Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oașa: "Depresia apare atunci când oamenii nu-și mai înțeleg menirea pe acest pământ"

- S-a retras din lume la poalele Munților Șureanu, unde trăiește în post și rugăciune, cu bucuria de a fi alături de frații săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane și fotograf, Părintele Pantelimon Șușnea e și un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezența mângâietoare în Postul Paștelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferință adesea subestimată, ce amenință să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare și de înviere sufletească -

"Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii"

- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

- O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie și dragoste. E o lume alienată și însingurată, o lume urâtă, care și-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală și în care omul se des­fă­­șoară numai pe orizontala existenței, într-o diver­sitate infinită și goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ține de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om și e strâns legată de îna­intarea în viața spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-și înțeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinși de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viața e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naștem, cum nu alegem când să murim.

- Singurul sens al vieții e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut niște fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relație cu Dumnezeu, care se trăiește încă de aici, de pe pământ. E greu să iubești o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne învețe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relații de iubire, cu toate suișurile și coborâșurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relații. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relație (o treime), iar noi suntem făcuți după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtășită, nu se trăiește în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubești și să fii iubit.


- Sunteți și preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

- Sunt mulți cei care vin să-și găsească liniștea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că își deschid su­fle­tul foarte ușor. Îi recunoști după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat și agresiv, adesea. Când e nemulțumit de el însuși, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă și nu te lasă s-o ajuți. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenței se ascunde nu răutate, ci suferință.

"Dumnezeu nu trădează niciodată"

- Niciodată viața n-a fost mai înlesnită ca acum. Și totuși, e tot mai multă suferință în lume. De unde vine?

- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet și intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-și mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează și în relația cu Dumnezeu, le e greu să-și mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioși, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuși, e foarte greu să ajungi la măsura relației cu Dumnezeu, fără să relaționezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re și din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiționată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă și nu te acuză, ci te pri­meș­te și te odihnește.

- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiți, i-am putea ajuta să se vindece?

- Ar trebui să fim noi înșine Dumnezeu unii pentru ceilalți, să-i odihnim și să le dăm încredere și adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm și să le fim casă. Când îl hrănești pe celălalt, îl hrănești, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brățișezi, el se îmbracă cu tine și nu-i mai e frig. Când îi vorbești, se încălzește la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care și-au depășit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcați, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reușit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greșit în inima lor, și-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relație de iubire cu ceilalți poate să astâmpere setea omului. Când omul găsește odihnă într-o relație, își revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunțe la egoism?

- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duș­mani ai noștri. Ne tiranizează și pe noi, și pe ceilalți. Nu putem avea relații profunde cu ceilalți fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simțire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Și atunci îi anulez ființa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere și se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendința de a-l desființa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Și, la final, mă simt la fel de singur. Când ești liber de obsesiile tale și de slujirea sinelui, începi să te gândești la celălalt cu adevărat, să te gândești ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ți ceară. Ai putea să-l aștepți cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­trivești pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câștigi pe tine și-l câștigi și pe celălalt. Îl cucerești, când re­nunți să-l mai cucerești. Cu cât vrei mai tare să subordonezi și să controlezi, cu atât ești mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalți, cu atât ești mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor și îi încălzesc și pe cei­lalți.

"Nu ești fericit când aduni, ci când dăruiești!"

- Nemulțumirea față de ceea ce ai creează, și ea, depresie. Cei mai mulți dintre oameni tânjesc veșnic după altceva. Viața lor e mereu în altă parte. De ce nu-și găsesc locul și rostul?

- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ței lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greșit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care și-au dorit-o, suficienți bani să trăiască o viață, ba chiar și celebritate... Și totuși, sunt profund nefericiți. Ce le lipsește?

- Oamenii aceștia au obiectele pe care și le doreau, și-au cumpărat și oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relația cu ceilalți. Sunt dependenți de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranță a existenței unei alte realități. Când ești conștient de veșnicie, te desprinzi ușor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credință. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruiești. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie și bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur și simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeași dintotdeauna, ea nu sporește. E minunat să te gân­dești că apa pe care o bem noi e aceeași, în aceeași cantitate, ca acum mii de ani. Aceeași apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Același dar, pentru fiecare dintre noi.

- Am observat la mulți tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferința cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

- Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu niște suferințe, numai pentru că acele suferințe pun în miș­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-și simtă sufletul viu și plin de vibrație. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ților), o aleg pe cea comodă a suferinței nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-și depășească în veci condiția. A resimți plăcere din durere e o malformație su­fletească. Și e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinței e și un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai ușor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieși din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerșire, inconștientă, a atenției.

"Premisa că ar trebui să fim fericiți în fiecare clipă a vieții noastre e fundamental greșită"

- Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veșnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o rușine, un stigmat. În fața unei asemenea presiuni din partea societății, neputința unora de a se bucura îi afundă și mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiți în fiecare clipă a vieții noastre e fundamental greșită și produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiție cu un model ireal, utopic. Viața nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viața e o împletire de strădanie și bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ți lucrezi talanții ce ți s-au dat. Dumnezeu a muncit șase zile și în a șaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preț e păguboasă. Înseamnă că dorințele tale au luat-o înaintea vieții și au devenit nefirești. E fundamental să nu-ți dorești ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, și de cele bune, și de cele rele, să găsești un sens în tot ceea ce ți se întâmplă. Să încarci de sem­nificație fiecare încercare a vieții tale. Dacă elimini greutățile și efortul vieții, elimini și bucuria. O viață molatică, trăită în plăcere, e o viață în care îți ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în ființa omului. Gân­dindu-te la câștigul pe care îl obții, nu mai pri­vești cu teamă greul și suferința vieții. Dacă privim lucrurile din perspectiva veșniciei, din lumea aceasta nu ieșim decât cu ceea ce am devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieșire din depresie, în zece pași... Putem oare depăși suferințele sufletești după rețetă?

- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curățăm ochii și să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu țin de profun­zimea ființei, ci sunt un accident în ființa lui) și să privim mai adânc. Când iu­bești pe cineva, spunea Părintele Iustin, starețul Mâ­năstirii Oașa, ești ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor și scoate la suprafață comorile. Când iubești pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forțe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca ființe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalți. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcție de câte relații profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relației ne revelăm pe noi înșine și înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciți cu noi, nu ne dăm dreptul la viață, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

- Unii oameni sunt dărâmați de încercări mi­no­re, iar alții, deși li se dau greutăți fără număr, trec prin viață cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta și alții nu? E oare aluatul din care am fost făcuți atât de diferit?

- Ce le face unora viața foarte grea nu e faptul că via­ța e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puși să vadă și par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viață. De aceea este fun­da­mental să găsești sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­țe de care te lo­vești. Dacă o um­pli de sens, îți găsești pu­terea și senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găsești un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rință, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ții îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăiește la su­prafața sa, nu tră­iește cu toată fi­in­ța. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ță. Hristos ne-a în­vățat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viața lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar și frica de moarte, care îi ține pe toți în robie. Și, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieții ne inhibă și ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viață măreață. Trebuie să avem curajul să visăm și să ne visăm mai presus de fricile și neputințele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiți nu știu că sunt fericiți"

- Părinte, trăiți într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraș, însă, depresia și alienarea par mai acasă ca niciodată...

- Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retrași din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retrași în lume, în timp ce oră­șenii sunt retrași din lume. Ce fericire să simți rit­murile naturii, să simți primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraș, în spatele atâtor interfețe de comunicare, s-a pierdut frumusețea vieții, acea frumusețe ritualică din com­portament, din gesturi și din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu și de multă îndrăzneală. Țăranul știa să încarce totul de frumusețe și de sens, până și hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificație. Și unealta îi era înfrumusețată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-și facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraș, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieții. S-a pier­dut misterul din creație, din relație, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienței și a exploatării. Ne exploatăm unii pe alții și suntem gata să-l exploatăm și pe Dumnezeu.

- Ce am putea face să depășim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufletește?

- Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieții, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfințești, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care muncești, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbești cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ță, de sens, de mis­ter, de fru­mu­sețe și de bucurie.

- Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă și, cu toa­te astea, se dove­dește trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferința lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm! Oamenii cu ade­vărat fericiți nu știu că sunt feri­ciți, fiindcă își mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalți. Ei sunt ieșiți din sine și trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Și vine ca un dar pentru cei ca­re știu să-l caute pe celălalt și pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­țătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieții, sunt niște trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruiește o pace "pe care nimeni nu o va lua de la noi". Ne dăruiește liniștea și bucuria aceea constantă, care ne descătușează și ne face liberi.