Romancierii originari din Catalunia sunt buni povestitori. Ei cred și azi în literatura care spune povești cu intrigi complicate, cu personaje multe și bine individualizate, cu elemente de senzațional menite să țină permanent cititorul "în priză". Pentru verosimilitate, folosesc evenimente politice și sociale reale, decoruri cunoscute, amestecă printre personajele fictive și figuri cu existența documentată, din epoci istorice diferite. În multe dintre romanele de succes internațional ale catalanilor, acțiunea se petrece la Barcelona, capitala lor, de care par îndrăgostiți, și pe bună dreptate, căci e unul dintre cele mai frumoase și misterioase orașe ale lumii.
Care Santos - o scriitoare tânără și foarte prolifică în variate genuri literare (poezii, romane, proză scurtă, literatură pentru copii) - folosește și ea rețeta de succes a confraților romancieri și îi reușește, fiindcă a învățat bine secretele meseriei pe care o practică. Fiind de părere că "în literatură e aproape imposibil să fii original. S-a spus totul. Poți cel mult aspira să o spui într-un fel mai potrivit cu sensibilitatea epocii tale", chiar asta face și în "Încăperi ferecate". Spune povestea, întinsă pe patru generații, a unei familii din marea burghezie catalană, din a doua jumătate a secolului XIX și până în 2010, având ca fundal evoluția socială, politică și urbanistică a Barcelonei. Desigur, în pas cu modele (accentul poate fi pus și pe prima, și pe a doua vocală) literare contemporane, nu povestește cronologic, ci mutând limbile ceasului istoric înainte și înapoi, schimbând perspectivele, introducând în text scrisori trimise - cum altfel în 2010? - pe e-mail, articole din ziare, cataloage de expoziții, cuplete de epocă; uzează în doze bine măsurate și de artificiul adresării directe către cititor, antrenat astfel cu propria imaginație în lumea ficțiunii.
Istoria începe din prezent, când Violeta Lax - o cuadragenară expertă în artă, dedicată în special operei lui Amadeo Lax Colorons, bunicul ei, pictor faimos, mort în urmă cu 25 de ani - se întoarce din SUA la Barcelona, pentru a supraveghea transformarea casei acestuia, donată orașului, în muzeu memorial. În timpul lucrărilor de amenajare, într-o debara ascunsă, e găsit cadavrul descompus al unei femei ucise. Investigând detectivistic, Violeta descoperă că victima e chiar bunica ei, Teresa, soția lui Amadeo, despre care în familie se știa că în 1936 fugise în lume cu alt bărbat și i se pierduse orice urmă. Rămăsese doar în portretele pe care, după acea dată, le pictase obsesiv soțul ei. Pendulând între epoci, romanciera introduce ca puncte de greutate parțiale o mulțime de personaje cu biografiile lor, de la străbunica Violetei, Maria del Roser Colorons, o personalitate puternică ce-și devansează timpul prin idei progresiste, la Conchita, dădaca devotată a fiilor acesteia și la numeroșii servitori ai familiei Lax. Cu toții joacă roluri mai mici sau mai mari în împletirea unor mult bătute teme literare: pasiuni nebunești, frați rivali, tabuuri sociale încălcate, prietenii trădate, adulter, gelozie, copii din flori, lupte politice, ba chiar și spiritism, darul premoniției ș.c.l. Miezul intrigii îl constituie anii '30, premergători războiului civil din Spania, iar excursurile în urmă și înainte limpezesc progresiv ambiguitățile, pe măsură ce încăperile construcției romanești sunt desferecate. Care Santos știe ce așteaptă cititorul comun de la lectura "de timp liber" și e cu adevărat un povestitor bun.
* François Kersaudy, "Winston Churchill", traducere de Victor Ghica, editura Orizonturi, 424 p.
Am citit cu întârziere, din teancul cumpărat astă-toamnă de la Gaudeamus, această biografie scrisă de un reputat profesor de la Oxford și Sorbona (specializat în istoria diplomației și istoria militară a secolului trecut) și mi s-a părut mai pasionantă decât orice roman. Despre "rolul personalității în Istorie" s-a scris enorm și din diverse perspective. Numai despre Hitler și Stalin există mii de cărți. Cei doi reprezintă ideologiile totalitare, nazismul și comunismul, iar proiectele lor, impuse cu forța, pentru "o lume nouă" cu un "om nou", ar fi avut poate șanse dacă Istoria nu le-ar fi opus personalități capabile să le contracareze aberațiile sângeroase, să le limiteze tentativele de extindere a absolutismului lor ideologic. Una dintre aceste personalități, dacă nu cumva cea mai mare, a fost Winston Churchill, conducătorul Imperiului și al Marii Britanii în timpul celui de al doilea Război Mondial și după aceea, în perioada reașezării raporturilor de forțe la nivel planetar între democrație și comunism. El e autorul unor "ziceri" celebre, intrate în folclor și repetate mereu, precum sintagma "cortina de fier", care a împărțit Europa, sau "Democrația este un sistem social prost dar, deocamdată, e cel mai bun care există". Churchill a fost cel care a salvat democrația, ținând Anglia în război în cumplitul an 1940, când Germania nazistă stăpânea Europa după pactul cu URSS și înfrângerea Franței. "Buldogul britanic", cum era supranumit, a fost sufletul coaliției antinaziste, care a reunit, lângă Marea Britanie, SUA și URSS, dar, după război, a fost și primul care a înțeles expansionismul comunist, tendințele opresive ale totalitarismului roșu. Pentru români, el a rămas cel ce ne-a cedat țara sferei de influență sovietice, printr-o celebră notă de procente fixată cu Stalin. Lui Churchill i se pot deci atribui mari calități dar și mari defecte, importanța lui provenind în primul rând din faptul că a apărut, ca omul potrivit, în momentul potrivit. Dar o asemenea perspectivă e simplificatoare. François Kersaudy încearcă să explice destinul complexului personaj, circumstanțele care l-au pregătit pentru rolul asumat, să dezvăluie impactul temperamentului și crezului său asupra deciziilor pe care le-a luat. Winston Churchill a avut o viață aventuroasă, ghidată de un soi de predestinare, care l-a făcut, în ciuda slăbiciunilor lui, la fel de mari ca și înzestrările, să devină "artizanul unei istorii mărețe", cum l-a numit generalul de Gaulle.
Născut în 1874, într-o familie nobilă ce a marcat istoria țării lui începând din secolul XIV, Winston era fiul celui de al șaptelea duce de Marlborough, căsătorit cu americana Jennie Jerome, ambii vestiți în cercurile mondene ale epocii. Tatăl a murit relativ devreme, convins că urmașul lui, eroul nostru, e "un cretin", fiindcă nu-i accepta nonconformismul. Tânărul, înclinat spre cariera armelor, în tradiția familiei, dar și spre scris, a crescut practic singur, dar cu ambiția de a se plasa în miezul evenimentelor, de a le înțelege și influența. Relațiile familiale i-au facilitat implicarea, dar evoluția carierei a depins numai de el. Plecat, după tradiție, în administrația Indiei, tânărul ofițer a participat apoi la războaiele cu burii și s-a amestecat în toate evenimentele ulterioare (ocrotit parcă de destin, căci n-a fost niciodată rănit), evenimente pe care le-a descris cu imens succes în presa britanică a epocii. Un asemenea personaj nu putea ajunge decât în politică. François Kersaudy îi descrie cu umor și înțelegere parcursul, dar și ciudățeniile și maniile devenite celebre. Pentru a realiza portretul în evoluție al insolitului personaj, istoricul s-a bazat pe o uriașă documentație și a reușit să ne ofere o biografie de referință, reprezentativă pentru splendoarea și mizeria secolului XX.