"Siebenbürgen, dulce țară pierdută"
Johann s-a născut într-o familie de sași din Transilvania, acum optzeci și șapte de ani. A muncit de mic, alături de părinții lui, și la paisprezece ani era deja ucenic, într-un atelier de cizmărie aflat în Piața Mică a orașului. "Cât am fost tânăr, am muncit foarte mult, am lucrat din zi în noapte, cum i-am văzut și pe părinții mei, n-am avut vreme niciodată de jeluiri. Fiecărui om, când se naște, îi dă Dumnezeu un dar, la unul, darul e bun, la altul, poate fi rău. La mine, darul a fost cu folos, că mi-a fost dragă meseria. Până la șaptesprezece ani, n-am știut de altceva, apoi a trebuit să plecăm în refugiu, a început și pentru noi războiul și n-am mai fost stăpân pe viața mea, ea s-a desfășurat după cum au vrut alții".
În septembrie 1944, s-a dat ordinul ca toți sașii să fie pregătiți de plecare, în 48 de ore. Rușii înaintau spre Germania și, dacă i-ar fi prins, i-ar fi omorât ori i-ar fi trimis în Siberia. Cu căruțe, pe jos, cu trenul, care cum a putut, sașii din nordul Transilvaniei s-au retras înspre vest, până în Austria ori Germania, unde au crezut că sunt la adăpost pentru o vreme.
"În noaptea de 25 spre 26 septembrie, am dormit pentru ultima oară în patul din casa părintească", povestește Johann. "Am avut un vis ciudat, de care mi-am adus aminte mai târziu. Parcă mergeam cu căruța cu boi pe un deal înalt, printre nori. Drapele ungurești fluturau pe străzi și peste tot. Am plecat undeva, tot printre nori, și după o vreme, când am intrat iar printre case, erau numai steaguri românești, oriunde te uitai. Am ajuns la casa noastră, am căutat-o pe mama, dar n-am mai găsit-o, mama nu era nicăieri. M-am trezit tulburat și i-am povestit mamii visul, ea m-a sărutat și s-a întristat: «Știe numai bunul Dumnezeu ce se va întâmpla cu noi», a zis, adunând de prin casă câte ceva pentru drum".
Cu doar câteva haine și lucrurile puse într-un sac, Johann s-a urcat, împreună cu părinții lui, în trenul refugiaților. Erau câteva mii de oameni înghesuiți în vagoane pentru vite. Au pus pe jos paie, și fiecare a dormit pe sacul cu lucruri luate doar pentru trei săptămâni, cât li s-a spus că vor sta departe de casă. Au lăsat vacile în grajd, oile în curte, păsările în grădină. N-au avut cum să le ia cu ei. "Ba mai mult", spune bătrânul Johann, "femeile s-au străduit să lase casele curate, măturate, să fie faine când se vor întoarce înapoi... Le-au încuiat, au scris pe chei numărul casei, au strâns toate cheile în niște coșuri mari și le-au dus la primărie, cum li s-a spus. Când s-au întors, după un an și ceva, le-o părut bine dacă i-o lăsat fostele slugi, care s-au făcut stăpâni în casele lor, să puie un pat în grajd ca să aibă unde să doarmă. Slugi slugilor, asta au ajuns cei care s-au întors imediat după război. Dar să revin la drum, care a fost foarte greu. Am mâncat ce ne-am adus cu noi, dar am avut norocul că în primul vagon al trenului era evacuat și restaurantul «Bret» din Bistrița, acolo se pregătea mâncare și am putut cumpăra, cât am avut bani. Au fost femei care au născut în tren, au fost bătrâni care au murit de supărare, mulți s-au îmbolnăvit. Pentru că era revoluție în Ungaria, atunci l-au dat jos pe Horty Miklos, trenul a fost deviat prin Cehia, și așa, drumul a ocolit mult, dar până la urmă am ajuns într-un lagăr la Dresda, după două săptămâni de stat în tren. Eram fericiți că aveam pat, mâncare și că eram departe de război. Am fost repartizați la lucru, eu într-o fabrică de încălțăminte, mama, la un spital, căci avea o școală sanitară".
După șase săptămâni, bărbații au trecut prin fața unei comisii militare care i-a controlat și repartizat după înzestrări. Johann a fost trimis la garnizoana din Berlin, tatăl lui, care făcuse doi ani de armată la București, la palatul Reginei Maria, un an de concentrare în Basarabia și încă doi ani în armata maghiară, a fost trimis direct pe front, la Viena. "Familia s-a risipit, așa cum se împrăștie păsările, în toate direcțiile". Înainte de a pleca la gară, Johann a mai văzut-o pentru ultima oară pe mama lui, Lene. Plângea cu-aceeași disperare cu care și-a părăsit gospodăria bine închegată din "Siebenbürgen, dulcea țară pierdută".
Viață de cazarmă
"Doară acuma ești cătană, mă, ce dracului!"
La Berlin, mai întâi au fost testați proaspeții recruți, tineri toți, abia trecuți de șaptesprezece ani. Trimiterea lor în linia întâi a fost un semn al slăbiciunii cu care armata germană se apropia de capitulare. Ajungeau pe front toți cei care puteau ține o pușcă în mână, nu mai conta vârsta. Johann era perfect instruit, căci făcuse în țară pregătire militară sub unguri, așa numita "levente". Desfăcea pușca mitralieră în bucăți și-o refăcea cu ochii legați, în patruzeci și două de secunde, mai bine decât un ofițer. La tragerea la țintă a făcut 100 de puncte din 100 posibile, ceea ce i-a adus laude și un pachet de țigări cadou din partea unui colonel. "Io eram un copil fricos și mă temeam să nu greșesc ceva, cumva, Doamne feri, nu eram sigur pe armă că cum merge, dar am fost crescut să fac totdeauna tot ce pot ca să fie bine, să nu supăr pe nimeni, să mă străduiesc cât pot. Am fost peste toată compania și m-am încrezut un pic atunci când m-a lăudat colonelul. M-am gândit că «doară acuma ești cătană, mă, ce dracului», chiar dacă de-abia împlinisem șaptesprezece ani. Am vrut să par mai copt, mai viteaz, și-am aprins o țigară, am pus-o în gură, am tras un fum și cred că mi-a mers direct în plămâni, de era să-mi saie ochii din cap. Vai, mira-s-ar lumea de voi, țâgări!, am zis, și de-atuncea n-am mai pus țâgare pe limbă, am dat pachetul la ăia mai bătrâni și așa s-a încheiat cariera mea de fumător și aerele de mare soldat".
Născut în Transilvania, Johann a învățat mai multe limbi. Știa "sasca" învățată în casă, vorbea ungurește, românește, știa și germana, era descurcăreț, iute, corect și isteț. A fost repede remarcat și comandantul l-a lăudat - "A, sehr gut! sehr gut!" ( foarte bine!), i-a zis și l-a trimis ca ordonanță pe lângă un ofițer superior, pe care-l chema Otto. "Îi pregăteam hainele, îi lustruiam cizmele, și după câteva zile, colonelul meu, Otto, mi-a făcut delegație, ca să mă duc cu el acolo unde lucra. Mi-a spus că va trebui să curăț și alte cizme, pentru că ale lui au fost tare lăudate de când mă ocupam eu de ele. Ofițerii germani erau tare mândri de cizmele lor. Așa am ajuns să intru în bunkerul în care lucra Otto și-n care s-a ascuns Hitler în ultimele luni de război. Nu știam eu atunci, în zilele acelea, mare lucru, mai târziu am înțeles ce s-a întâmplat, când mi-a explicat colonelul Otto. El m-a pus la curent cu toate. Mergeam în fiecare zi în bunkerul lui Hitler, luam de acolo un cufăr în care erau cizme, mergeam acasă la Otto, le curățam, le lustruiam și le aduceam înapoi. Habar n-am avut ale cui sunt cizmele, până când într-o zi, eram pe coridor, în bunker, îl așteptam pe Otto, și am încremenit lângă perete, în poziție de drepți, am salutat toți câți eram acolo, căci a apărut Führerul și-a trecut pe lângă noi, mergând spre biroul lui. Hoopa! Ai, Dumnezăul tău, am zis io, da' aiestea-s cizmele pe care le lustruiesc io zî de zî, de atâta vreme! Atunci am văzut eu ale cui îs cizmele pe care le curățam. Erau cizmele tălhariului cel mare! Două luni și jumătate, io i-am lustruit cizmele lui Hitler, de erau ca oglinda! Două luni și jumătate, ultimele pe care le-a mai petrecut în bunker".
Sfeterul de lână
"Nu știau nemții așa șmecherie. Sclipeau cizmele alea, de numa'-numa'!"
Stă în fața mea și vorbește neîntrerupt, ca un școlar scos la tablă. Vorbește și, în primă instanță, parcă nu-mi vine să cred că ceea ce spune este real. Mă gândesc că ar putea fi doar teribilisme de pe front, așa cum povestesc toți cei care au participat la cel de al doilea război mondial care, de cele mai multe ori, le-a schimbat viețile cu totul. Fac rapid un calcul în minte, dacă acum are atâția ani, în '45, când s-a încheiat războiul, ar fi putut avea atâta..., da, s-ar putea, s-ar putea totuși ca omul din fața mea să spună adevărul și cred că-l spune, după cum este de atent, să nu uite niciun detaliu atunci când povestește...
Așa, vasăzică: îl am în fața mea pe omul care s-a îngrijit de cizmele lui Hitler în ultimele luni de război, pe care le-a petrecut în celebrul bunker din Berlin. De necrezut! Cum să nu tresar când îl aud cu câtă liniște povestește despre acele zile care au schimbat fața lumii? Cum să-mi înlătur tremurul vocii care ar putea trăda emoțiile care mă cuprind? O asemenea baftă ai ca reporter doar o dată-n viață. Îl iau ușurel pe bătrân și-l întreb mai întâi cum era bunkerul în care se ascundea Führerul. Îmi desenează o schiță, spunându-mi ce destinație aveau camerele în care a avut acces. În stânga coridorului erau încăperile familiei Goebbels și centrala telefonică, iar pe dreapta, camerele lui Hitler, camera de ședințe, depozitele, cămările de alimente, băile. Îmi povestește cum era mascată intrarea în bunker, cum era acesta înconjurat din trei părți de apă, îmi spune de podul din apropierea lui și de tramvaiul care trecea pe pod. Și-mi mai povestește că în '90, '91 și '92 a fost la Berlin, că s-a plimbat prin oraș și că a recunoscut unele din locurile pe care le știa din vremea războiului, dar că bunkerul nu l-a mai văzut. "Cred că e desființat, știe-l dracu'!"
Și cum erau cizmele lui Hitler? îl întreb pe bătrânul Johann. "Erau cizme militare, din piele neagră, lungi, faine. Le lustruiam, de nu se putea mai bine! Se vedea că-s de meserie. Aveam de la ei cremă de cea mai bună calitate. Da norocu' o fost altu'! Când am plecat în refugiu, am luat cu mine o scurtă , un sfeter din lână de oaie, împletit de mama și de bunica. După ce s-a uzat, i-am luat mânecile jos, am făcut din ele petice și apoi să vezi lustruială ce făceam cu ele! Lâna aceea aspră era numai bună pentru cizmele bine date cu cremă. De-ar fi știut mama și bunica ce-avea să se întâmple cu sfeterul făcut de ele... Nu știau nemții așa șmecherie, nu-i ducea mintea. Nu degeaba am zis io că aș putea să-i vând și să-i cumpăr pe unii dintre ei, de zece ori, până să-și deie seama... Sclipeau cizmele alea, de numa'-numa'!"
H1 și H2
"H2 erau cizmele dublurii lui Hitler, care semăna leit cu el"
"După o vreme, m-am trezit că în cufăr erau câte două perechi de cizme. Pe una, cu mărimea 44, scria înăuntru, pe căptușeală, H1. Pe alta scria H2. Astea cu H2 erau cizmele dublurii lui Hitler, care semăna leit cu el, numai că era cu 5 cm mai mic. Și pe acela l-am cunoscut, acolo, în bunker. Ce s-o întâmplat? Ca să-i facă la fel, adică să semene și mai mult, tocul cizmelor pe care le încălța dublura lui Hitler era mai înalt cu 3 cm și înăuntru era pusă o bucată de branț gros, de încă un cm, ca să-l apropie ca statură cât mai mult de celălalt, «originalul». Așa o rămas numai o diferență de cam un cm între ei, aproape nesesizabilă. «Originalul», adică Hitler adevărat, era mai mare la picior, purta 44, ăstalalt avea numai 42. Otto, comandantul meu, m-a lămurit cu toate și mi-a povestit și de dublurile lui Hitler, că au fost mai multe, nu numai una. Mi-a povestit cum i-au schimbat pe toți ca să semene cât mai mult cu Führerul. El m-a pus la punct cu toate evenimentele, chiar și cu unele secrete, pentru că s-a atașat de mine și mi-a promis că după război mă ia cu el la Academia militară din Berlin, acolo unde era profesor. Mi-a spus și de atentatul împotriva lui Hitler, de la München, care a eșuat, dar care a fost de fapt împotriva unei dubluri de-a lui, așa că și dacă reușea, Hitler tot nu murea. Acuma, io-s unic pe glob cu câte știu. Au venit și din Germania și mi-au făcut interviu, dar să știți că încă n-am spus tot ce știu și nici n-o să spun vreodată". "Dar oamenii trebuie să știe ce-a fost atunci, ca să învețe din întâmplările acelea", îi spun. "Povestea dvs. este o mărturie istorică", îi spun lui Johann, cu gândul că, poate, poate, îmi mai dezvăluie câte ceva. Și am noroc. Johann nu se oprește din povestit. Se vede că-i este drag să-și amintească de anii de demult. Ori poate că avea nevoie doar de un bun ascultător! Oricum ar fi, cea mai tulburătoare dintre amintirile lui este aceea despre plecarea lui Hitler din Berlin, înainte de terminarea războiului. O poveste care infirmă varianta sinuciderii lui înainte ca bunkerul să cadă în mâna rușilor.
"Pe la sfârșitul lui martie 1945, eram în vestiar la Otto, acolo unde curățam cizmele. Eram curios să aud ultimele știri despre front și țineam radioul deschis tot timpul. Voiam să știu până unde a ajuns războiul. Deodată, la radio aud: «Atențiune, la ora 7 Führerul va face un anunț important. Toată lumea să stea la radio să-l asculte». Anunțul s-a repetat de mai multe ori și abia așteptam să văd despre ce este vorba, căci mi-am dat seama că este ceva important. Pe la 7, eram cu ochii, cu urechile și cu sufletul în așteptare. La 7 fix s-a auzit Führeru', care a făcut un apel la tot poporul german, bătrâni, tineri, femei, bărbați, ca să puie mâna pe orice arme, pe sape, pe topoare, care cum poate, să nu lase rușii să vie în țară. Am fost emoționat, mi-am dat seama că e sfârșitul aproape.
Fuga
"Io, la noapte, plec cu Führerul. Suntem 24 de ofițeri"
Colonelul Otto avea un frate care lucra și el în bunker, era direct lângă Führer, între cei mai apropiați de el. Îl chema Walter, era fecior neînsurat, avea vreo 28 de ani, purta ochelari. Era înalt și frumos, îl cunoșteam bine, pentru că venea des la fratele lui, dar numai seara, după ce reușea să se retragă de acolo, din bunker. Cam la o jumătate de oră după ce-am ascultat apelul Führerului la radio, apare fratele Walter la Otto, pune pe masă o sticlă de vermut. Io eram în vestiar și ciuleam urechea cât puteam. Otto a venit în bucătărie după două pahare și când s-a întors, a uitat ușa întredeschisă, așa că am auzit tot ce-au povestit:
- "Măi frate, îi bai mare, nu ne mai întâlnim altu-n veci, nu se știe dacă ne mai vedem vreodată în viața asta, așa i-a spus Walter lui Otto. Uite care-i treaba. Io, la noapte plec cu Führerul. Plecăm cu 5 avioane, suntem cu el 24 de ofițeri numai tineri, necăsătoriți. Am buletin nou, pașaport străin pe alt nume. Și Führerul are la fel. Nici nu-l mai cunoști. Cărarea de pe dreapta părului îi pe stânga, și-o ras mustața, îi schimbat cu totul, nu-l mai cunoști, de-l vezi. Plecăm în Italia și de-acolo în Africa de Sud. Mai departe nu știu". Asta o zis Walter, apoi o băut amândoi câte un pahar de vermut, s-o pupat, s-o strâns în brațe și el s-o dus. Când l-o condus pe Walter, Otto o prins de veste că io-s în vestiar și că am auzit tot ce-au vorbit ei. "Johann, hai încoa'", m-o chemat la el. M-o pus la masă și mi-o dat și mie un pahar de vermut, să beau cu el. "Johann, zice apoi, de șoptești tu la cineva ce-ai auzit, și io, și tu, amândoi suntem morți, ne împușcă pe loc". "Comandante, fii liniștit, că de la mine nimeni nu scoate niciun cuvânt, i-am spus, și așa a fost. Am tăcut până azi".
Sfârșitul războiului
După seara aceea, Johann n-a mai avut cui curăța cizmele în bunker. Rușii se apropiau tot mai mult și a fost trimis, împreună cu colonelul Otto, la lupte, în linia întâi, care ajunsese deja în Berlin. "Să vezi tu, copil fiind, armata fugind disperată, dezorganizată, cu moartea pe urmele ei! O catiușă rusească o retezat capul unui soldat de lângă mine și el a mai mers încă 12 pași așa, fără cap, și-abia apoi o căzut. Astea-s lucruri care nu se pot uita. Atâtea grozăvii am văzut, încât ajunsesem să fiu indiferent dacă mai trăiesc sau nu, nu mă mai interesa nimica, atâta spaimă și jale erau în jurul meu. N-am cuvinte să-i mulțumesc Creatorului că am scăpat cu viață din măcelul care a urmat".
La sfârșitul lui aprilie, colonelul Otto a murit în timpul unui asediu, Johann a fost mutat în divizia generalului Strauss, care a primit ordin să-i scoată pe nemți din Viena. Au pornit înspre Austria, dar n-au mai ajuns, pentru că "dintr-o dată, s-or oprit mașinile, și văd că tăți ofițerii fug la mașina din față, care avea radio, și apoi s-or întors și ne-o spus că s-o terminat războiul. Fuga înapoi, că vin rușii și cădem la ei! Ne-am întors în mare viteză și așa am ajuns în lagărul de la Mauerkirsche, administrat de americani". Acolo s-a înscris să plece acasă în România sau la Dresda, unde rămăsese mama lui. N-avea de unde să știe că mama îi murise în bombardamentul din 13 februarie 1945, când orașul a fost ras de pe fața pământului. Ca să poată supraviețui, s-a angajat doar pe mâncare, fără bani, la un atelier de pantofărie. Dar visul de-a se întoarce acasă nu l-a părăsit, așa că, până la urmă, a ajuns în lagărul de la Linz, în care românii așteptau repatrierea. Acolo, mare bucurie, s-a întâlnit cu tatăl lui, care scăpase viu din război. Când s-au adunat mai mulți români, cu greu și vai, escortați de americani până la graniță, au plecat spre țară și au ajuns în gara din Dej. A vândut o pereche de pantofi pe care și-i făcuse pentru el și cu banii a plătit o mașină care i-a dus până acasă. Casa era ocupată și, din ordinul lui Stalin, toți repatriații sași au fost trimiși în lagăr. De-abia în 1954 a reușit să recupereze casa părintească. Era o sărbătoare în ziua aceea și peste tot erau steaguri românești, fâlfâind. Visul de demult se împlinise.
***
Johann este astăzi unul dintre cei mai respectați oameni din comunitatea săsească. Are prieteni în toate țările în care s-au stabilit sașii plecați din România. De-a lungul anilor, i-a vizitat de multe ori și a fost și prin locurile în care a trăit și luptat în vremea războiului. Dar de plecat, n-a plecat. Chiar dacă a avut de suferit după ce s-a întors în țară, chiar dacă aici încă nu merg lucrurile cum ar trebui, chiar dacă draga lui soție, Hetti, nu mai este lângă el de unsprezece ani, Johann nu se poate rupe de pământul în care s-a născut. Are aici copiii, nepoții și strănepoții care vor duce mai departe povestea lui.