Însemnările de o viață ale Mariei Banuș, editate profesionist de Geo Șerban, încununează postum o operă literară, ca jurnal de creație și vast roman. Un roman-frescă al secolului XX în România, așa cum a fost trăit de o poetă adevărată și cu o franchețe a autoscopiei fără limite. Scrisul ei confesiv taie în carne vie și nu ezită să exprime simțiri, sentimente și gânduri de obicei inavuabile. De același tratament necruțător au parte și oamenii pe care-i iubește: mama, bărbatul de care e îndrăgostită pătimaș, soțul cel bun și ocrotitor, copiii, prietenii. Ai impresia uneori că asiști la vivisecții, că-și expune viscerele palpitând. Această sinceritate căreia îi dă expresie pregnantă și originală, cu talent de prozator realist, creditează și tot ce povestește despre parcursul ei ideologic, îl face comprehensibil în nuanțe (pentru cei dispuși la judecăți nuanțate, nu pentru anticomuniștii viscerali). Până și azi, numele Mariei Banuș rămâne nedrept asociat doar cu versificările din perioada stalinistă și proletcultistă. De fapt, cărțile ridicole din anii '50, scrise la comandă propagandistică, nu sunt decât o etapă dintr-o operă poetică valoroasă, începută în 1937 cu "Țara fetelor" și continuată după trei decenii cu volume în care își recuperează vâna lirică nutrită din marea poezie modernă. Revelația pe care o aduce jurnalul început în adolescență și ținut cu intermitențe până la moarte e că Maria Banuș avea și un viguros talent de prozatoare. Notațiile ei păstrează, în vederea unui mare roman al generației din care face parte, scene, dialoguri, observații psihologice și de atmosferă, biografii, complicate relații de iubire-ură și curaj-frică. Nu simple tablouri vivante, ci cu toată încărcătura lor semnificativă, ele alcătuiesc o lume în timp, așa cum e ea percepută de o femeie senzuală și sensibilă, expansivă și lucidă. O luciditate pe care i-o dă chiar trecerea întâmplărilor calde din viață în scris "cu gândul ca mai târziu să regăsesc atmosfera și semnificația ce depășesc înțelesurile pe care le dau eu acestui fragment de timp". Iar prin adiționare de fragmente de-a lungul a șapte decenii se compune un destin, împletit cu alte destine și cu Istoria. Adică un roman total: erotic, politic, al marginalizării și persecuției etnice, al meandrelor prieteniei, al idealismului și dezamăgirii, al relațiilor părinte-copii, al suferințelor din vanitate și invidie... Sunt, în cele 1200 de pagini, și lungi fire epice, depănate pe zeci de ani: pasiunea, devenită fixație sexuală, de la 18 ani și până la senectute, pentru Zaharia Stancu, deși îi vede clar defectele de caracter; prietenia de o viață, cu suișuri și coborâșuri, cu C. Ionescu-Gulian, mentorul marxist care a îndreptat-o pe tânăra exaltată și dornică de solidaritate spre ilegaliștii comuniști; relațiile cu intelectualii de stânga Silvian Iosifescu, Vera Călin, Crohmălniceanu, cu colegii scriitori Lucia Demetrius, Nina Cassian, Jebeleanu, Bogza și mulți alții, deveniți personaje și portretizați în culori uneori acide.
Suflul perioadelor în succesiune, atmosfera lor e fixată inclusiv prin bancuri conjuncturale, care circulau pe atunci, dar și prin scene de stradă, dialoguri întâmplătoare cu reprezentanți ai umanității mărunte, relatări de la ședințe scriitoricești și de la întâlniri cu demnitari comuniști. O interesează și notează amănunte intime, bârfe, despre persoane notorii (unii mai sunt în viață), e preocupată - și mereu nemulțumită - de băieții ei, pe care-i vedem crescând în pagini, emigrând și făcându-și propriul rost departe de ea. Nu lipsesc, spre sfârșit, nici pagini sfâșietor de triste despre suferințele fizice și psihice ale vârstei avansate, ale degradării și izolării. La 24 de ani scria că îi e frică de dentist, de război, de bătrânețe, de moarte. A avut parte de toate și încă multe pe deasupra. Dar le-a consemnat cu har și asta e marea ei revanșă. La 15 ani de la moarte și la fix 100 de la naștere, o regăsim pe Maria Banuș extrem de vie, cu toate vârstele ei, în cele două volume apărute acum.
* Lucian Boia, "Balcic: micul paradis al României Mari", Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 190 p.
În imaginarul românesc Balcicul ocupă un loc special, iar pierderea lui în 1940 nu i-a umbrit aura de mic paradis în care se reuneau simbolic natura și cultura. Tăcerea din anii comunismului - legată de altfel de toate provinciile pierdute de România Mare - n-a făcut decât să crească nostalgia după locul păstrat în multe tablouri și opere literare ce nu aveau cum să fie șterse din patrimoniul românesc. Impactul interbelic al Balcicului s-a reactualizat după căderea comunismului, când mulți români preferă să-și petreacă vacanțele pe litoralul bulgăresc, cei mai cultivați dintre ei având în minte și repere bibliografice precum amintirile Balcicăi Măciucă, albumul Pictori români la Balcic de Doina Păuleanu sau Însemnările zilnice ale Reginei Maria publicate la Polirom. În acest context, o carte despre Balcic, scrisă în stilul plăcut al istoricului Lucian Boia, nu poate fi decât un succes de librărie. El reface istoria acestui târgușor marin amestecat etnic, din marginea fostului Imperiu Otoman, intrat în componența României după Tratatul de Pace de la București din 1913 și transformat în perioada interbelică în stațiune mondenă de vacanță. Pentru bulgari, etnia cea mai numeroasă, alături de turci și tătari, el nu valora prea mult în raport cu Varna sau Burgasul, porturi importante, ci se remarca doar prin coasta spectaculoasă pe care muntele se alătura cu marea și prin pitorescul balcanic specific zonei. Plasarea Balcicului în aria simbolică a culturii noastre și înălțarea lui, nu doar simbolică, s-a datorat faptului că, în 1924, Regina Maria a avut revelația "întâlnirii cu paradisul" și a reușit să transforme locul în cea mai căutată stațiune maritimă a României Mari, un centru al Coastei de Argint, echivalent românesc al Coastei de Azur. Așezarea acolo a Reginei Maria a obligat administrația românească a Cadrilaterului să-și depășească inerția tradițională și să inițieze proiecte de dezvoltare a zonei, modernizând nu doar drumurile (până atunci aproape impracticabile), ci construind și școli, spitale, biblioteci, cămine culturale. Palatul Reginei (numit exotic Tenha Juvah, "cuibul liniștit" în turcește), cu clădirile și grădinile adiacente, a devenit un pol magnetic pentru elita românească a epocii. Atrași de lumina specială și de pitorescul peisajului au fost și pictorii, care au dat Balcicului valoarea unui Barbizon sau Arles românesc, urmați de scriitori, și astfel frumusețea și atmosfera orășelului de vacanță s-au păstrat vii, cum numai arta le poate păstra. Și nu doar boema artistică invada peste vară țărmul stâncos, ci și politicienii, interesați de impactul Reginei în raporturile de putere ale vremii, și chiar clasa de mijloc doritoare de vacanțe "la modă". Sub primari ca Octav Moșescu sau George Fotino, Balcicul s-a transformat dintr-un târgușor provincial într-o "utopie urbanistică" ce-i anunța un viitor strălucit. Alături de ansamblul Reginei au apărut, în special datorită arhitectei Henrieta Delavrancea-Gibory, vile particulare și clădiri administrative care, cu tot spiritul modern, păstrau și specificul balcanic, fără să distoneze strident în peisaj. Dar, din păcate, "micul paradis" de pe Coasta de Argint a fost pierdut la jocurile politice (Regina Maria a fost scutită de acest dezastru, fiindcă murise cu doi ani înainte, în 1938). Lucian Boia reconstituie cu vervă povestea Balcicului, centrându-și atenția pe jurnalul Reginei, completat cu informații despre viața ei publică și privată, despre preocupările ei în "cuibul liniștit" și relațiile cu localnicii. Trecând rapid peste mărturiile celorlalți "actori" ai vieții din Balcic, istoricul surprinde totuși spiritul locului și impactul lui asupra imaginarului național, care a învăluit cu un abur legendar localitatea. Cartea se citește ușor, cu plăcere și alimentează nostalgia după vremuri mai tihnite.