură afectivă specială atât de puternică, încât, înainte de moartea acestuia, Șarpele iese la vedere, într-un gest de renunțare la propria viață.
"Înainte să moară Văsălia lu' Nadeș, zermele o ieșit în drum și o fo omorât de-o femeie ce venea de la fân. Atâta l-o lovit cu o furcă de fier, până i-o sfărâmat capu'. Ș-o stat lângă el să vadă când a muri de tătu' tătului, că-și mișca coada. Și n-o murit până ce n-o sfințât (asfințit) soarele. Zermele nu moare până-i soarele pe cer". (Făt Luchiana)
Creatură duală, trăind sub și pe pământ, iubește căldura și se comportă ca o baterie solară, unind contrariile: întunericul și lumina; răul și binele; moartea și viața.
Dacă după moartea stăpânului casei, nici unul din familie nu-i este pe plac, nefiind curat cu inima, Șarpele iese și pleacă, ceea ce este de meresân (semn rău), putând însemna că acea casă va rămâne pustie, echivalând în același timp și cu un blestem ce va dăinui până nu se știe când. Ieșind la vedere, și de data aceasta șarpele riscă să fie omorât.
"O, Doamne, după ce-o murit Măria lu' Pătru, zermele de la casa ei o ieșit ș-o vinit pân' grădini, până aici, în uliță, lângă gară. Părasca, vecina, l-o văzut și m-o strâgat să-l omor, că ea să teme, că-i mare și lung cât o rudă de căpiță; și-i sur-negrâi, cu urechi galbine. «Nici io nu-l omor, că nu mi-o făcut nimnic! Lasă-l să margă în năcazu' lui», i-am răspuns. Și nu m-am dus nici să-l văd. Am știut că acela nu-i zerme ca tăți zermii - și nu trebe omorât. Era duhul Măriei moarte, pornit și el pă urmele ei. Și, vezi, casa-i goală până în ziua de azi, nu șede în ea nime și chiar de-ar ședé oarecine, oarecând tăt n-a fi bine, dacă o plecat Zermele. N-ar pristui acolo. (Nu vor avea liniște să stea.)" (Făt Luchiana)
Uneori, șarpele iese la vedere ca să-l încerce pe tatăl familiei: să-i testeze mila, îndurarea, credința, ori poate chiar pentru că acesta și le-a pierdut. Și atunci, acceptându-și moartea, lasă întreaga familie în voia unei sorți nemiloase, să plece toți în cele patru vânturi, să-și părăsească casa, s-o piardă, să treacă în stăpânirea altor oameni. Aceasta este răzbunarea lui, pentru macularea sufletească a celui pentru care a trăit sub talpa casei. Povestirea ce urmează ilustrează întocmai ideea de mai sus.
Puiuțu
"Casa tatii bătrân (a bunicului), a lu' Ionu Băiașului, a avut Zerme. Erau șesă coconi, cinci feciori și o fată. Tăți erau mânânțăi (mărunței) că s-or născut dup-olaltă. Mama bătrână (bunica) o văzut că-n tăte zilele, coconii ieu blidu' cu tocana (mămăliga) și laptele și să duc să mănânce afară, pă prispa căsii, și tăt zineu cu blidu' în casă, să le mai puie lapte și tocană, că mănâncă și "puiuțu'" cu ei. Amu, ea i-o pândit să vadă cu ce puiuț mănâncă, ș-o văzut un zerme negru, mare, și cu urechi galbine, că mânca din blid cu coconii. Ei îl loveau cu lingura de lemn, și el rădica capu', da' iară-l băga în blid și mânca. Și iară-l loveu și iară-și rădica capu' și să uita la ei. Coconii zâceau:
- Puiuțu, puiuțu, nu mânca tăt laptele, lasă și pentru noi.
Rădica capu', să uita la ei, da' nu-i mușca pă nici unu'.
Moșu n-o crezut, și de frică să nu le facă rău la coconi, o omorât zermele, deși i-o spus amucine că n-ar fi trebuit, că acela nu-ți face nimnic, că-i zerme care mănâncă grigi (șobolani) și șoareci și face curățenie pă lângă casă, că-i zermele căsii. D-apoi, nu le-o mărs bine. O, Doamne! Ș-o părăsât casa și grădina ceie mândră de la drum. O trebuit să vândă și să plătească năcazurile ce-o vinit păstă ei. Și s-o împrăștiet care încotro". (Făt Luchiana)
Șarpele negru cu urechi galbene este absolut inofensiv, iubește copiii și-i place laptele.
Dacă Șarpele este omorât, în ciuda unei avertizări venite din altă lume, pedeapsa pe care o va primi făptașul va fi mai cumplită: moartea Șarpelui va atrage după sine pierderea celui mai iubit membru al familiei, copilul, însemnând uneori și extincția acelui neam. Această credință există și pe Valea Someșului, la Tămaia, și va fi ilustrată de povestirea următoare:
Fecioara în albu
"Bunica mi-o povestit că o femeie o avut un copil de tri ai și el mânca lapte dintr-un blid de lut. Și vine la mă-sa într-o zi și zâce:
- Mamă, dă-mi lapte, că io pap cu "puiu"! Mă-sa i-o dat și și-o văzut de treburi, da' copilu' o mai vinit de două-tri ori și tăt o cerut, tăt așe. Când o fo a tria oară, mă-sa o mărs să vadă cu ce pui papă. Atunci o văzut jos, în tindă, un șarpe cu inele negre și galbine și s-o uitat cătă ceielaltă ușă, c-o auzit și un zgomot, ca de mișcări de aripi. Și-n ușă era o fecioară îmbrăcată în albu, frumoasă, cu păr lung și copite de cal. Aceie o zâs:
- Nu omorî șerpele, că ț-a muri copilu', și alții nu-i mai ave' în veci. Acela-i nărocu' copilului tău! Femeia n-o crezut ș-o omorât șarpele. Și când l-o omorât, toamna, atunci i-o murit și coptilu' și n-o mai avut parte de alții, în veci".
Mai mult decât o întruchipare a norocului, aici Șarpele pare a fi chiar un alter-ego al copilului, singurul curat, inocent, din acea casă, fiindcă amândoi mor simultan.
Mama Docă
Cu mama Docă, o femeie frumoasă, de vreo optzeci de ani, mă întâlnesc adesea la magazinul unde amândouă ne facem cumpărăturile. O găsesc odihnindu-se la o măsuță lângă o ceașcă de ceai de tei, și intru mereu în vorbă cu ea, fiindcă-mi place întotdeauna ce spune. Stă, se uită în jur, și când începe să vorbească, vezi că te trimite la marii filozofi ai lumii, deși n-a umblat la școală deloc, învățând să scrie și să citească de la copiii ei.
Într-o zi din luna decembrie a anului 2013, m-am așezat lângă ea, și după câteva minute, am întrebat-o, ca într-o doară, dacă a auzit de "Zermele căsî". "Noa, d-apoi cum să n-aud? Tăte căsâle au zerme, numa nu să vede, nu să arată. La noi s-a arătat", zice mama Docă și începe să povestească o întâmplare ce desenează un tablou desprins parcă din Grădina Raiului.
"Da. Nu tătdeauna să vede, nu tătdeauna s-arată. La noi s-a arătat. La casa noastră, când încă nu era gata, am văzut Zermele. Gheorghe (unul dintre copii) era cocon, io nu știu în ce clasă: a doua, a tria, a patra. Sta pă niște lemne la soare și cetea înt-o carte. Sub streșâna căsî era o covată mare de lemn, cu apă de ploaie; așe puném, să s-adune apă de-aceie, că-i bună de spălat pă cap: să face păru' ca mătasa de moale. Io lucram oarece pân ocol (curte) și numa aud: "leoap! leoap!". Mă uit și nu văd nimic. Da' pă când mă apropiu de covată, ce să vezi? În ea să scălda un zerme negru, cu urechi galbine. Atâta-i plăce să să-ntoarcă în apa ceie, călduță de la soare! Noa, am știut ce-i, am știut că-i El, de la părinți, da' de văzut nu l-am văzut până atunci. M-am tras cătilinaș înt-o lăture, să nu-l spariu (sperii), ș-am stat să văd ce-a face. M-o sâmțât. O ieșit mândru, s-o suit câtingan (încet) pă trepte și de-acolo pă fundația căsî și s-o dus și nu l-am mai văzut alții și mai mult. Atâta o fost el de fericit în scăldătoarea ceie! Nu-i slobod omorât. Acela-i norocu' căsî".