Mihail Sergheevici Gorbaciov, știți bine, e o personalitate marcantă a secolului XX. Rolul lui de inițiator al reformelor care au dus la prăbușirea sistemului comunist, stăpânitor peste o treime din omenire, este recunoscut de istorici, sociologi, geopoliticieni, dar și de cei care, așa ca noi, au suportat sistemul o mare parte din viața lor. E știut și că înfrângerea nazismului a permis comunismului să se extindă peste granițele Rusiei, unde se impusese prin teroare după 1917, fiind exportat într-o serie de țări, devenite "națiuni captive". Stalin a tăiat, prin "cortina de fier", Estul Europei de Occident și a inițiat comunizarea Asiei. Toate încercările de smulgere din tentaculele comunismului de tip sovietic au fost sortite eșecului, fiindcă fratele cel mare de la Moscova exercita în "lagăr" același control absolut ca în propria patrie. Mai mult, sub pretextul lozincard al coexistenței pașnice și într-ajutorării frățești, comunismul sovietic încerca să-și extindă stăpânirea pe noi teritorii, ca un vajnic continuator al imperialismului țarist. Ambițiile lui, bazate pe o economie planificată, de comandă, i-au secătuit însă resursele în competiția cu sistemul capitalist, al liberei inițiative și al pieței autoreglatoare. În 1985, când Gorbaciov accede în funcția de secretar general al PCUS, sistemul intrase într-un declin vertiginos. Devenise evident că "cea mai dreaptă dintre orânduiri" era de fapt un model social polițienesc, strict ierarhizat, dominat de nomenclatura de partid care ținea cu dinții de statutul și privilegiile ei. Noul secretar a preluat conducerea după epoca de stagnare a lui Brejnev, în care raportările false de succese economice și supravegherea populației se generalizaseră. Gorbaciov a vrut să salveze sistemul dându-i - prin reformele numite perestroika (reconstrucție) și glasnost (transparență) - o "față umană". Efectele au fost neașteptate, tocmai pentru că se ajunsese la limita capacității de suportare: națiunile captive s-au eliberat cu enorm entuziasm popular de "fericirea" adusă de comunism, URSS s-a dezmembrat, adevărurile au putut fi în sfârșit spuse și arătate. Cartea pe care vi-o recomand azi nu e o analiză tehnică a eșecului utopiei comuniste. Mihail Gorbaciov își povestește pur și simplu viața de participant la sistem, cu traseele pe care s-a înscris, cu întâmplările care i-au imprimat direcția. Concepute mult după căderea comunismului, Amintirile au în primul rând meritul sincerității, fiindcă memorialistul, deja bătrân, nu mai are nimic de pierdut și nici de câștigat. El ne povestește cum a dobândit treptat conștiința că sistemul în care credea cu tărie e construit pe minciună, că regulile lui formale sunt la fel de nocive ca ale oricărui totalitarism, că vorbele mari, legate de egalitarism și umanism, maschează îngrozitoare abuzuri și crime. Iar în ascensiunea lui spre cea mai înaltă funcție din URSS, recunoaște că și-a asumat până la un punct minciuna, compromisul ca mod de viață. A avut însă norocul să aibă alături o femeie remarcabilă, cu totul diferită de tovarășele din nomenclatura roșie, Raisa (căreia îi și dedică, in memoriam, cartea). Raisei i se datorează, în primă instanță, "fața umană" a reformei, prin modul cum a înfruntat protocolul comunist, de o rigiditate vetustă și ridicolă, prin deschiderea ei culturală și suportul artiștilor contestatari, prin eleganța, farmecul și firescul comportării în toate împrejurările publice (nu poți să nu o compari cu dizgrațioasa, inculta și autoritara "savantă de renume mondial" de care am avut noi parte). Mihail Gorbaciov nu face cine știe ce dezvăluiri. Își povestește doar, pas cu pas, cariera, modul cum a încercat să reformeze sistemul și a pierdut până la urmă bătălia cu acest sistem care oricum nu putea fi reformat, dar a schimbat lumea, deși nu asta fusese intenția lui.