ION MUREȘAN - "În mine locuiește cineva"

- Mircea Cărtărescu l-a numit cel mai bun poet român în viață, iar tinerii poeți îl privesc ca pe-un far. Smucit, exuberant și plin de șarm, și-a salvat boemia și autenticitatea, surd la toate gurile rele care l-au acuzat că scrie prea rar. Poezia lui, ironică și gravă în aceeași măsură, i-a adus anul acesta Premiul Național "Mihai Eminescu" pentru Opera Omnia. Nepervertit de celebritatea de care se bucură printre iubitorii de poezie, Ion Mureșan continuă să trăiască la Cluj, departe de Capitala care-l sperie cu forfota ei -

"Iubesc faptul că sunt viu și că lumea există"

- "Cartea Alcool", volumul dvs. cel mai recent, a stârnit mult entuziasm, mai ales că a venit foarte târziu, după 17 ani de așteptare. Domnule Mureșan, de ce scrieți atât de rar?

- Eu scriu rar, fiindcă ăsta e ritmul meu. Nu fac poezie la kilogram. Dacă aș putea trăi stările din po­e­zie, nici n-aș mai scrie. Din păcate, nu-mi sunt date decât în anu­mite mo­mente de gra­ție. Mă uit atunci la o frunză, la un copac în­ză­pe­zit, la un pavaj ud de ploaie și simt că iu­besc ceea ce văd, că mă umplu de o fericire ex­traordinară, care mă fa­ce să trepi­dez. Iubesc lu­mea, iu­besc faptul că sunt viu și că lumea există. Dar apoi toate as­tea dispar, și-mi ră­mâ­ne doar scri­sul. Când îmi iese, simt că recu­perez și-mi mo­tivez ab­sențele de la via­ță. E o stare de bucu­rie ex­traor­dinară, care din păcate nu ține nici ea prea mult.

- Și când nu vă ie­se...?

- Atunci e foarte greu, iar capul mi-e plin de câlți. Când nu pot să scriu, nici subiectul și pre­di­catul nu se mai leagă unele de altele, "peste gra­matică trece o vedenie și încâlcește părțile de vorbi­re". Nu doar lumea se îndepărtează de mine, ci și lim­bajul. Și mă simt al nimănui, inutil pe pământul ăsta. Nu pot justifica aerul pe care-l respir. Totul e nebulos, sunt departe de toți și de mine însumi. Cum am scris în­tr-un vers, "ca un iaz vânăt toamna, puterea poetului e departe de el".

- Atunci poetul lasă loc cetățeanului Mureșan?

- Atunci cetățeanul Mureșan ia autobuzul, fiindcă e cetățean de onoare al orașului Cluj și are gratuitate, și merge la Universitate, unde are și el un serviciu. Oricum, poetul nu e el, e cineva din el cu care se iden­ti­fică foarte rar. În mine locuiește cineva. E mai deș­tept decât mine și-mi trăiește viața. Are Eminescu o poezie foarte frumoasă, "Melancolie", "Cine e acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi țin la el urechea - și râd de câte-ascult/ Ca de dureri străi­ne?... Parc-am murit de mult". Nu cred c-a scăpat niciun poet de starea asta de dedublare.

- Vă mai amintiți când ați simțit-o prima oară?

- La mine, ruptura asta s-a produs în liceu. Eram elev în clasa a noua, mă îndrăgostisem de o colegă de clasă și urma ziua ei. Am scris pen­tru ea două poeme. Unul frumos, care ar fi măgu­lit-o, care era despre ea și despre cât de fru­moasă e. Chiar era! L-am citit și mi-am zis, nu, nu e poezie asta, e prea puțin, nu e ceea ce vreau eu să spun. Și am mai scris unul, pe care l-am simțit cu ade­vărat. La final, nu știam pe care să i-l dau: pe cel care i-ar fi plăcut ei sau pe cel care spunea ceva despre mine. Aveam de ales: să rămân cu iubita sau să rămân cu poezia? Și am rămas cu poezia. De ales, alegi o singură dată, după aceea ești condamnat, nu mai poți da înapoi.

Poarta de lemn a copilăriei

- Copilăria e adesea vi­novată pentru primele stări de inspirație, cele ca­re duc, mai târziu, la scris...

- O singură dată a fost copilărie și a fost foarte bine făcută. Pentru mine, la vârsta aia, totul era ui­mire, totul era învăluit de mister. Lumea ascun­dea în­totdeauna o taină. Toate razele care veneau din afa­ră se îndreptau spre mine, eram un mic soare care absorbea lumină, nu o răs­pân­dea. Apoi, cu timpul, ajungi la școală și școala îți bagă mintea în pătră­țele. Vin peste tine tot felul de lucruri exacte și utile și lumea se împuținează brusc de taine. Toate obiectele capătă nume. Ușa e ușă, clanța e clanță și nimic mai mult. Prima oară când m-am întors acasă după multă vreme, am văzut cum poarta de intrare, cu acoperișul ei de lemn, devenise foar­te, foarte mică. Părea ciuntită, ca pentru pitici. Nu-mi mai spunea nimic și am înțeles atunci că m-am făcut mare.

- Ați copilărit în afara Clujului?

- Am copilărit la Vultureni, într-un sat din apro­pierea Clujului. Erau anii '50, memoria războiului era încă vie. În sat venea caravana cinematografică, iar noi furam două ouă din cuibar, atât costa biletul, și in­tram la film, care era tot­deauna despre război. Pri­mii mei ani au stat sub semnul războiului, toți copiii din sat se jucau de-a războiul, era singurul nos­tru joc, pe care l-am dus la desăvâr­șire. Aveam arme, depozite de arme, care de luptă și ascunzători secrete. Iar răz­boaiele noastre țineau anotimpuri.

- Ați început să scrieți tot în anii aceia sau mai târziu?

- Am început să scriu prin clasa a treia, a patra, când am întâlnit forma care s-a pliat pe toate stările pe care le trăiam deja. Mă întâlnisem cu poezia, dar nu știam că pot să o și scriu. Atunci, întâmplător, un ve­cin mai mare mi-a arătat un caiet scris în versuri care m-a fascinat. Mi-am dat seama că asta vreau să fac și eu. Scriam, mai ales din sentimentul de admi­rație față de natură, după Alecsandri. Eram foarte viu și foarte prezent și simțeam anotimpurile chiar înainte să vină, în mirosul aerului, al dezghețului, al fumurilor de pe câmpuri. Îmi amintesc că într-o noapte am scris un po­em cu o bucată de plumb de pescar, fiindcă n-aveam creion. A curs, pur și simplu, din mine, eram într-o stare de trepidație uriașă.

- Locuiți la Cluj, orașul care v-a găzduit și stu­denția. Vă simțiți legat de locul ăsta?

- Clujul m-a fascinat de mic, de când tata, țăran navetist, trebuia să parcurgă câte 30 de kilometri, la sfârșit de săptămână. Când se întorcea, trecea pe la târ­gul de animale de la mar­ginea orașului și-mi lua de acolo turtă dulce cu oglinjoară. Ani la rând mi-am imaginat orașul ca pe un sat mult mai mare, plin de fabrici de turtă dulce, pe care le vedeam ca pe țestul din curtea noastră, unde făcea mama pâine. Când am intrat prima oară în Cluj, dus de ai mei la teatrul de păpuși, am vă­zut de departe coșurile de la fabrica de cărămidă și am exclamat "Uite, și aco­lo se face turtă dulce. Ce coșuri înalte au!" (râde) M-am reîntâlnit cu orașul când am intrat la liceu și am nimerit o gazdă, exact pe strada Kogălniceanu, lângă statuia cu Sfântul Gheor­ghe omorând balaurul, locul care-i plăcea lui Bla­ga cel mai mult. De atunci, nu ne-am mai despăr­țit.

Altarul păgân

- "Vai, săracii, vai săracii alcoolici, cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!". E unul dintre cele mai cunoscute și cele mai recitate versuri ale dvs. De unde vine fascinația poeților pentru cârciumă?

- Cârciuma e un mic refugiu, un altar păgân, la care te spovedești, pentru că acasă ți-e uneori foarte rușine. Alcoolul îți crește sensibilitatea, te dezbracă în fața lumii, dar, în același timp, îți scade exigența. Lu­mea devine mai permisivă, iar ființa mai per­mea­bilă. Și ți se pare brusc că vezi lucrurile din mai multe perspective, că faci conexiuni, pe care înainte nu le făceai. Starea e foarte fecundă, dar poeziile scrise la beție nu sunt bune. Am fost veșnic nemul­țumit de ele. Sunt exact ca poemele scrise în vis, rezistă doar până te trezești. "Cartea Alcool", oricât de surprinzător ar părea, e o carte adânc religioasă. Oamenii beți sunt ca oamenii care visează, surprind ceva din frumusețea altor lumi.

- Poate poetul să exprime tot ceea ce simte și vede? Câtă putere are, de fapt, poezia?

- Poezia spune totul. Am susținut mereu că limbajul poetic e mai exact decât limbajul științei. Știința leagă sensul unui cuvânt de sensul cuvântului următor, la modul riguros și univoc. Dar poetul, exact ca profeții, vorbește cu toate sensurile lumii deodată. De aia poezia e cea mai bună dovadă a existenței lui Dumnezeu. "Dacă mișc ceva pe pământ, ceva se mișcă în cer", spunea un mare fizician francez. Eu merg mai departe și zic: dacă mișc ceva în cuvântul pământ, ceva se mișcă în cuvântul cer. Universul e plin de conexiuni, chiar și la nivelul limbajului. Iar poezia are marele dar de a străbate fulgerător distanțe, de a crea punți între lucruri fără vreo legătură vizibilă.

- Din ce se naște poezia, în cazul dvs.?

- A scrie e un mod de a împăia păsări. Îți dă iluzia că ele sunt vii și ar putea, la o adică, zbura. De la o vreme însă, te saturi să tot împăiezi lumea. Ai vrea parcă să mai trăiești și pe viu. Să simți inima păsării pulsându-ți în palme. Mi-aș dori să-mi trăiesc mai intens propria viață, să am starea de fericire că sunt prezent și mă identific cu lumea.

"Nii, ioi, ce fain îi"

- Și editurile, și autorii se plâng că cititorii de po­ezie sunt tot mai puțini în ultima vreme. Simțiți cumva lipsa lor?

- Există exact câți cititori trebuie. Nu poți forța pe nimeni să citească poezie. Și totuși, cred că vinovată pentru asta e și școala, care i-a derutat pe elevi cu cerințe cretine. Nu le-a cultivat organul pentru poezie. Nu există întrebare mai tâmpită decât "Ce a vrut să spună autorul?" Autorul poate a și murit. Nu mai con­tează ce a vrut el să spună, contează ce ți-a spus ție, ca cititor, în ce punct te întâlnești tu cu poemul ăla. Cititorul nu trebuie să-l citească pe poet, ci să se citească pe sine, în poemele lui.

- Nu vă sperie generațiile noi, care au crescut doar cu internetul, departe de biblioteci?

- Eu cred că e multă tristețe și multă plictiseală la cei care n-au citit nicio carte. Îmi și pot imagina o scenă cu un tânăr care-i arată iubitei un apus de soare și-i spune: "Nii, ioi, ce fain îi!". Fiindcă mai mult nu poate. (râde) E o sărăcie extraordinară de limbaj la generația asta nouă, crescută de internet. E multă superficialitate în comunicare. Un sms n-o să se poată compara niciodată cu o scrisoare scrisă de mână. Când scrii cu adevărat o scrisoare, îți scrii de fapt ție, îți dai vești despre tine. Și, după ce ai terminat de scris, vezi că faptele sunt mai multe și mai bogate, că, scriindu-le, le-ai potențat și te-ai îmbogățit, ai adăugat ceva din tine la lumea din jur și totul a devenit mai plin de sens.

- Românul s-a născut poet, zice o vorbă din po­por. Au românii o sensibilitate în plus când e vorba de poezie?

- Cu cât o societate e mai bolnavă, cu atât naște mai multi poeți. Poeții sunt ca anticorpii unui orga­nism în derivă. Sunt acolo pentru a înconjura partea bolnavă și a o neutraliza. Prezența lor e importantă, chiar dacă sunt citiți doar de cinci oameni sau sunt cunoscuți doar în blocul lor. Poezia e importantă și pentru cei care nu o citesc. Dacă mâine ar dispărea un popor, l-ai putea regăsi și cunoaște în toate poe­mele rămase în urma lui.

- Lecturile dvs. de poezie sunt adevărate per­for­manțe actoricești, în care testați pe auditoriu fiecare vers. Majoritatea poeților spun că scriu pentru ei și atât. Vă pasă de felul în care vă sunt receptate poe­mele?

- Eu nu scriu pentru mine, e o aberație să spui asta. Dacă scrii pentru tine, păstrezi ce scrii într-un sertar, ca pe un jurnal intim, și nu mai publici. Poezia înseamnă să comunici, nu e o afacere de unul singur, de la un buzunar la altul. Vrei să dăruiești ceva, să deschizi și altora ochii, dacă ți s-au deschis ție. Cei care spun că nu-i interesează publicul, ori n-au avut succes, ori poeziile lor au fost ignorate și-și caută o justificare, sperând că posteritatea va avea timp să revizuiască. Dar posteritatea nu prea are timp.

Ligheanul cu albăstrele

- Viața personală a poeților e de multe ori o taină. Cine se ascunde în spatele poetului Ion Mure­șan?

- Un bărbat căsătorit, care e și tată a două fete foarte deștepte. Eu am terminat Filosofia și, când fetele noastre au ales la ce facultate să dea, și eu, și nevastă-mea, am încercat să le orientăm spre altceva, mai practic. Dar n-a fost chip, dacă ele s-au jucat toată copilăria lângă raftul cu D.D. Roșca, Hegel și Kant. Cea mare, după ce a terminat Filosofia, a hotărât să facă și Artele Plastice, acum e înscrisă la doctorat și e hotărâtă să rămână la catedra facultății. Anul trecut a câștigat premiul cel mare, în valoare de 10.000 de euro, la un concurs de sticlărie, în Germania. Cea mică a fost plecată cu bursă în Japonia, în America, iar acum e cu o bursă în Germania.

- E importantă dragostea în viața unui poet sau pentru poezie poți sacrifica orice?

- Scrisul și îndrăgostirea au multe în comun. Iar eu am rămas, la capitolul ăsta, un licean irecuperabil, la fel de speriat, de emoționat, de pur și de păcătos, în fața unei femei care-mi place. În clasa a cincea sau a șasea, eram foarte îndrăgostit de o fată și am mers s-o văd, peste drum de noi. Părinții ei erau duși de-acasă, iar ea tocmai venise de la cules de albăstrele. Avea aproape ligheanul de spălat și eu am turnat apă în el, am presărat albăstrele în ea și i-am spălat genunchii juliți. Mai târziu, când eram în liceu, eram capabil să mă trezesc la ora 4, să merg pe dealul Feleacului, la marginea orașului, unde se terminau ca­se­le și începeau vă­ioa­gele cu iarbă arsă. Mer­geam să mă plimb peste câm­puri, numai ca să am pretext să trec pe lân­gă casa iubitei mele. Aveam cu mine hâr­tie și creion și, de fie­care dată când tre­ceam pe lângă poar­tă, făceam schița no­rilor de dea­supra ca­sei ei. Când mă în­torceam din plim­­ba­re, îi aduceam tot­dea­una un dar. Oda­tă i-am adus o crean­­gă de pin, altă da­­tă i-am adus o pa­să­re prinsă în smârcuri.

- Sunteți foarte romantic. Vă simțiți acasă în lumea de azi? Regăsiți în jur sensibilitatea de care aveți nevoie?

- Tot timpul mă simt anacronic, tot timpul vreau să fiu în altă parte decât sunt. Dar cred că asta nu e doar neputința mea, ci a tuturor oameni­lor. Puțini sunt cei care pot fi prezenți în pro­pria lor viață, aici și acum. De multe ori, când am fost lân­gă o femeie frumoasă pe care o iubeam, n-am fost prezent. Pe urmă, când ea n-a mai fost, mă hră­neam în singu­rătate din amin­tiri. Întorceam dragostea pe toate fețele, o ru­me­gam, luam o imagine, o frântură și o lăsam să creas­că, să devină chiar mai mult decât a fost. Când ficționalizezi realitatea, și iubita pare mai frumoasă. Și parcă o iu­bești mai mult în absență, după ce o naști tu, din nou.


Poemul alcoolicilor

Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineața, când merg clătinându-se pe lângă
ziduri
și uneori cad în genunchi și-s ca niște litere
scrise de un școlar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,
căci pentru El e ușor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Și
numai ce ajung la capătul străzii și de după colț,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cârciuma în față și se oprește pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipește în ochi
și transpiră cumplit de atâta fericire.

Până la amiază, tot orașu-i ca purpura.
Până la amiază, de trei ori se face toamnă, și de trei ori se face
primăvară,
de trei ori pleacă păsările în țările calde și de trei ori se întorc.
Și ei vorbesc, vorbesc fără încetare, despre viață. Despre viață
așa, în general, și chiar și alcoolicii tineri
se exprimă cu caldă responsabilitate, și dacă se mai încurcă și se mai bâlbâie,
nu e din cauză că ar da glas unor idei nemaivăzute,
ci pentru că, în tinerețea lor,
reușesc să spună lucruri cu adevărat emoționante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se oprește aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
și îi invită pe alcoolici să privească.
Și chiar dacă din cauza tremuratului nu reușesc să vadă decât un
petec de iarbă,
tot e ceva peste fire
Până când se scoală unul și strică totul Și zice:
"În curând, în curând, va veni seara,
atunci ne vom odihni și vom afla împăcare multă!"
Atunci, unul după altul se scoală de la mese,
își șterg buzele umede cu batista,
și le este foarte, foarte rușine.