Dragii mei prieteni,
Vă numesc așa, pentru că sunteți alături de sufletul meu în fiecare săptămână. Se apropie ziua de 8 Martie și fiindcă fiecare mamă așteaptă un cadou, am vrut să ofer și eu unul, tuturor mamelor. E un cadou mai neașteptat, un pic trist, dar care sper eu să le fie de folos.
Acum doi ani eram o mămică fericită, cu doi copii minunați, pentru care ardeam cu toată forța sufletului meu. Un băiat și o fată care-mi luminau zilele cu istețimea lor, cu prietenia care se legase între ei, cu cumințenia lor. Îmi făcusem planuri mari, așa cum orice mamă își face. Îi îndrumam și îi țineam din scurt, dorindu-mi să fie un exemplu pentru cei din jur. Mai ales băiatul, care fiind mai mare, trebuia să fie un exemplu și pentru sora lui. În fiecare zi ne îmbrățișau, când mă aducea soțul de la serviciu (îmbrățișări de grup, cum glumea fetița) și amândoi, și eu, și soțul meu, parcă primeam puteri de la ei ca să o luăm de la capăt a doua zi. Nimic nu părea să umbrească fericirea noastră. Ne iubeam, eram sănătoși, ne permiteam, în limite rezonabile, să le satisfacem dorințele lor copilărești de a le cumpăra câte ceva sau de a-i plimba pe unde-și doreau. Chiar dacă eu aveam unele probleme de sănătate, nu m-am plâns niciodată, doar mă rugam la Dumnezeu să mă lase să-mi mai cresc copiii, până vor fi pe picioarele lor. Și-mi făceam planuri de viitor. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că toate planurile se vor nărui în două săptămâni. La 13 zile după ce băiatul nostru, mândria noastră, împlinea 13 ani, brusc, s-a simțit rău și am aflat cu groază că are leucemie. N-a rezistat decât două săptămâni, și pe data de 13 februarie l-am înmormântat. Cu tot cu visele noastre, cu tot cu sufletul nostru. Am rămas parcă pustii dintr-o dată, și noi, și fetița noastră, care mă întreba întruna: "De ce? De ce a plecat?". Știți ce ne doare cel mai tare? Că n-am avut timp să ne dăm seama ce ni se întâmplă. Că n-am avut timp să-i arătăm cât de disperat de mult îl iubeam. Și, mai ales, că am irosit atât de mult timp pentru tot felul de nimicuri care până atunci ni se păreau importante. În nici un minut din viața lui nu mi-am închipuit că o să-l pierd. Nici o secundă nu mi-am imaginat că va veni o zi în care n-o să-i mai sărut obrajii roșii și bucălați de sănătate. Deși au mai fost întâmplări nefericite în jurul nostru, niciodată nu am crezut că și nouă ni se poate întâmpla. Mi-a spus un preot să nu-i mai cer socoteală lui Dumnezeu, pentru că puii noștri nu sunt de fapt ai noștri. Ne sunt trimiși ca un dar pentru noi și suntem datori să-i îngrijim. Mi-aș fi dorit să fi aflat asta la timp, să nu-l mai fi certat când se răsfăța uneori prea mult, să-l fi lăsat să-mi plângă pe umăr fără să-l învăț că bărbații nu plâng, să-l fi lăsat să chiulească uneori de la școală când avea chef, să stea, pur și simplu, o zi în cuibul lui, fără să-mi pese ce lecții pierdea în ziua aceea. Mi-aș fi dorit să știu la timp că ziua de mâine poate să nu mai fie, nu doar pentru părinți, ci și pentru copii. Să fi trăit în fiecare zi bucuria că-l am, ca și cum ar fi fost ultima zi, dar fără să mă doară cum mă doare acum. Nu doresc nici unei mame să-și caute copilul, cu ochii, în fiecare zi, în orice copil pe care-l vede și să nu-l mai găsească niciodată, dar le-aș dori să nu irosească nici o zi din viața copiilor lor fără să se asigure că pe lângă mâncare, haine și ce le mai trebuie, să le spună și cât de mult îi iubesc, să le sărute mânuțele, obrăjorii, să-i îmbrățișeze, cât ar fi ei de mari, chiar și cu riscul de a-i răsfăța. Și să-i mulțumească lui Dumnezeu că au pe cine răsfăța. Mi-a spus băiatul meu, de un 8 Martie, fericit: "Mamă dragă/ Viața toată/ Mi-ai făcut-o minunată/ Nu pot să te răsplătesc/ Dar îți spun că te iubesc". Cât de mult aș vrea să dau anii înapoi și să-i fac copilului meu fiecare zi minunată, așa cum scria el.
Când am aflat că voi mai avea un copil, la un an după ce l-am pierdut pe băiat, m-am rugat la Dumnezeu să-mi mai dea o șansă. Să-mi mai dea un băiat pe care să-l iubesc așa cum n-am știut să-l iubesc pe celălalt băiat. Mi-a îndeplinit Dumnezeu dorința și-i mulțumesc din suflet că, atât fata, cât și cel mic, ne mai dau puterea să zâmbim.
Cu dragoste și recunoștință, pentru câtă alinare în suflet aduceți, Prietena voastră,
L.