SOFIA VICOVEANCA - "Anii nu sunt cei din buletin, ci aceia pe care-i simți, pe care-i ai în suflet"

- Sentimente de primăvară, tâlcuite de cea mai iubită și prețuită interpretă de muzică populară din Bucovina -

Roata vieții se-nvârtește...

- Ce mai faceți, doamna noastră dragă?

- Minunat. Bine de tot. Muncesc, umblu, slavă Dom­nului, am de lucru! Pe 1 octombrie, voi face cinci­­zeci și cinci de ani de când slujesc cu pasiune și dă­ruire scena și muzica. Dacă dă bunul Dumnezeu să ajung până atunci, sunt fericită. În rest, nu mă uit în bu­letin, ca să nu mă întristez. De fapt, glumesc când zic asta, pentru că eu am spus-o și o voi repeta cât timp voi trăi: anii nu sunt cei din buletin, ci aceia pe care-i simți, pe care-i ai în suflet. Spun asta și în spec­tacolele mele, adresându-mă mai ales femeilor, pentru că pe ele le marchează cel mai mult trecerea timpului. Eu tare vreau ca femeile să se simtă bine în sine, doar ele cu ele, indiferent de vârstă. Și să muncească așa cum fac și eu, să muncească încontinuu. Eu asta am făcut de când mă știu, nu m-am oprit din muncă niciodată și timpul trece pe lângă mine fără să îi simt semnele, fără nici o povară.

- Când spuneți "muncă", vă referiți la muzică, în primul rând...

- Da, nu-mi las urechile astupate nicicând, ascult și iar ascult muzică, și iată că după multe cercetări prin cu­legerile vechi, am găsit muzică neimprimată nicio­dată, îndeajuns pentru două discuri. Unul dintre CD-uri este deja în lucru - douăzeci și una de piese, alături de o formație de lăutari. Va apărea cu siguranță anul acesta. Celălalt va avea și el douăzeci și trei de me­lo­dii, și, cu ajutorul Domnului, poate tot anul ăsta va fi dat publicului spre ascultare. Sunt piese nemai­auzite (eu nu am făcut niciodată reluări), sunt unice și, în plus, eu sunt în cursă cu tim­pul. Mulțumesc Dom­nului, sunt bine, sănătoasă, dar la peste șaptezeci de ani, orice se poate întâmpla, și atunci, atâta timp cât mă mai ține glasul, îi dau zor. Unele dintre melodii sunt culese încă dinainte de revoluție, când cenzura nu ne lăsa să cântăm despre durere și necazuri. Atunci totul trebuia să fie ferice și verde. Textele sunt din culegeri, pentru că dacă am ceva în casă, acelea sunt cărțile. Soțul meu mi-a lăsat pereții casei tapetați cu mii de cărți.

- Ce vă mai face familia - fiul, nepoatele - de care sunteți așa de legată?

- Familia este foarte bine. Nepoata cea mică are îndată unsprezece ani, iar cea mare, Sofia, a făcut șai­sprezece ani pe 16 martie, când am sărbătorit-o prin­tr-o excursie în Israel. Am mers cu toții, fiul meu, nora și cele două nepoțele, la mormântul sfânt. Acesta a fost darul meu, pentru că Sofia și-a dorit foarte mult acest lucru. Dacă mă moștenește vreuna dintre ele? Cea mică are glas, dar îi plac animalele, acolo își re­varsă toată dragostea. Cea mare are înclinații literare, e foarte grațioasă și cu o ambiție de fier. Sunt copii. Toți copiii sunt frumoși. Cert este că nu le forțăm cu nimic. Fiul meu e operator la TVR, eu am adunat la rân­dul meu ceva relații, nu ne-ar fi fost greu să ne fa­cem copiii cunoscuți, dacă voiam. Dar, nu. Acum este vremea învățăturii și numai a învățăturii, a disciplinei, a creării de principii sănătoase, abia apoi se va vedea încotro se îndreaptă talentul fiecăreia. Eu le spun me­reu, așa cum i-am spus și fiului meu, că fără muncă nu se poate. Dumnezeu iubește oamenii care mun­cesc. Rostul vieții e dat de muncă. Cine-i apucă dru­mul e împlinit. Mă bucur mult că nepoțelele mele mă ascultă. Avem întâlnirile noastre de taină. Îmi spun "mămucă".

"Doamne, îmbătrânește-mă, dar nu-mi lua mințile"

- Aveți o familie frumoasă, dar aflată departe de dvs., soțul v-a murit, nu vă simțiți niciodată singură?

- Nu prea mă simt singură. Dar dacă se întâmplă, totuși, să mă caute sentimentul singurătății, imediat mă apuc de muncă și gândul negru pleacă. Apoi, prin­cipalul meu leac pentru toate cele este rugăciu­nea. Rugăciunile pornite din străfundul sufletului sunt adevărate medicamente. Eu am multe rugăciuni pe care le rostesc des, dar două sunt cele mai fierbinți. Una este: "Doamne, îmbătrânește-mă, dar nu-mi lua mințile". Și o alta, care mă întregește de fiecare dată când o rostesc: "Doam­ne, te rog mă ajută și mă în­vață cum să mă rog, cum să mă port, cum să mă sme­resc, cum să iubesc, cum să rabd și cum să iert". Îi mai mulțumesc Domnului pen­tru sănătate și, slavă Lui, mă simt bine, nu mă doa­re absolut nimic, nici nu știu dacă am ficat, sto­mac, cap... chiar mă simt sănă­toasă. E adevărat că de când nu mai este soțul meu, nu prea mai gătesc, mă­nânc crudități, salate, lucruri sim­ple, proaspete, iar după cinci seara, nu mai mănânc ni­mic, iar asta con­tea­ză mult. Nu beau cafea. Din cau­za aceasta, nu am vizitatori și nu stau la bârfe, pentru că știți cum se spune: bărbații pun țara la cale la birt, femeile la ca­fea. Eu nu beau cafea, deci nu stau la ta­cla­le. Ei, sunt muiere, mai aplec și eu urechea dacă se ivește ocazia, dar nu am prietene cu care să mă întâlnesc, cu care să mă vizitez așa, la o bârfă. Acum, scumpă doamnă, sin­guri sau nu, pălituri de tot felul primim în viață, dar eu am învățat că lucrurile pe pă­mântul ăsta sunt așa cum sunt, nimeni nu știe cât are de petrecut prin lume, așa că eu nu mă mai amărăsc cu nimic. Refuz să îmi amărăsc zilele pe care le mai am, așa cum refuz să amărăsc pe alții. Ba chiar, prin natura meseriei, încerc din răsputeri să aduc numai bu­curie. Știu că muzica mea feri­cește pe cei care o as­cultă, dar chiar și așa, caut să mă asigur de fiecare dată de acest lucru. În concerte, de pildă, cer să fie cât mai bine luminat pu­blicul. Îmi place să-l văd, să văd chipurile oamenilor. Când nu sunt pe scenă, și mă aflu în sală, ca spectator, îmi pla­ce să fiu impresionată de actori sau de cântăreți, să-i văd la chip. Când lu­mina cade pe oameni, pot observa cât de mult le ating sufle­tele cu muzica mea. Văzându-i, știu dacă îi am în mână sau dacă mintea le fuge în altă parte, ceea ce ar fi foarte grav.

Primăvara, draga noastră, bate iarăși la fereastră

- Suntem în plină lună mai și aveți o stare așa de bună, să fie de vină și pr­imăvara?

- Of, doamne! Primăvara e ano­tim­pul meu. Eu sunt năs­cută toamna, dar primăvara e vremea mea. O ador. Lumea mă vede așa, serioasă, sobră, și poate crede că așa este și sufletul meu. Se înșeală! Su­fletul meu râde la primul cânt de privighetoare dimi­neața și la ultimul seara. Mă bucur ca un copil când văd mugurul pe ram. Primăvara îmi uit vârsta, simt cum zbor, tânără și fericită. Eu hrănesc niște porum­bei care îmi vizi­tează fereastra, le pun arpa­caș, grâu­șor. Am lipsit câteva zile, și când am intrat în casă, mă așteptau cu toții, dragii mamei, la fereastră. Așa de drag mi-a fost! Iubesc ani­ma­lele, păsările, atâtea lu­cruri frumoase avem de învățat de la ele!...

- Ce contează cel mai mult pentru dvs. acum?

- Sănătatea. Ea e cea mai importantă, fiindcă atâta timp cât suntem sănătoși, suntem foarte bogați. Apoi, este liniștea. De fapt, dacă îi urez cuiva un gând bun, încep cu liniștea, pentru că dacă o ai, ai și sănătate. Poți fi sănătos tun, dacă ai o neliniște, aceea te poate îm­­bolnăvi. Celelalte vin, căci de muncești, aduni su­ficient cât să-ți faci viața frumoasă. Nu uitați că goi venim pe lume și goi ne ducem.

- Colindați neîncetat țara prin turnee, sunteți me­reu în mijlocul oamenilor, cum îi simțiți pe români?

- Of, n-aș vorbi despre asta. Sunt ani de când observ oamenii de pe stradă, și sunt triști. Am mers și prin multe țări străine, iar acolo oamenii îți zâmbesc, de parcă te cunosc de undeva, iar la noi, românii trec posaci unul pe lângă altul. Nu știu ce-o fi. Dacă e să ne legăm de politică, eu zic că politica mea e cea mai bună, pentru că încerc să păstrez tra­dițiile neamului meu. Altă politică nu știu. Nu am ce să zic mai mult. Poate doar atât: fiecare ar trebui să facă numai ce știe. Mai nou, cu toții ne pricepem la toate cele, și mai ales la politică. Dacă am face ceea ce suntem meniți să facem, am primi ce ni se cade, cât ni se cade, și am fi mult mai fericiți. Eu toată viața am încercat să fiu precum tatăl meu, care a fost un om deosebit, vertical și curat la suflet. A suferit enorm în timpul războiului, a fost prizonier la ruși foarte mult timp. Nici noi nu am dus-o prea bine - eram o familie destul de avută, de loc de lângă Chișinău, iar la deportare am rămas cu ceea ce aveam pe noi. Dar am rezistat. Iar când s-a întors tata, eram destul de matură ca să văd ce mare caracter era. Putea vecinul să aibă palate, nu-i păsa, ba chiar se bucura sincer de succesul altuia, dar dacă te legai de o fărâmă din munca lui, devenea fiară. Mi-ar fi plăcut să semăn mai mult cu el... Lipsa de invidie, asta, da, am moștenit-o de la tata.

- Sunteți modestă! Viața și cariera dvs. spun că ați moștenit mult mai mult decât atât...

- Sper, nu știu, fiecare om este înzestrat cu ceva. Cred asta cu toată puterea. La fel cred că nu există om făcut numai din lumină și altul numai din nori. Dumnezeu ne-a creat în echilibru, iar spre păstrarea lui trebuie să tindem mereu. Mie îmi sunt dragi oame­nii. Chiar și la spectacole sau la petreceri, eu mă arunc în mijlocul lor, să mă vadă de aproape, nu mă feresc de ei niciodată. Mulțumesc lui Dum­ne­zeu pen­tru iubirea semenilor mei. Ei îmi dăruiesc iubire, iar asta mă înalță. Un exemplu: eu merg des cu trenul, iar în gară, toa­tă lumea aleargă, nimeni nu stă degeaba. Ei, când în goa­na lor mă recunosc, așa, nemachiată și îm­bră­cată simplu, când mă opresc să-mi spună o vorbă bună, simt că tot ce am făcut și fac în viața mea are rost. Iar când mă oprește și câte un tânăr, aceea e bucurie nemăr­ginită. Tineri din toate colțurile țării, care recu­nosc un interpret de fol­clor - acesta e un fapt care mă bucură enorm, înseamnă că muzica populară le place, nu stă să moară. Ei, și poate am și eu o figură ușor de memorat...

- Sunteți o femeie frumoasă, doam­nă Sofia...

- Nuuuu, eu nu sunt frumoasă. În tinerețe chiar am suferit din cauza asta. Tocmai de aceea, când m-am ho­tărât să urmez ca­riera muzicală, să mă arunc pe scenă ca solistă, am știu că singura mea șansă era să cânt foarte bine. În tine­rețe, am avut ocazia să o văd într-un spectacol, la Arad, pe Maria Pietraru. Țin minte și acum că atunci când a apă­rut pe scenă, toată sala a fă­cut: "iiiiiiiiiiiii", înainte să spună vreo vorbă, atât de fru­moasă era. Atunci mi-am zic că la mine nu se va întâmpla asta niciodată, la mine trebuie să conteze textul și glasul. Mi-am propus ca, dacă după un spectacol vreun bădiță din public va fi întrebat dacă sunt frumoasă, el să spună că nu știe. Înțelegeți? Să nu-i dau ocazia să mă analizeze. Culmea este că mie nu mi se pare că am glas frumos. Nu cânt frumos, am doar un timbru spe­cial și multă dragoste pentru cântec, pentru poezie, pen­tru tradiție, dar și pentru nou. Tot timpul am în­cercat să vin în fața publicului cu lucruri inedite. Nu pot fi confundată, iar mie mi-a fost de ajuns, pentru că acesta este un lucru extrem de important în artă.

- Dragă doamnă, o ultimă întrebare: ce vedeți acum, când închideți ochii?

- Maci. Maci roșii. Mii și mii de maci în câmp. Apoi flori multe, multe, multe, și copaci înfloriți, și pă­sări, multe păsări cântând. Viață! Vedeți, e primă­vară afară și primăvară în inima mea.