Un partid nereformabil

Toma Roman
Într-un interviu publicat în revista 22 (nr. 11/2014), Crin Antonescu, președintele PNL și candidat la președinția României, declară că: "PSD e neschimbat în esența lui rea".

Venind din partea celui care trebuia să reprezinte defuncta USL la alegerile prezidențiale din toamnă, afirmația capătă o valoare incontestabilă. Ci­ti­torii se pot, desigur, mira, de ce tocmai acum a ajuns po­liticianul liberal la această constatare. Nu cumva (pot gândi ei), în declarația lui Crin Antonescu se ițește ran­chiu­na că, până la urmă, a fost obligat să coboare din­tr-un vehicul (USL-ul) care l-ar fi dus cu certitudine la țin­ta sa politică, președinția țării? Duritatea constatării poa­te fi motivată și astfel, dar ea certifică, mai degrabă, ob­servațiile multor analiști ai evoluției PSD-ului, în sfertul de veac scurs de la răsturnarea comunismului. Va­loarea afirmației este dată, așadar, de poziția de actor politic prin­cipal a lui Crin An­tonescu, ce a trăit în inte­riorul grupării. Liderul liberal confirmă că, în esența lui, PSD-ul este un partid "pus pe furat, dar pe furat tare...". O re­citire a observațiilor făcute, de-a lungul tim­pului, în istoria postdecembristă a celui mai mare partid de stânga românesc arată că, indiferent de denu­mi­rea sub care el s-a ascuns - FSN, FDSN, PDSR - PSD-ul a avut ca scop furtul avuției naționale, ron­țăirea "ciolanului" și distribuirea discreționară a câș­ti­gu­rilor realizate. O analiză a istoriei economice a ultimului sfert de veac în România validează concluzia că, ase­mănător situației din "maica Rusia", "moștenitorii PCR"-ului și ai "bra­țu­­lui său înarmat", Securitatea, s-au transformat, prin sistemul de complicități mafiote, im­pus de ei ca "sistem de guvernare", într-o "stăpânire de tip feudal", într-o con­federație de baroni locali ce do­mi­nă totul și dic­tează totul.
Spațiul nu ne îngăduie să rememorăm marile afaceri prin care România a fost, literalmente, total jefuită de avuțiile sale. Articolul de față nici nu își poate propune asta. Cum nu își poate propune nici să surprindă modul în care, prin tactici de tip leninist, de genul "tovarășilor de drum", PSD-ul a distrus alte forțe politice care, în­tr-un moment sau altul, s-au aliat cu el. PNL-ul a sim­țit-o pe propria-i piele. PDAR, PSM, PUNR, PRM și alte grupări politice satelitare au dispărut, după ce și-au îndeplinit rolul de a cauționa "democratic" mișcările in­te­resate ale așa-zisului mare partid de stânga. Doar cu UDMR-ul jocul este ceva mai complicat, pentru că gru­parea etnică, la fel de "baronizată" ca și PSD-ul, a cons­ta­tat că acesta este dispus, din nevoia de a-și asigura câștigurile, să ignore limitele siguranței naționale, în anu­me situații. PSD-ul a devenit, deci, în douăzeci și cinci de ani, o formațiune politică de tip confederat, toți șefii săi, de după "întemeietorul" Ion Iliescu, bazân­du-se pe (și depinzând de) conducătorii filialelor jude­țene, transformați în stăpâni absoluți ai unităților teri­to­riale, controlate politic de ei. Controlul politic a fost pro­mo­­to­rul controlului economic, care a devenit, la rându-i, sursa eternizării lor politice la vârful filialelor în cauză. Anunțat ca partid socialist, PSD-ul s-a transformat în­tr-un partid oligarhic, al corupției și arbitrariului, culti­vând cu obstinație obișnuința "asistării", care îi face pe majoritatea alegătorilor din generațiile îmbătrânite să îi urmeze orbește "indicațiile", să îi susțină necondiționat candidații. Cine cunoaște bine istoria ultimului sfert de veac românesc nu ar trebui să se mire că în județe s-au for­mat adevărate "dinastii" de politicieni și bogătași, că "drep­tul", recunoscut ca atare, este cel seniorial, al stă­pâ­nitorilor totali. România realizează, datorită baronilor PSD-iști, istoria retro, a fărâmițării și anarhiei feudale. În Rusia, țara pe care "mișcarea" inițiată în 1989 de I. Iliescu a vrut s-o copieze, faza a fost depășită, ajun­gân­du-se la monarhia absolută. Nefericirea baronilor locali autohtoni este că țara a devenit membră a NATO și UE, fapt ce le blochează - prin reglementările lor - aspi­ra­țiile spre dominarea societății dincolo de orice aparențe.
Constituit astfel, bazat pe imposibilitatea "centrului" de a-și impune voința fără limite (cel puțin în fața UE, ale cărei principii politice au fost acceptate formal de România), PSD-ul s-a transformat într-un "partid" nere­formabil. Mulți oameni de stânga, dar și observatori ai democrației noastre "originale", au sperat, după 1996, la prima alternanță la putere, că - trecut în opoziție - PSD-ul se va transforma, va deveni cu adevărat un partid so­cial-democrat european. Succesorul lui Iliescu la șefia lui, Adrian Năstase, părea reformatorul decis să stopeze po­litica cu iz rusesc și balcanic a antecesorului său, im­punând lideri noi la șefia filialelor și o orientare politică modernă, capabilă să-i alinieze gruparea la stânga democratică europeană. Lozinca "Și-au umplut sacul, să se retragă în pace!" nu a funcționat însă, iar Năstase (co­rupt el însuși până în măduva oaselor) a trebuit să constate că îndepărtarea de baronii locali duce la pier­derea funcției de președinte la care a candidat, cea mai înaltă în stat. Episodul Mircea Geoană, ce a urmat, a confirmat că în PSD, bunul plac și aspirațiile reunite ale baronilor fac legea. Siguri de fiefurile lor, ei l-au împins în față, după eșecul prezidențial al "prostănacului", pe Victor Ponta, cel ce părea, asemenea lui Ceaușescu, la în­ceputurile sale, ușor de manevrat, de condus. Asediați de cerbicia cu care Traian Băsescu, președintele în func­țiune, a susținut lupta cu "sistemul ticăloșit" și inde­pen­dența Justiției, ei i-au impus lui Ponta eliminarea "com­ponentei liberale" din USL și prepararea lui personală pentru candidatura la președinția României. Baronii locali ai PSD-ului au fost dezamăgiți că USL-ul nu a re­u­șit să adopte o nouă Constituție, să impună regio­na­li­­za­rea și descentralizarea (care le-ar fi dat puterea abso­lută în "zonele" lor), să legifereze amnistia, gra­ție­rea și superimunitatea (care îi puneau la adăpost de ori­ce li­mitare legislativă). Regrupați, după eliminarea PNL-ului, baronii îi solicită ferm lui Ponta să candideze, pentru ca statul să treacă astfel, în întregime, în mâinile lor.
Pentru actualul lider de partid, opțiunea nu va fi ușoară. Pierderea "prezidențialelor" îi va nărui cariera; câștigarea lor îl va face "sclavul" baronilor locali. Ponta e, în secret, cum nu se poate mai mulțumit de ope­ra­țiunile DNA, care îi "închide" pe dinozaurii PSD-iști (ca Nicolescu sau Constantinescu), pe care s-a angajat să-i apere. Justiția nu poate însă moderniza un partid în care locul "seniorilor" este rapid ocupat de "juniori" de același calibru (ca Mazăre, Șova etc.), vizând aceleași obiective. Noua generație de baroni este, după toate datele, mai feroce și mai rapace decât cealaltă.