Selecția Formula As

Adriana Bittel
* Care Santos, "Încăperi ferecate", traducere și note de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Hu­ma­nitas, colecția "Raftul Denisei", 416 pag.

Romancierii originari din Catalunia sunt buni po­vestitori. Ei cred și azi în literatura care spune po­vești cu intrigi compli­cate, cu personaje multe și bine individualizate, cu elemente de senza­țio­nal me­nite să țină per­manent cititorul "în pri­ză". Pentru vero­simili­tate, folosesc evenimen­te politice și socia­le rea­le, decoruri cunoscute, amestecă printre perso­najele fictive și figuri cu existența documentată, din epoci istorice dife­rite. În multe dintre ro­ma­nele de succes inter­național ale catala­ni­lor, acțiunea se petrece la Barcelona, capitala lor, de care par îndră­gostiți, și pe bună drep­tate, căci e unul dintre cele mai fru­moase și misterioase orașe ale lumii.
Care Santos - o scriitoare tânără și foarte proli­fică în va­riate genuri literare (poezii, romane, proză scurtă, literatură pentru copii) - folo­sește și ea rețeta de succes a confraților romancieri și îi reușește, fiind­că a învățat bine secretele mese­riei pe care o practică. Fiind de părere că "în literatură e aproape imposibil să fii original. S-a spus totul. Poți cel mult aspira să o spui într-un fel mai potrivit cu sensibi­li­tatea epocii tale", chiar asta face și în "Încă­peri fere­cate". Spune povestea, întinsă pe patru generații, a unei familii din marea burghezie catalană, din a doua jumătate a secolului XIX și până în 2010, având ca fun­dal evoluția so­cială, politică și urba­nis­tică a Barce­lonei. De­sigur, în pas cu mo­dele (ac­centul poate fi pus și pe prima, și pe a doua vocală) literare contemporane, nu poves­tește cronologic, ci mutând limbile ceasului istoric înainte și înapoi, schimbând perspectivele, introducând în text scrisori trimise - cum altfel în 2010? - pe e-mail, articole din ziare, cataloage de expoziții, cuplete de epocă; uzează în doze bine măsurate și de artificiul adresării directe către cititor, antrenat astfel cu propria imaginație în lumea fic­țiunii.
Istoria începe din prezent, când Violeta Lax - o cuadra­genară expertă în artă, dedicată în special operei lui Amadeo Lax Colorons, bunicul ei, pictor faimos, mort în urmă cu 25 de ani - se întoarce din SUA la Barcelona, pentru a supra­ve­ghea transfor­marea casei acestuia, donată orașu­lui, în muzeu me­mo­rial. În timpul lucrărilor de ame­na­­jare, într-o debara ascunsă, e găsit cadavrul des­com­pus al unei femei ucise. Investigând detecti­vistic, Vio­leta desco­peră că victima e chiar bunica ei, Te­resa, soția lui Amadeo, despre care în familie se știa că în 1936 fu­gise în lume cu alt bărbat și i se pier­duse orice urmă. Rămăsese doar în portretele pe care, după acea dată, le pictase obsesiv soțul ei. Pen­dulând între epoci, romanciera intro­duce ca puncte de greutate parțiale o mulțime de personaje cu biografiile lor, de la stră­bunica Violetei, Maria del Roser Colorons, o perso­nalitate puter­nică ce-și devansează timpul prin idei progre­siste, la Conchita, dădaca devo­tată a fiilor acesteia și la numeroșii servitori ai familiei Lax. Cu toții joacă ro­luri mai mici sau mai mari în împle­tirea unor mult bătute teme literare: pasiuni nebunești, frați rivali, tabuuri sociale încălcate, prietenii tră­date, adulter, gelozie, copii din flori, lupte politice, ba chiar și spiritism, darul pre­moniției ș.c.l. Miezul intrigii îl con­sti­tuie anii '30, premergători războiului civil din Spa­nia, iar excursurile în urmă și înainte lim­­pezesc pro­gresiv ambiguitățile, pe măsură ce în­căperile con­strucției romanești sunt desferecate. Care Santos știe ce așteaptă cititorul comun de la lec­tura "de timp liber" și e cu adevărat un povestitor bun.

* François Kersaudy, "Winston Churchill", tra­ducere de Victor Ghica, editura Orizonturi, 424 p.

Am citit cu întârziere, din teancul cumpărat astă-toamnă de la Gaudeamus, această biografie scrisă de un reputat profesor de la Oxford și Sorbona (specia­lizat în istoria diplomației și istoria militară a secolului tre­cut) și mi s-a părut mai pasio­nantă decât orice ro­man. Despre "rolul personalității în Istorie" s-a scris enorm și din diverse perspective. Numai des­pre Hitler și Stalin există mii de cărți. Cei doi repre­­zintă ideologiile totalitare, nazismul și comu­nis­mul, iar proiectele lor, impuse cu forța, pentru "o lume nouă" cu un "om nou", ar fi avut poate șanse dacă Istoria nu le-ar fi opus personalități capabile să le contracareze aberațiile sângeroase, să le limiteze ten­ta­tivele de extindere a absolutismului lor ideo­logic. Una dintre aceste personalități, dacă nu cum­va cea mai mare, a fost Winston Churchill, condu­cătorul Im­periului și al Marii Britanii în timpul celui de al doilea Război Mondial și după aceea, în pe­ri­oada reașezării raporturilor de forțe la nivel pla­netar între democrație și comunism. El e autorul unor "ziceri" celebre, intrate în folclor și repetate mereu, precum sintagma "cortina de fier", care a împărțit Europa, sau "Democrația este un sistem social prost dar, deocamdată, e cel mai bun care există". Chur­chill a fost cel care a salvat democrația, ținând An­glia în război în cumplitul an 1940, când Germania nazistă stăpânea Europa după pactul cu URSS și înfrângerea Franței. "Buldogul britanic", cum era supranumit, a fost sufletul coaliției anti­naziste, care a reunit, lângă Marea Britanie, SUA și URSS, dar, după război, a fost și primul care a înțeles expan­sionismul comu­nist, tendințele opre­sive ale totalita­ris­mului roșu. Pentru români, el a rămas cel ce ne-a cedat țara sferei de influență so­vietice, printr-o cele­bră notă de pro­cente fixată cu Stalin. Lui Churchill i se pot deci atribui mari calități dar și mari defecte, importanța lui provenind în primul rând din faptul că a apărut, ca omul po­trivit, în momentul potrivit. Dar o ase­menea perspectivă e simplificatoare. François Kersaudy în­cearcă să explice destinul complexului personaj, cir­cumstanțele care l-au pregătit pentru rolul asumat, să dezvăluie impactul temperamen­tului și crezului său asupra deci­ziilor pe care le-a luat. Winston Churchill a avut o viață aventuroasă, ghidată de un soi de pre­destinare, care l-a făcut, în ciuda slăbi­ciu­nilor lui, la fel de mari ca și înzestrările, să devină "artizanul unei istorii mărețe", cum l-a numit generalul de Gaulle.
Născut în 1874, într-o familie nobilă ce a marcat istoria țării lui începând din secolul XIV, Winston era fiul celui de al șaptelea duce de Marlborough, căsă­torit cu americana Jennie Jerome, ambii vestiți în cercurile mondene ale epocii. Tatăl a murit relativ devreme, convins că urmașul lui, eroul nostru, e "un cre­tin", fiindcă nu-i ac­cepta nonconfor­mis­mul. Tâ­nă­rul, în­cli­nat spre cariera ar­melor, în tradiția fa­miliei, dar și spre scris, a crescut practic singur, dar cu am­biția de a se plasa în mie­zul evenimen­telor, de a le în­țelege și influ­en­ța. Relațiile fami­liale i-au facilitat im­plicarea, dar evolu­ția carierei a depins nu­mai de el. Plecat, du­pă tradiție, în admi­nis­trația Indiei, tână­rul ofițer a participat apoi la războaiele cu burii și s-a amestecat în toate eveni­mentele ulteri­oare (ocrotit parcă de destin, căci n-a fost niciodată rănit), eveni­mente pe care le-a descris cu imens suc­ces în presa britanică a epocii. Un ase­menea perso­naj nu putea ajunge decât în politică. François Ker­saudy îi descrie cu umor și înțelegere parcursul, dar și ciudățeniile și maniile devenite ce­le­bre. Pentru a realiza portretul în evoluție al insoli­tului personaj, istoricul s-a bazat pe o uriașă docu­mentație și a reu­șit să ne ofere o biografie de refe­rință, repre­zentativă pentru splen­doarea și mizeria secolu­lui XX.