Cu un matematician, despre extratereștri

DAN FARCAȘ - "Am avut de mic această stranie deschidere către alte lumi"

Este doctor în matematici și unul din pro­mo­torii informaticii românești, ale cărui scri­eri au fost distinse de Academia Română. Gustul pentru cunoaștere, curiozitatea și convingerea că știința are propriile ei limite l-au determinat să-și dedice întreaga viață studiului unor fenomene stranii, care i-au adus faima și aprecierea ca ufolog. Măr­turie stau cele peste 20 de cărți și cele aproape 1000 de articole publicate, în încercarea de a elucida tai­nele fenomenului OZN. Dan Farcaș este și un cu­noscut autor al genului SF. Participă constant la conferințe pe tema științelor de graniță, iar din 2011, este președintele Asociației pentru Studiul Feno­me­nelor Aerospațiale Neidentificate, din București.

Pașaport către Cosmos

- Domnule Farcaș, ulti­me­le de­cenii v-au adus în atenția pu­bli­cului mai ales ca specialist în fe­nomenul OZN. Cum a apărut în viața dvs fascinația pentru ceea ce există dincolo de planeta noastră? A existat vreun mo­ment în copilărie când ați des­coperit atracția pentru aventurile cosmice?

- Păstrez din copilărie amin­tirea unor lucruri absolut inexplicabile, care se în­tâm­plau de fiecare dată în timp ce dormeam. De mai multe ori m-am trezit speriat, cu sen­timentul limpede al unei prezențe străine lân­gă mine, care tocmai dispărea, din care rețineam sau vedeam doar ulti­me­le secvențe: o mână, un foșnet etc. Era ceva de-a dreptul terifiant, iar părinții se grăbeau să mă liniștească. Știu că unii ar spune că erau mici halu­cinații între vis și trezie. Dar să nu uităm că tocmai stările acestea alterate de conștiință sunt cele care per­mit accesul la alte lumi. Ceva s-o fi întâmplat atunci, în visele acelea pe care nu mi le pot aminti în între­gime, încât am trăit toată copilăria cu această stranie deschidere către altă rea­litate. Acasă, la Reșița, unde m-am născut, nu aveam decât o bibliotecă de un me­tru pătrat. Erau acolo câ­teva romane de Al. Dumas, un lexicon în mai multe vo­lume pe care îl păstrez și astăzi, dar și o carte de as­tronomie în limba maghiară, pe care o primisem de la un unchi și din care citeam flu­ent, chiar dacă fă­cusem școala în românește. Că­utam cu aviditate cărți despre Cosmos, iar serile, când ne puneam în pat eu și fratele meu, ne spuneam po­vești despre alte pla­nete. Mai păstrez încă benzile de­se­nate pe care le fă­ceam împreună, care ilustrau aven­turile noastre în Univers, dar și o foaie pe care de­senasem cărțile pe care urma să le scriu. Aveam ideea fixă că în viața asta trebuie să scriu niște cărți, așa că am început destul de devreme. La opt ani, "scriam" deja o carte de astronomie - un fel de carnețel în care copiam ceea ce citeam despre planete și meteori. Nu știu să explic, era ceva amestecat între premoniție și pla­nificare. Mai târziu în viață, am simțit pur și sim­plu că sunt împins de hazard spre zona asta de interes. Nu mi-am propus să mă ocup de extratereștri, lu­crurile au venit treptat spre mine. Iar întâmplările ace­lea ciudate din copilărie au făcut să-mi fie mult mai ușor să cred în existența unor asemenea ființe.

- Sunteți absolvent de matematică, ca punct de pornire. E matematica un bun instrument de cu­noaș­tere a lumii?

- La matematică am ajuns dintr-o întâmplare, fi­indcă am fost respins medical la Politehnică. Am ie­șit însă șef de promoție, deși nu am fost nicio clipă pa­sionat cu adevărat. Nu mă interesa decât să-mi iau exa­menele repede și bine, ca să-mi pot dedica tim­pul rămas liber altor cărți (eventual interzise) despre univers, filosofie sau spiritualitate. Matematica mi-a dat însă ocazia să lucrez ca informatician în cadrul Institutului Politehnic din Timișoara, pe unul din pri­mele computere din România, MECIPT 1. Tot în pe­rioada aceea, lucram în cadrul unui proiect, la crearea unui computer care să funcționeze după modelul cre­ierului uman. Ca să înțeleg mai bine sistemul nervos și mintea omenească, am început să particip la un soi de seminar ținut de marele profesor universitar și me­dic psihiatru Eduard Pamfil. Încercam, în cadrul ace­lor dezbateri, să explicăm mintea omenească prin ceea ce este creierul, ne izbeam însă tot timpul de lu­cruri inexplicabile. Am înțeles atunci că știința ope­rează întotdeauna cu o lume ideală, o lume a gene­ra­lizărilor. Matematica nu se poate apli­ca perfect decât la lucruri abstrac­te, iar viața nu e niciodată așa. Tre­buie să acceptăm că există părți ale realității care nu ne sunt ac­ce­sibile la nivel ra­țio­nal. Ba­zân­du-ne numai pe rațiu­ne, ratăm foarte mul­te lucruri. E adevărat că multe fe­nomene pot fi cu­prinse în mo­dele ma­te­matice. Dar modelele matematice sunt un fel de pat al lui Procust, nu pot cu­prinde toată bogăția reali­tății, inevita­bil o ciuntesc.

"Pe alte planete, viața putea să apară cu mult înaintea celei de pe Pământ, chiar cu un miliard de ani mai devreme"

- Cu alte cuvinte, trebuie să luăm în calcul și latura spiri­tuală a existen­ței?

- Eu am crescut în anii '50-'60, în care multe bi­blioteci au fost arse, în care nu prea am avut acces la cărți bune, în care am fost îndoctrinați cu ateism și materialism dialectic, în timp ce preoții erau trimiși în temniță. Am crescut prin urmare ca ateu și niciodată, mai târziu, nu am putut să mai revin la spiritualitate în felul acela profund, ortodox, clasic. Dar universul nostru este atât de mare, încât încap în el mult mai multe lucruri decât ne imaginăm. Chiar gândind strict materialist și științific, se poate demonstra că undeva, în univers, pot exista niște civilizații aflate cu mult deasupra noastră, pe care oamenii nu le pot deosebi de ceea ce în mod tradițional numim Dumnezeu.

- Cum ar putea demonstra știința așa ceva?

- Simplu. S-a calculat că vârs­ta universului, de la Big Bang în­coa­ce, este de 13,8 miliarde de ani. În acest univers închis există cam 150 de miliarde de galaxii. Ga­laxia noastră are între 100 și 400 de miliarde de stele. Pământul s-a născut acum 4,5 miliarde de ani, puțin după Soare. Și abia în­cepând de acum 10.000 de ani putem vorbi de civilizație umană pe pământ. A fost, deci, nevoie de aproape cinci miliarde de ani ca să apărem noi. Numai că astronomii au descoperit stele mai bătrâne cu un miliard de ani decât soarele. Universul nu a mers cu un dirijor ritmic, există și foarte mult hazard la mijloc, care arată că pe alte pla­nete, viața putea să apară cu mult înaintea celei de pe Pământ, chiar cu un miliard de ani mai devreme.

- Dacă aceste ființe extraterestre există cu ade­vă­rat, de ce nu comunică direct cu noi?

- Ca să pot răspunde la întrebarea asta, în 1983 am publicat chiar o carte: "De ce tac civilizațiile ex­tra­terestre?" Pe scurt, astronomii au afirmat că, și dacă ar exista aceste civilizații, distanțele între planete sunt enorme, iar, conform lui Einstein, viteza luminii nu poate fi depășită. Ar rezulta că o călătorie de la ei până la noi nu ar putea fi efectuată în timpul unei vieți. Dacă cea mai apropiată civilizație e la o mie de ani lumină, nu poți construi o rachetă care să meargă cu o asemenea viteză. Iar dacă ai construi-o, tot ar dura o mie de ani în timp pământesc. Ipoteza aceasta poate fi însă combătută. Am calculat că o civilizație se naște în Galaxia noastră o dată la câteva milioane de ani. Deci, nu distanțele în spațiu ne împiedică să lu­ăm contact, ci cele în timp. Cei care ne-au luat-o îna­inte cu multe milioane de ani, fără îndoială că au descoperit deja o altă fizică, în care au depășit viteza lu­minii și au întocmit deja o hartă amănunțită a între­gii Galaxii. Poate că, mai mult decât atât, au desco­pe­rit stări noi de agregare ale materiei, pe care simțurile și fizica noastră nu le cunosc, cu care se pot muta din realitatea eterică în cea materială și invers, oricând. Deci, ar putea oricând să ne contacteze. Dar dacă civi­lizația cealaltă e cu un miliard de ani mai bătrână, pro­blema e că nu mai avem ce să ne comunicăm. Stră­moșul nostru, acum un miliard de ani, era cu multă bunăvoință un viermișor, în timp ce ei erau deja la nivelul nostru. O astfel de civilizație s-a trans­for­mat într-o hipercivilizație pe care nu ne-o mai putem imagina și care se comportă față de noi cum ne-am com­porta noi față de un mușuroi de furnici.

- Cum privesc oamenii de știință toate aceste ipo­teze?

- Și matematicienii, și fizicienii, și astronomii, tind să respingă ipoteza prezenței unor ființe nepă­mântene. Dacă ieși însă din coaja rațională, dacă citești și studiezi un pic în direcția aceea, îți dai repe­de seama că universul e cu mult mai straniu decât erai în stare să presupui. Numărul enorm de mare de măr­turii de întâlniri de gradul III ne obligă să tratăm exis­tența lor cu seriozitate. Știința pune o condiție restric­tivă, nu acceptă un fapt decât dacă poate fi văzut sau dus în laborator și studiat, pentru ca orice sceptic să fie lămurit. Tot ce nu intră în categoria asta e tratat drept iluzie sau fantezie. Oamenii de știință, în general, nu sunt oameni lipsiți total de dimensiunea spirituală. Însă cei mai mulți nu pot reuni cele două laturi în ei înșiși. Îl așează pe Dumnezeu într-un sertar, iar știința o pun în alt sertar. Or, realitatea e una singură, iar Dumnezeu, în măsura în care eu admit că El există, se manifestă în această realitate. Segregarea asta mi se pare de proastă calitate. În fine, în ultima vreme, unii oa­meni de știință s-au întrebat dacă nu cumva ar tre­bui să fie ridicată și mărturia la rang de dovadă, având în vedere câte mii de persoane susțin că au văzut ace­leași lucruri. Biserica, o instituție care se bazează în în­tregime pe mărturie, sprijină această tendință.

"Se prea poate ca o inteligență superioară să urmărească un scop prin noi"

- Din toate mărturiile care există despre aceste întâlniri de gradul III, s-ar putea trasa un portret robot? Cum arată, de fapt, un extraterestru?

- 50% din mărturiile celor care au fost așa-zis ră­piți de extratereștri vorbesc de existența unor ființe înal­te de un metru, de culoare cenușie, cu o îmbră­că­minte mulată, nu prea vizibilă, de tipul unui com­bi­nezon, și fără nicio distincție a sexului. Capul lor e du­blu față de al oamenilor, ochii sunt foarte mari, gu­ra e doar o tăietură, n-au buze, iar nasul e foarte mic, doar două orificii. Mâinile au doar două degete, pi­cioa­rele sunt subțiri, iar corpul nu are păr. Alte 25% din mărturii vorbesc de niște înalți blonzi, de doi me­tri sau doi metri și jumătate, cu plete lungi, evident se­xuați și îmbrăcați într-o cămașă albă, până la pă­mânt. Mai sunt și cei care dau mărturie de exis­ten­ța unor reptilieni, niște ființe de diverse mă­rimi, cu două mâini și două picioare, piele sol­zoasă și față asemănătoare reptilelor. Astea ar fi categoriile cel mai des întâlnite în descrieri.

- Cum ar trebui să interpretăm această intruziune a altor civilizații în lumea noastră? Vor ele să ne transmită un mesaj sau urmă­resc altceva?

- Multe persoane care au intrat în contact cu ființe extraterestre susțin că au primit niște informații, niște revelații sub formă de imagini, în care li s-a arătat pământul distrus de un cata­clism. Au primit avertismente ecologice, cu pri­vire la grija față de planetă, sau îndemnuri împotriva războiului. Se prea poate ca această inteligență superioară să urmărească un scop prin noi, să se folosească de noi, să vrea să ne ducă într-o anumită direcție, să ne monitorizeze și la nivel moral prin trimișii religioși, pentru a ține omenirea pe drumul evoluției. Uneori, s-ar putea ca ea să intervină direct, prin tot felul de experimente genetice, despre care există nenu­mărate dosare și dovezi actuale, dar și foarte multe referințe interpretabile în cărțile sfinte.

- Sună destul de spectaculos. Ne puteți da un exemplu?

- Mă refer, de pildă, la Geneză, capitolul 6, un­de scrie "iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ și li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit", "În vremea a­ceea, s-au ivit pe pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii". Foarte relevantă este, de pildă, Cartea lui Enoh, ale cărei per­gamente s-au pierdut pe teritoriul european, fi­ind­că nu a fost acceptată în versiunea oficială a Bibliei, dar care a supraviețuit în mod miraculos la Biserica Creș­tină din Etiopia. Această Carte a lui Enoh se termină cu povestea nașterii lui Noe, ca întâi năs­cut al lui Lameh, despre care acesta, speriat, spu­ne că "nu se poartă ca ceilalți fii", că " nu este om, es­te înger din cer, ochii săi sunt strălucitori ca soarele", "nu pare să fie din mine, mai cu­rând dintr-un înger". Întrebat despre ciudățenie, Enoh spune "Domnul este pe cale să facă o nouă lu­crare pe pământ, eu am văzut-o într-o viziune. Un mare prăpăd va veni pe neașteptate asupra pă­mân­tului. Acest copil care vi s-a născut va fi singurul care va supraviețui."

- Ceea ce spuneți pare mai degrabă de or­dinul filmelor science-fiction. Sunt toate aceste mărturii credibile?

- Sunt oarecum credibile, prin numărul lor ex­trem de mare. Sunt sute și sute de persoane ca­re povestesc același lucru, cu aceleași detalii. Poa­te că acești hibrizi care se pun la cale au rolul de a schimba specia umană, pentru a o face mai bu­nă. Un lucru e cert. În 1992, la Massachusetts Institute of Technology s-a organizat o conferință de cinci zile, pentru studiul răpirilor de oameni, făcute de extratereștri. Au participat specialiști de nivel universitar, cu doi co-președinți, unul pro­fesor și doctor în fizică, la Massachusetts Institute, celălalt, profesor de psihiatrie, doctor și fost director al spitalului universitar de boli psihice de la Harvard. Aveau pe masă 2000 de do­sare pline de cazuri de astfel de răpiri. Acest psi­hiatru, John Mack, își imagina că oamenii respectivi suferă de o boală psihică spe­cia­lă, de numele căreia își va lega numele. În­să, în urma nenumăratelor teste psihiatrice, psi­ho­lo­gice, sociologice, la care a supus cam 100 dintre ei, a reieșit că sunt oameni perfect normali, bine încadrați social și eficienți la locul de mun­că. Veneau din medii sociale extrem de diferite, erau de religii diverse, și totuși povesteau aceeași po­veste, cu vreo 60 de de­talii concrete. La finalul con­ferinței, John Mack a tre­buit să accepte că respectivii subiecți în mod cert nu mint și nu sunt bolnavi mintal. Ulterior, a scris câteva cărți foarte re­levante pe tema existenței unor civilizații extrate­res­tre. Sunt fapte care îți dau fiori.

"Dumnezeu este dincolo de tot ce ne-am putea imagina cu mintea noastră omenească"

- Se pot împăca toate aceste descoperiri referi­toa­re la OZN-uri cu re­velațiile cărților sfinte și cu reprezentarea lui Dum­nezeu? Nu vi se pare că intră în contradicție?

- Jacques Vallée, u­fo­log și astronom de re­nume, un părinte al in­ternetului de azi și cel care a car­to­grafiat prima dată pla­neta Marte, a des­coperit ceva înfri­co­șător. Și a­nu­me, că în descrierile celor care au întâlnit un OZN există mul­te de­talii, aparent fă­ră logică, care sunt iden­tice cu cele existente în cazul apa­rițiilor mariale de la Fatima sau din altă par­te. Soarele începe să joa­ce, apariția luminoa­să coboară ca o frunză că­zătoare, dintr-o dată se face foarte frig etc. Iar John Mack, despre care v-am vorbit deja, ci­tează un vindecător din tribul nord-american Lakota, care vorbește despre ființe coborând de pe alte tărâmuri, spunând: "Învă­țații albi numesc asta OZN, deoarece ei n-au exer­ci­țiu, au pierdut contactul cu Înțelep­ciu­nea, Cunoaș­te­rea, Puterea și Harul. Au pierdut con­tactul cu po­po­rul din stele". Toate lucrurile astea ar trebui să ne pu­nă pe gânduri. Părerea mea este o blas­femie, desigur, dar toate religiile sunt niște ecouri ale unei realități mult mai ample, niște ecouri palide pre­luate de oa­meni, cu limitele lor omenești. Nicio reve­lație nu te poate face să înțelegi Totul, orice revelație e doar o străluminare, o înțelegere omenească, în li­mitele min­ții noastre. Totul e interpretabil și poate fi vă­zut și pu­țin altfel. Nu e vorba de a nega niște valori spirituale, ci de a nega forma în care ele ne sunt livrate pentru con­sumul curent. Fără religie, care să dea o direcție morală, omenirea s-ar cufunda în animalitate. De aceea e ea atât de importantă, chiar dacă religiile, fiecare în parte, au limitele lor. Oamenii s-au obișnuit să numească sacru tot ceea ce îi depășește. Dar am putea, la fel de bine, să privim aceste ființe superioa­re ca pe niște hipercivilizații, care ne-au depășit de multă vreme. De altfel, și Biserica a început să fie mai tolerantă la această idee.

- Vă referiți la Biserica Ortodoxă?

- Nu, ortodocșii spun că tot ce se leagă de OZN-uri e lucrare diavolească și cu asta au închis su­biec­tul. Catolicii, însă, sunt mai prudenți. Corrado Bal­ducci, teolog din Curia Vaticanului și prieten apropiat al Papei Ioan Paul al II-lea, care printre altele era și exorcist, a apărut pe RAI Due, în Italia, de mai multe ori, și a declarat că extratereștrii există, că sunt prea multe dovezi pe care nu le putem nega. Extratereștrii - a mai zis el - nu exclud puterea lui Dumnezeu, care se întinde peste întregul univers, și în niciun caz nu sunt manifestări demonice. Chiar și Papa Ioan Paul al II-lea, întrebat de un copil, în anul 2000, dacă extra­tereștrii există, a răspuns "da, copile, și ei sunt copiii lui Dumnezeu, cum suntem și noi".

- V-au schimbat toate aceste lucruri știute vi­ziunea despre divinitate? Cum vi-l imaginați pe Dumnezeu?

- E frumos să ne imaginăm un Dumnezeu cu bar­bă, care creează un Adam și o Eva, dar realitatea este mult mai complexă. Adevăratul răspuns este că nu mi-l pot imagina, pentru că este dincolo de tot ceea ce ne-am putea imagina noi, cu mintea noastră ome­nească. Dacă admit că deasupra mea este un Dum­ne­zeu, în niciun caz nu pot admite că folosește un vocabular ca al meu, ori logica sau matematica mea. Și matematica, și vocabularul meu au limite. În timp ce despre Dumnezeu am o părere mai bună. Inteli­gen­ța și creativitatea Lui trebuie să poarte cu totul alt nu­me, căci au cu totul altă anvergură și sunt intraduc­ti­bile în inteligența, creativitatea sau vocabularul uman.

"Se prea poate ca OZN-urile să vină de acolo de unde ne ducem noi după moarte"

- Să ne întoarcem un pic la realitatea noastră palpabilă. Ați investit o mare parte a vieții cer­cetând aceste fenomene neelucidate. A meritat pariul cu cunoașterea, cu necunoscutul?

- Eu zic că da. Cunoașterea acestor lumi de dincolo de noi e o provocare la care știința nu poate răspunde. Bucuria de a descoperi realitatea și sub alt unghi îmi umple viața și-mi dă mulțu­mire.

- Cum percepeți moartea în lumina tuturor acestor descoperiri? Vă mai e frică de ea?

- Nu-mi pot imagina nici Raiul, nici Iadul. Mult mai aproape de mine e viziunea unei Akasha, ca în religia hindusă, o mare bibliotecă, de­pozit al memoriei universale, instituit de o in­teligență superioară, în care suntem transcriși în­că din timpul vieții. E acea Carte a Vieții de care vorbesc religiile, o lume de avataruri, similară cu realitatea virtuală, pe care noi, oamenii, abia începem să o creăm. Văzută așa, viața continuă și după moarte, chiar dacă nu la fel de complex și de vesel ca aici, pe Pământ. Dincolo e multă butaforie. E poate aceeași realitate, dar în altă formă a ei. Același Jacques Vallée, de care vă vorbeam, a făcut o afirmație care merită luată în seamă. Extratereștrii - spune el - nu vin de pe alte planete, ei sunt locuitorii unei alte realități. Deci, realitatea nu e doar ceea ce simțim noi cu simțurile, e suprastratificată, iar aceste straturi comunică între ele. Se prea poate ca OZN-urile să vină de acolo de unde ne ducem noi după moar­te. Cât despre frică, eu mă raportez mereu la sentimentul misiunii îndeplinite. Chiar dacă după mine ar urma neantul, simplul fapt că am implantat ceva frumos aici e suficient ca nici neantul să nu mă sperie.