Neo-ruralii
Cine se uită pe harta "România altfel", de pe internet, poate vedea că întreaga țară trăiește furia migrațiilor de la oraș la sat. Exact invers decât înainte de '89, când sute de mii de țărani au lăsat sapa pentru industrie. Ba chiar au apărut adevărate comunități, sate noi, formate din familii ce cred în aceleași lucruri: viața simplă și echilibrată de la țară e mai aproape de fericire decât cea de la oraș. Între toate județele, conduce detașat Hunedoara. Conform unor date neoficiale, peste o mie de familii au ales să se mute la țară în acest județ. Cetățile dacice, Apusenii și Țara Hațegului îi atrag ca un magnet pe cei care vor să se integreze în viața tradițională a satelor de aici, dar și indivizi mai "originali", care vin aici ca să leviteze în liniște, să mediteze după vechi tehnici orientale, să mănânce doar "roade ale pământului". Oricum, numitorul comun al tuturor nu este neapărat întoarcerea la rădăcini în sensul tradiționalist, cât mai degrabă nevoia de independență față de sistemul societății de consum și dorința apropierii de natură, cu toate beneficiile ei. Dar, deși nimeni nu contestă lucrurile bune pe care le aduce mutatul la țară, pentru acest fel de fericire trebuie să fii... născut. O asemenea mutare trebuie gândită cu grijă, de multe ori neajunsurile fiind mai mari decât beneficiile. Pentru a descoperi și eu fericirea vieții la țară, am pornit prin Țara Hațegului și am stat de vorbă cu două familii care au făcut pasul de la oraș la sat. Iată povestea lor.
Direcția: Paradis!
"Ne mutăm la țară și dacă ar fi să mâncăm dude!", a spus într-o zi Iulian, și pe loc și-a dat demisia din postul de manager al unui luxos hotel din capitală. A renunțat la cariera promițătoare, la salariul foarte bun, la concediile plătite. Luminița, soția sa, a renunțat la catedra de profesoară de limba engleză, iar cei doi copii ai lor, Costin și Maria, și-au înștiințat colegii că urmează să se mute la o altă școală. Și-au vândut apartamentul din București, și-au împachetat bagajele și, într-un cor de păreri pro și contra al prietenilor și familiei, au pornit. Cum unde? Spre fericire, spre paradis! Viața se așternea înaintea lor ca un nou început, ca o vacanță nesfârșită, ca o aventură miraculoasă într-unul dintre cele mai frumoase locuri ale României: la poalele Retezatului, în Țara Hațegului! Cei mai vehemenți împotriva unui asemenea proiect de viață au fost părinții celor doi soți. În primul rând, a fost uimirea. "Cum să renunți la tot și să te muți la țară?!". Și în al doilea rând, ei fiind din București, a fost mâhnirea: "De ce atât de departe?". Dar Iulian și Luminița Duțu aveau argumente nesfârșite. De la banalul "aer curat, liniște, mâncare sănătoasă" și până la supremul "viitorul copiilor": "Adevărul este că", îmi spune Iulian, "principala motivație a fost viitorul copiilor. Nu pentru că aș crede că ei rămân la țară. Sunt sigur că vor pleca de aici. Dar am vrut să știe că oriunde ar pleca în lumea din care noi ne-am retras, întotdeauna va exista o alternativă. Că viața nu este într-un singur fel și că ei au posibilitatea de a alege. Posibilitatea unei opțiuni poate că nu e mult, dar în cele din urmă, înseamnă libertate". Și mai aveau ceva în plus, pe lângă argumente: un plan perfect. Pasul unu. Au cumpărat o casă din piatră, la poalele Retezatului, veche de o sută de ani. Pe fereastră se vede turla unei biserici monument istoric, iar ograda largă continuă cu o livadă de meri, ce se termină chiar în marginea unui râu limpede și răcoros. Până și satul are un nume de poveste: Râul Alb. Pasul doi. Au cumpărat și o rulotă de top, cu două camere, bucătărie și baie, în care să locuiască până vor fi gata renovările la noua lor locuință. După mutare, rulota urma să rămână primul loc de cazare pentru viitoarea lor agro-pensiune. Așadar, mai rămâneau doar doi pași mici de făcut. Renovarea casei și... asul din mânecă al lui Iulian: pornirea unei mici afaceri cu pâine de casă. De mult timp, pasiunea lui Iulian a fost brutăria, arta de a face pâine. A urmat cursuri în România, apoi în Franța, și a devenit expert în pâine tradițională, crescută fără drojdie de bere, doar cu maia. Visa să aibă cuptorul lui și să vândă pâine "ca la bunica". Ba, de ce nu, să organizeze ateliere unde să îi învețe pe oameni cum se face o pâine adevărată. Toate astea erau la un pas distanță. Alături de soție și de copii, liberi, independenți, în mijlocul fericirii din Țara Hațegului. Ca și cum ți-ai dori lumina, și într-o zi te trezești locuind într-un soare. Visezi paradisul, îl dorești și îl chemi și deodată te înconjoară cu detalii uluitoare, nenumărate, imposibil de imaginat. Inundat de Paradis, copleșit de amănuntele sale. Aștepți să ți se obișnuiască ochii și sufletul cu atâta lumină, cu atâta liniște și simplitate. Râul de la marginea livezii. Merii bătrâni. Pâinea fierbinte din cuptor, devenind opera ta de artă. Grădina și primele frunze de pătrunjel ieșite printre straturi. Aerul cu sclipiri miraculoase, venit de pe Retezat. Casa veche de o sută de ani, făcută din pietre rotunde și șlefuite, de râu. Soarele blând. Buturuga de sub tei, pe care stai, închizi ochii și nu trebuie să faci nimic, doar să te asculți pe tine însuți cum trăiești. Hotelul luxos schimbat pe curtea cu iarbă, candelabrele de cristal pe stele, tot ce e scump pe tot ce e gratis. O altă identitate, alt ritm - cel al râului care curge pe sub merii din livadă. Pipăi câteva frunze. Norii iau alte forme, mereu și mereu altele, jucăuși, neastâmpărați. Pe câmpurile albastre ale cerului, îți vine să te plimbi cu bicicleta, ca un poet nebun. Ca să treacă timpul mai repede, poți să urmărești o furnică ducând o uriașă firmitură de pâine. Pisica sare să prindă un fluture. În curând se va face vară. Diminețile sunt albe sau albastre. Liniște sufletească și pace.
Dar în ziua în care meșterii din zonă au venit să se apuce de renovat casa și de împlinit cel de-al treilea pas din planul perfect, Iulian și-a adus aminte de vorba spusă la plecarea din București: "Ne mutăm la țară și dacă ar fi să mâncăm dude!". Ei bine, cei doi pomi uriași de la intrarea în curte erau, de fapt... doi duzi. Familia Iulian și Luminița Duțu începea să descopere și cealaltă parte a vieții la țară, acea parte despre care majoritatea uită să vorbească în extazul liric și bucolic al căutării fericirii la sat.
Ieșirea din metaforă
La radio se aude în surdină postul România Cultural, pe care Luminița îl ascultă de obicei în timp ce face treabă prin casă. Miroase a mâncare bună, gătită la foc mic, pe soba cu plită. Costin, băiatul cel mare, tocmai a venit de la școală, cu microbuzul de ora 13. "Renovarea casei ne-a dat planurile peste cap", povestește Luminița. "Meșterii din zonă lucrează prost și a fost nevoie să schimbăm mai multe echipe și să refacem de mai multe ori același lucru. Ca să terminăm de renovat jumătate din casă, am cheltuit și banii pentru începerea afacerii cu pâinea. Adaptarea la noua viață a fost dificilă, în special pentru copii. Nici noi nu suntem complet adaptați, acum, după trei ani de trăit aici". Copiii, totuși, sunt mulțumiți. Costin e chiar încântat: "Nu prea ai ce face pe aici, pentru că nu ai cinema, nu ai teatru, nu ai concerte. Dar sunt foarte bucuros de profesorii mei de la liceu. Îmi sunt foarte dragi și mă ajută enorm. Altfel, m-am apucat de fotografie și am învățat să cânt singur la chitară, cu niște cursuri de pe net. Din chestiile culturale mai recuperez când mergem la București, în vizită la bunici".
După entuziasmul inițial, nota de plată a fericirii a început să se lungească. Luminița și-a căutat un serviciu și a reușit în cele din urmă să aibă o normă întreagă ca profesoară de română și engleză, făcând naveta în... nouă sate! Dacă, în general, locurile de muncă în provincie sunt o problemă, în învățământ situația e catastrofală, din cauza numărului tot mai scăzut de copii și a școlilor care se desființează. Apoi, organizarea a devenit prioritate. Nu e vorba despre faptul că pizza comandată prin telefon și adusă la ușă în 20 de minute a devenit o amintire, ci despre faptul că cel mai apropiat oraș e Hațegul, la 12 kilometri distanță, și acolo se află și cel mai apropiat supermarket sau cea mai apropiată farmacie. Așa că dacă mergi la cumpărături, e bine să nu uiți ceva, mai ales dacă e iarnă și zăpada e până la genunchi. Luminița și Iulian nu au mașină, deci sunt scutiți de costul suplimentar al benzinei, dar oricum, naveta costă. Întreținerea casei e mai ieftină în bani ca la bloc, însă cheltuiești timp și energie: să aduci lemne, să le tai, să le spargi, să faci focul, să cosești curtea, să lucrezi grădina etc. Câteodată, bormașina vecinului de la etajul de deasupra, din bloc, e înlocuită aici de drujba vecinului. Chiar și prietenii care i-au susținut în demersul lor de a se muta la țară, plănuind împreună ieșiri în natură și activități tradiționale, într-o atmosferă de veșnică vacanță, au venit doar la început, din curiozitate: "Am organizat «gem session» la vremea făcutului de gemuri și dulcețuri. La început, toată lumea a fost entuziasmată și au promis că vin. Când a fost momentul, au ajuns aici câțiva. Asta în primul an. În al doilea an, nu a mai venit nimeni. Mulți zic, dar când e de făcut efectiv, lucrurile se schimbă", îmi mărturisește Iulian. Așa că și singurătatea sau izolarea de prieteni pot face parte din nota de plată. Cât despre făcutul pâinii tradiționale cu maia, într-o zonă plină de tradiții și pensiuni, Iulian s-a lămurit: "Lumea preferă să cumpere pâinea mizerabilă din comerț, pentru că e mai ieftină. Am anunțat ce fel de pâine fac eu și am încercat să găsesc doritori. A fost o șezătoare demonstrativă la sediul Parcului Național Retezat și foarte mulți proprietari de pensiuni au fost prezenți. Au fost încântați de ceea ce fac. Dar nimeni nu m-a sunat după aceea. M-au căutat și de la restaurante cu ștaif din Deva. La fel: după discuții furtunoase... nimic".
Iulian, ca pregătire profesională, e manager de top în turism. Nicio pensiune și nicio autoritate locală care mizează pe turism nu a venit în trei ani de zile să îi ceară măcar o părere. Luminița avea experiența necesară să transforme oricare dintre bibliotecile locale din împrejurimi într-un centru educațional activ. Toate stau închise, în timp ce tinerii abandonează satele, căutând la oraș un viitor mai bun pentru copiii lor. Sunt exemple care vorbesc de la sine despre ce vine la pachet cu fericirea traiului la țară. Și totuși, în această atmosferă s-a născut...
Turtița fermecată
Iulian și-a urmat vechea iubire pentru arta de a face pâine. A construit un mic cuptor în curte, și cu două ingrediente magice, pasiune și fantezie, s-a apucat de treabă. Pâine cu semințe, cu varză, cu usturoi, cu morcovi, cu tot ce îi inspiră un anotimp sau altul, sau o dimineață sau o plimbare pe sub merii înfloriți din curte. Apoi a făcut și o pagină simplă de blog, pe internet - Turtița Fermecată - și acolo a scris despre actul aproape sacru de a coace o pâine în cuptor: "Aș fi putut scrie despre faptul că pâinea comercială poate conține până la 22 de ingrediente pe care suntem nevoiți să le înghițim atunci când o mâncăm, deși în mod normal și natural, ca să faci o pâine nu îți trebuie mai mult de 4 ingrediente: făină, drojdie, apă și sare. Despre faptul că drojdia de bere este o invenție relativ recentă și eu am vrut să fac pâine doar din 3 ingrediente, fără drojdie de bere și fără nimic altceva în afară de faină, apă și sare. Despre faptul că am reușit acest lucru, gustul și mirosul pâinilor făcute de mine ducându-mă cu gândul la pâinea coaptă în copilărie de bunicile noastre la țară. Adevărul e că atunci când m-am apucat să fac pâine, toate astea constituiau un motiv suficient de puternic, dar parcă a fost mai mult decât atât. Ceva special ce am simțit și simt în continuare când fac pâine, în special de când ne-am mutat la Râul Alb".
Curtea lui Iulian nu s-a umplut, brusc, de oameni veniți să învețe cum se face pâinea vie cu maia. Poate se va întâmpla și asta cândva. Dar deodată au început să curgă invitații din toată țara: oamenii îl chemau să îi învețe cum se face pâinea adevărată. În trei ani, Iulian Duțu a devenit unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați brutari din România, omul care te poate învăța cum să faci pâine, cu doar trei ingrediente. "Blogul meu a rămas la fel de discret. Nu vreau să fac o afacere din asta, vreau să mă găsească doar oamenii care vor cu adevărat să mă găsească. Știam că mutatul la țară o să fie dificil, dar depinde ce îți dorești. Eu nu am vrut vilă, confort și carieră. Am vrut doar liniște și libertate. Sunt foarte mulțumit cu puținul pe care îl am. Ceea ce pentru unii poate însemna un dezavantaj al traiului la țară, pentru mine înseamnă un avantaj. Depinde ce îți dorești, nu există o rețetă universal valabilă, așa cum nu există două pâini identice".
Blogul lui Iulian și al Luminiței sună la fel: o invitație către toți cei ce vor să redescopere traiul la țară. Într-o livadă de meri, pe malul Râului Alb, cu trei delicatese recomandate: dulceață de lapte, dulceață de soc și, mai ales, dulceață de... dude.
Când părinții ascultă de copii
La ultima casă din satul Răchitova, acolo unde se termină limba îngustă de asfalt și încep pădurile albăstrii ale munților Poiana Ruscăi, stând de vorbă cu Viorel și Cătălina, aveam să aflu că nu întotdeauna părinții sunt triști când copiii lor se hotărăsc să se mute la țară. Ba dimpotrivă. "M-a sunat ginerele meu din Spania și m-a rugat să îi găsesc o casă la țară. El, împreună cu fata mea, erau la muncă acolo de ceva timp. Voiau să se întoarcă în România, dar să se mute în natură, la aer curat. Le-am găsit o casă la intrarea în satul Răchitova. Locul era cam abrupt, dar era frumos, chiar lângă râu. După ce am cumpărat-o, m-am mutat cu soția acolo, și am început să o pregătim pentru venirea copiilor. Noi aveam apartament în Hunedoara, și când copiii au venit, noi ne obișnuisem atât de mult cu traiul la țară, încât am zis că e imposibil să ne mai întoarcem la bloc. Așa că... am vândut și noi apartamentul, și am mai cumpărat o casă, tot în Răchitova. Am fost părinți ascultători și i-am urmat pe copii", spune zâmbind domnul Viorel. Surpriza și mai mare a fost când, după ce părinții băiatului au venit să viziteze noua lui casă din România, s-au hotărât să își încheie treburile în Spania și... au cumpărat o casă în același sat! Acum, toate cele trei familii se bucură de frumusețea Țării Hațegului și sunt fericite cu alegerea făcută.
A trăi și a locui la țară
"No, lasă, că e bine pentru doi bătrâni ca noi", spune doamna Cati de fiecare dată când îmi arată ceva mai important din noua proprietate, și în felul ăsta acoperă cu pace și mulțumire orice. Pentru că, odată cumpărată micuța casă cu două cămăruțe jos și două sus, au pornit renovările și au început să descopere diferențele dintre a locui și a trăi la țară. Casa nu a fost scumpă: doar 400 de milioane vechi, dar ca să fie adusă la niște standarde cât de cât citadine, a fost nevoie de încă pe atât. O cameră de jos a devenit baie, cealaltă bucătărie. Sus, au rămas două dormitoare. O instalație artizanală făcută de domnul Viorel duce căldura de la soba bucătăriei în toată casa. Tavanele au fost toate schimbate, iar pereții interiori erau atât de strâmbi, încât în cele din urmă a trebuit să îi îmbrace în rigips, ca să arate drepți. Par lucrări banale, dar când ești la 20 de kilometri de cel mai apropiat magazin cu materiale de construcții, o mână de cuie sau un sac de ciment lipsă îți pot decide ziua de lucru. "Am înțeles ce înseamnă să trăiești la țară, când ne-am apucat să creștem doi porci, să avem carne curată. Doamne, ce-am tras cu ei! Am dat pe porumb și pe cartofi cât am fi cumpărat trei porci. Așa ne-am dat seama că țăranii din zonă știu și pot să trăiască aici. Au pământ, cultivă tot ce au nevoie, nu cumpără nimic. Țin și vaci, și porci, și oi, dar asta înseamnă o muncă uriașă, dar ei sunt căliți, noi nu". Așa că doamna Cati și domnul Viorel s-au limitat la grădină și livadă. O bunică de șaptezeci și ceva de ani îi ajută, însă niciodată nu pot ține pasul cu ea: "E învățată cu ele, de-aia lucrează ca tractorul", spune resemnat domnul Viorel.
Cu multă grijă, cei doi se descurcă, în fiecare lună, dintr-o pensie de opt milioane. Nu se plâng nici de drumurile proaste, nici de singurătate și, deocamdată, distanța apreciabilă până la cel mai apropiat spital nu e o problemă. Cel mai greu este iarna, când frigul și zăpada te izolează parcă și mai tare în această margine de lume. Venirea primăverii le confirmă însă de fiecare dată celor doi pensionari că au făcut cea mai bună alegere.
Paradisul senectuții
Pentru nimic în lume nu ar schimba diminețile de aici! Cati și Viorel își beau în fiecare zi cafeaua pe terasa lor improvizată cu o măsuță și două scăunele. Înaintea lor este râul și pădurea. Aerul e tare și păsările dau gratis concertul matinal. Câinele și pisica vin să se gudure bucuroși la picioarele stăpânilor. Dacă la bloc, Cati s-ar fi plimbat pentru restul zilei dintr-o cameră în alta, în timp ce Viorel pleca să își caute un partener de șah sau table în parc, aici e cu totul altceva! Timpul trece cu folos și cu satisfacții incredibile, pe care nu și le-ar fi putut imagina cu ani în urmă, în vechea viață de orășean. Cu multă răbdare și cu multă atenție, așa cum a învățat din cărțile pe care le studiază intens până noaptea târziu, Viorel îngrijește fiecare pom din livadă. Încurajat de recolta bogată de anul trecut, care le-a umplut cămara, anul acesta a mai plantat câțiva peri și cireși în livadă. Cati se ocupă de grădină, și chiar acum pune semințe de dovleac, după ce a reușit să termine cu cartofii și răsadurile: "E o bucurie pe care nu știu cum să o explic. Să vezi cum o samânță pusă de mâna ta încolțește, se transformă în două frunzulițe și apoi devine o floare e ceva ce îți încarcă sufletul. Când o bucată de pământ săpată de mine devine grădină bogată, cu toate legumele, mi-e mai mare dragul să o îngrijesc și să o curăț. Uit de toate greutățile vieții la țară și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat cu încă o zi. Și nu există zi să nu te bucure ceva: o pasăre, o căprioară coborâtă până aproape de grădină, un fluture sau o buburuză, fiecare îți aduce un pic de liniște și de împăcare. Când locuiam la oraș, nu mă vedeam plecată de acolo, de la ușurința acelui confort. Acum, mă întreb cum de-am putut locui la bloc atâția ani și nu mă văd trăind în altă parte decât aici. No, lasă că e bine pentru doi bătrâni ca noi. Am redevenit copii, ne mirăm și ne bucurăm de toate".