SORIN LAVRIC: "Paștele este învierea Domnului, a naturii și promisiunea învierii mele"

- medic, filosof, profesor și scriitor -

"O vibrație sufletească plutește în aer"

- În preajma marilor sărbători creștine, la noi, românii, pare că realitatea își schimbă, pentru o vre­me, culoarea. Atmosfera se încarcă de un "ceva" ne­definit, care ne emoționează și ne face să fim alt­fel. Este o realitate sau doar o sen­zație indusă de "co­mer­cia­liza­rea" evenimentelor religi­oase?

- E ceva aievea, nu e rezultatul sugestiei media­tice, ci mai degrabă o vibrație sufletească ce plutește în aer. Mergi pe stradă și zbârnâi ca o coardă, și nu știi prea bine de ce. Apoi îți dai seama că sărbătoarea e un eveniment colectiv, e glasul co­munității, e vocea prie­te­nilor sau a iubitelor, e, într-un cuvânt, expre­sia adu­nării celor apropiați. Ni­meni nu poate celebra de unul sin­gur o în­tâmplare primordială cum e În­vie­rea. Sin­gur nu înseamnă absen­ța celuilalt, ci lipsa unei co­mu­niuni, măcar la distanță, cu ci­ne­va. Dacă stau singur în cameră și mă gân­desc la ființa iubită, bu­cu­rându-mă că există undeva, îm­pre­jurarea aceasta tot sărbătorire se numește. A sărbători înseamnă a scoa­te din latență apartenența de grup a celor care se închină aceluiași zeu. Dacă zeii cărora ne în­chinăm sunt diferiți, s-a ales praful de săr­bătoare. Toc­mai de aceea sărbătorile sunt selective și segregare. Ele împart drastic comunitățile și pun bariere nevăzute între popoare. E ca un spor de tensiune al cărei val prinde numai tribul care se închi­nă unui anumit totem. Se schimbă totemul, auto­mat se schimbă culoarea serbării.
La tensiunea aceasta se adaugă izbucnirea vegeta­ției, fenomen de explozie spontană, care nu-i poate lăsa nepăsători nici pe cei mai sleiți semeni. Paștele e ridicarea în conștiință a unui episod întreit: evenimen­tul de atunci al Învierii lui Hristos, evenimentul de acum al învierii naturii și, în fine, perspectiva încura­jatoare că într-o zi voi învia și eu. Fără această întreită natură miraculoasă, Paștele ar fi o sindrofie anostă, în care niște cheflii ar mai găsi încă un pretext să se în­doape. Întreita perspectivă face ca granițele insului să dispară, și atunci intri în dialog peste limitele obiș­nuite, îndrăgind copacii, păsările sau câinii.

- Care vă este cea mai frumoasă amintire de Paști a copilăriei?

- Amintirea unică rămâne ciocnitul ouălor, atâta doar că, în entuziasmul meu infantil, obiceiul era golit de sens ritualic, fiind preschimbat într-o competiție acerbă a cărei miză era "să-i înving pe toți". De aceea, înaintea mesei de prânz, luam castronul cu ouă și le supuneam unei migăloase selecții în privința rezisten­ței la lovire. Examinam atent grosimea cojii, le ale­geam pe cele cu vârf prelung, apoi le supuneam per­cuției dentare (dacă suna compact la lovirea de canin, coaja era tare), le roteam în lumina ferestrei să găsesc eventual goluri interioare și apoi așteptam începerea mesei. În timp ce pofta gurmandică se dezlănțuia la cei maturi, pe mine mă preocupa exclusiv câștigarea războiului, insistând tiranic ca toți să ciocnească cu mine, cu prerogativa subînțeleasă că eu eram mereu partea activă: ridicam oul, strigând tare, ca un salut războinic: "Hristos a înviat!", și, nemaiașteptând să aud "Adevărat a înviat!", plesneam celălalt ou, savu­rând spectacolul zdrobirii adversarului. Când propria mea armă se rupea, grimasa de decepție mi-o înlătu­ram luând alt ou din rezerva strategică pe care mi-o pregătisem dinainte. Rastelul meu era verificat, pe când adversarilor nu le mai rămăseseră decât ciurucu­rile ce nu trecuseră testul de vitejie. Chiar și așa, aveam deseori parte de dezamăgirea de a fi învins de niște outsideri care nu promiteau nimic la prima ve­dere. Când ceremo­nia ciocnirii se încheia, de obicei asta însemnând că toate ouăle fuseseră sparte, chiar și cele pe care nu le mai putea mânca nimeni, pentru mine voluptatea mesei se sfârșea. Restul ținea de uni­versul plat al conversației adulților, din care vraja câm­­pului de luptă pierise: nu se mai auzea decât clin­chet de pahare, voie bună și replici cordiale, adică de­ta­lii anodine, cu neputință de gustat de copilul îndră­gostit de "Titilică băiat fără frică" (un erou din cărțile de co­lorat, a cărui poveste o puneam pe maică-mea să mi-o citească până la exas­perare, și sărmana se supu­nea torturii, în vreme ce eu trăiam, de fiecare dată, povestea cu o intensitate paroxistică, de parcă o au­zeam prima oară). Pentru mine, Titilică era mult mai real decât Hristos, și cred că o copilărie așa trebuie să fie, căci problema dum­nezeirii apare mai târziu, atunci când ceva în tine se rupe, cerând umplerea golului cu o perspectivă: atunci se ivește Dumnezeu, prin con­știentizarea unei fisuri pe care nu o aveam când eram mici.

- Dar o amintire din tinerețea coaptă?

- La liceu, în anii '80, Paștele era prilej de escapa­dă nocturnă, o mică aventură fără prea multe accente creștine. Pe scurt, ne întâlneam că să ne distrăm, nu ca să ne apropiem de Hristos. Dată fiind supravegherea sub care trăiam în anii comunismului, părinții evitau să fie văzuți la bi­se­rică, de aceea ră­mâ­neau acasă, dar nouă, ele­vilor de li­ceu, frica de a ni se face re­fe­rat pen­tru imper­ti­nența ideo­logică de a fi mers la slujbă ne lipsea cu totul. De aceea, Paștele în­semna mer­sul în parc, adu­narea în gașcă în jurul unei bănci, cân­tatul din chitare, spunerea de bancuri, urzirea de flirturi cu fetele, mult alcool și tutun așijderea. Cum Iugoslavia era aproape de Seve­rinul copilăriei mele, adică peste Du­năre, sârbii fiind niște vecini cu un standard de viață la care noi pri­veam cu o consternare invidioasă, tot ce însemna bău­tură și mahorcă în acei ani venea de la "cuscrii sârbi". Pe la biserică treceam doar în fugă, spre a îngroșa rân­durile grupului, dar de cum se aprin­deau lumânările, plecam repede în cău­tarea unei alei umbroase. Nu a fost an în care o patrulă de miliție să nu ne ridice din parc și să ne ducă la secția cea mai apro­piată, pe motiv că tulburăm liniștea publică, iar în secție eram trecuți nominal într-un ca­tastif, între­bați, de rutină, ce căutăm după miezul nop­ții în parc și apoi trimiși acasă. Firește că nu ne du­ceam acasă, ci ne refugiam în casa unui prieten ai cărui părinți ale­seseră să facă Paștele la țară, iar acolo conti­nuam zaiafetul până dimineață.

"Dumnezeu era în mine și nu știam"

- Cum vi-L imaginați pe Hris­tos în copilărie? În preajma sărbă­torilor, vă gândeați mai mult la El?

- Nu, nici vorbă să mă gândesc la Hristos în copi­lărie, lumea de nă­luci în care trăiam excludea gândul la Dumnezeu. Eram atât de copleșit de fanteziile vii în care mă zben­guiam de dimineață până seară, că mi s-ar fi părut o trădare a vocației lăuntrice să-mi fugă min­tea la Hristos. Eram atât de înconjurat de spiriduși, că noțiunea de Iisus nu intra în înțelegerea mea. Leo Fro­benius constată bizareria aceasta a copilăriei, că infantele trăiește într-o lume magică, de esență pre­cum­­pănitor fantastică, de a cărei reali­tate nu numai că nu se îndoiește, dar chiar privește contrariat secimea universului părintesc, unde lucrurile sunt de o pla­titu­dine drastică.
Când mama mi-a spus că va veni o zi când nu mă voi mai juca, am privit-o stupefiat, de parcă m-ar fi în­științat că de mâine nu voi mai avea ochi. Să nu mă joc însemna să abdic din condiția de om. Nu puteam în ruptul capului să pricep ce ar fi aceea o viață fără joa­că, de aici și privirea compătimitoare pe care o arun­cam părinților, în care vedeam niște ființe învinse, pro­zaice, cărora pofta divină a jocului le dispăruse. "Săracii", îmi spuneam, "dacă o să ajung ca ei, o să mă sinucid". Și am ajuns, dar nu m-am sinucis.
Pe Dumnezeu mi-l închipuiam după clișeul obiș­nuit, cu plete albe, plutind pe nori, dar pe dinăuntru, imaginea aceasta nu mă convinsese nicio­dată. Era doar rodul imitației după mo­dele văzute, însă de mic intuiam că ele­mentul divin e în afara imagi­na­ției. Nu am avut candori tim­purii și nici pre­senti­mente pre­co­ce. Viața era pur și simplu un basm ne­contenit, în­tre somn și veghe ne­fiind nicio deo­se­bire. Dum­nezeu era im­plicit în mine și nu știam.

- Dar, astăzi, la vârsta deplinei ma­turități, vă mai emoționează sfin­tele sărbători ale Paștilor?

- Emoția începe în preajma Flo­riilor, ca o uvertură prevestind o simfonie frumoasă, și apoi crește în Săp­tămâna Mare, când slujbele deniilor te scot din rutina moțăielilor în fotoliu. Atunci e bine să te duci într-o biserică de suflet, de preferință una în­tunecoasă și scutită de lumină artificială, cu un ecle­raj plăpând, descins din mucuri de lumânare. Acolo te străduiești să preguști ceea ce poate sau nu să se întâmple odată: ruptura învierii. Cea mai mare gre­șeală e să alegi o biserică păstorită de un preot fără gust mistic, care um­ple incinta cu revărsare de can­delabre luminate până la orbire, când jerbele scli­pi­toare îți taie pofta de a mai sta acolo. Deniile au gust de prohod și de sânge, de aceea incinta cuvenită tre­buie să se­me­ne cu mor­mân­tul. Deseori mi s-a întâm­plat să fug din bise­rici a căror tihnă era vio­lată de incan­des­cența unor becuri me­nite intero­gatoriilor, dar nu murmu­relor scă­pate în barbă. Iar vraja nopții de Înviere stă în priveliștea limbilor de lumânare, care, după strigarea "Veniți de luați lumi­nă!", încep să se întindă ca niș­te tentacule, încolăcind mulțimea, pen­tru ca apoi, pe fundalul clipocirilor dese, să răsune, ca o înfiorătoare veste: "Hristos a înviat din morți!", a că­rei urmare, dacă nu ar fi un mesaj neverosimil sub unghi logic, ar stârni uimirea unui dialectician mân­dru de a constata legea negării nega­ției în versul "cu moartea pre moarte căl­când". Clipele acestea de intonare repetată a versu­rilor au fiorul tulbure al ritualului ancestral. Cânți cu­vin­tele fiindcă știi că înaintea ta le-au mai cântat zeci de gene­rații.

"Omul modern a făcut din Paște un prilej de festin"

- În așteptarea Paștelui, bucuria creș­tinului nu este trăită pe față, ca în Postul Crăciunului, ci se află într-un substrat din care răsare abia după Înviere. Tot pos­tul este unul aspru, cernit, plin de căință, lacrimi și trudă a sufletului în fața celui mai grav fapt pe care îl putea comite omul față de Dum­nezeu: să-și ucidă Creatorul, după ce L-a batjocorit. Totuși, cum poți să fii trist, când știi deja că la sfâr­șitul drumului te așteaptă bucuria?

- Îmi amintesc de Paștele sărbătorit în minele de la Cavnic, de deținuții politici ai anului 1953, episod descris de părintele Liviu Brânzaș în cartea Raza din catacombă. Câteva sute de deținuți, aflați într-o galerie sub pământ, au stins cu toții lămpașele, au lăsat pentru câteva minute să domnească un întuneric com­plet, apoi cineva a scăpărat un amnar, lumina s-a dat din mână în mână, și un sobor alcătuit din zeci de preoți a început să cânte copleșitor "Hristos a înviat". Scena e apoca­liptică, te în­gro­zește numai încercând să-ți închipui cum arătau himere­le acelea fame­lice, bolnave și disperate, la su­te de metri sub pământ, cân­tând cu groa­za morții sub nas. Pă­rin­tele Brânzaș măr­turisește că în nicio altă îm­prejurare nu a simțit mai cutre­mu­rător sluj­ba În­vierii, ca în acea noap­te. Mo­ra­la? Fără dez­nădejdea dată de certi­tudi­nea morții, eve­ni­mentul Învierii nu e resimțit în ade­văratul lui salt.

- Sursa bucu­riei este în săr­bă­to­rirea victoriei Bi­nelui sau în spe­ranța care ni se dă? Cum per­cepe omul mo­dern Învierea?

- Dacă ar fi să fiu malițios, aș spu­ne că omul mo­dern a făcut din Paști un prilej de festin sau, cel mult, o ocazie de corvezi duminicale. Pentru el, a invoca Binele sau speranța sunt simple formule retorice. În rea­litate, medicul, filosoful sau scriitorul au un ceas lăuntric ale cărui ace îi îndreaptă treptat spre asimi­larea Învierii. Unii nu o pot asimila în veci, mintea lor, de factură rațională, neputând primi vreodată formula ininteligibilă a Învierii. Căci ce e Învierea din punct de vedere rațional? O scorneală și nimic mai mult. Nu­mai că viața are grijă să te pună în situații când mân­dria rațională sucombă în fața suferinței. Și atunci te trezești și capeți îngăduință față de naturile dornice de argumente pozitive. Și tot atunci afli că speranța nu e un sentiment de lepădat, ci principiul obligatoriu de păstrare pe linia de plutire.

"Un popor fără sărbători sfinte e ca pilitura de fier căreia îi lipsește magnetul"

- Dacă în virtutea unui ucaz "corect politic" sau a pier­derii credinței, lumea în­treagă ar rămâne fără cele două săr­bători car­di­nale: Cră­ciu­nul și Paștele, ne-am putea vedea de-ale noastre mai departe, gă­sind sufi­ci­en­te alte motive de pe­trecere și de bucurie? Ce ne-ar lip­si? Ce nu poa­te fi înlo­cuit?

- Ne-ar lip­si con­știința unui ritm organic, sub cadența căruia tre­saltă periodic a­ceste mari organis­me care sunt po­poarele. Un popor fără sărbători sfinte e ca pilitura de fier căreia îi lipsește magnetul menit a-l strânge în câmpuri de forță. Paștele este câmpul de for­ță al unei nații creș­tine, iar ea nu are decât prea puțin de-a face cu dis­poziția mercantilă a euforiei comer­ciale. Crăciunul și Paștele sunt peri­oadele de apogeu din conștiința unui neam, căci sărbătoarea cere ritual colectiv, iar colec­tivul înseamnă strămoșii care au rostit, la rândul lor, cuvinte precum "Hristos a înviat din morți!". Le spun la rândul meu și, în felul acesta, sunt una cu ei. Aceasta e comuniunea creștină.