Născută în Brașov, în aerul tare de la poalele Tâmpei, a părăsit România împreună cu întreaga familie, cu destinația America. Douăzeci de ani mai târziu, o vizită la câteva orfelinate din orașul copilăriei a fost suficientă pentru a înțelege că menirea ei este umanitară și profund caritabilă, că tot ce-și dorește mai mult pe lume este să îi ajute pe copiii bătuți de soartă, să le schimbe măcar cu o fărâmă destinul. Întoarsă în SUA, Stefania a înființat Fundația "Blue Heron", care acordă burse tinerilor abandonați sau orfani, dar dotați intelectual și motivați să termine o facultate. Programul fundației nu oferă copiilor doar bani, ci și îndrumare și susținere morală din partea unui mentor care le este alături pe tot parcursul școlarizării. În cei 11 ani de existență, fundația condusă de tânăra brașoveancă a schimbat destinul câtorva mii de copii.
*
- Când a început odiseea americană? Cum a fost impactul cu "pământul făgăduinței"?
- Odiseea americană a început în 1983, la vârsta de 15 ani, când am aterizat în Salt Lake City, împreună cu familia mea. Ajunsesem legal, după o oprire de trei săptămâni la Roma, unde italienii ne-au trecut prin tot felul de formalități. Era pe vremea când România se afla sub regim comunist, iar la plecare, statul român îți confisca totul, casa, cetățenia, cale de întoarcere neexistând. Veneai sărac precum Iov, fără speranța de a-ți revedea vreodată părinții, bunicii... Dar există și amintiri luminoase. Când americanii mă întreabă despre copilăria din România, își imaginează doar neajunsuri și suferință. Eu am crescut însă fără prea multe lipsuri, protejată de familie, legănată în frumusețea unor locuri magice și cu tradiții bogate, așa cum erau pe atunci în Tohanul Vechi, unde mi-am petrecut o parte din copilărie, și în Brașov. Revenind la odiseea americană, duritatea țării și-a pus amprenta asupra evoluției mele, deoarece am pornit la drum cu doar 500 de dolari, alături de părinții mei, care nu vorbeau engleza. Am fost forțată să mă confrunt cu munci grele, de jos, de la frageda vârstă de 16 ani. Această provocare a durat 10 ani. A fost un drum noroios, anevoios și foarte abrupt, pe care l-am străbătut cu foarte mare greutate. Am avut aproape continuu sentimentul că de-abia îmi puteam menține capul la suprafață ca să respir. Pe de altă parte, am simțit că nu am voie să clachez, că pentru mine nu există altă șansă decât să mă realizez prin educație. Am obținut o diplomă în Sănătate Publică de la "University of Utah", iar în '91, m-am mutat în Los Angeles, unde am urmat un masterat în psihologie spirituală aplicată. Imediat după aceea m-am căsătorit.
- Ce te-a determinat să înființezi fundația "Blue Heron"?
- Prin căsătorie, viața mea s-a transformat mult, atât pe plan social, cât și material. Am ajuns de jos - sus, am trecut prin schimbări profunde, nu neapărat ușor de traversat. Apoi au sosit și copiii și, cu toate că o perioadă m-am simțit împlinită ca mamă, cu timpul am simțit tot mai puternic îndemnul să mă folosesc de avantajele pe care le aveam ca să fac ceva și pentru alți copii, pentru cei rămași în urmă, în România. Astfel, în 2002 am pus bazele "Blue Heron", o fundație non-profit, activă aici și acasă.
- Care este scopul acestei organizații filantropice?
- Misiunea ei este îmbunătățirea calității vieții tinerilor orfani și abandonați din România, pentru a le asigura un acces mai larg la oportunitățile pe care le oferă viața. De-a lungul anilor, am dezvoltat câteva programe. De exemplu: construirea unor terenuri pentru joacă și sport în cadrul orfelinatelor, dezvoltarea programelor speciale pentru copii înregistrați cu HIV (sau alte boli ce necesită tratamente paliative) dar, în ultimii 7 ani, ne-am concentrat pe acordarea de burse universitare pentru tinerii aflați în grija statului sau cu situații extrem de precare.
- Cum este structurat programul unui copil bursier? Ce responsabilități au bursierii fundației?
- În fiecare an avem 90-100 de studenți în programul nostru (dintre care 10 la medicină!), tineri orfani sau abandonați îndeajuns de capabili și ambițioși ca să urmeze o facultate. Noi le acoperim taxele universitare (aproximativ 2.200 $/an pentru mediciniști și 600 $/an pentru restul bursierilor) și le acordăm o sumă lunară (55 $) care ajută la achitarea unor necesități zilnice. Celor care trec la buget, datorită notelor mari, li se acordă până la 400 de dolari pe an, pentru cursuri de șofat, IT sau de limba engleză. De asemenea, studenții efectuează, în timpul anului de studii, săptămânal, 5 ore de muncă voluntară în cadrul unui centru de plasament sau al unei instituții caritabile sau din aria lor de studii. Ideea este de a-i ajuta să se formeze în așa fel încât, atunci când termină facultatea, să poată fi capabili să navigheze singuri printre provocările vieții.
- De unde provin donațiile?
- În primul rând, de la persoane private din SUA (unde toate donațiile sunt deductibile din taxe), iar în acest an, am primit și un grant generos de la o fundație americană. Spre cinstea lor, există și donatori români. De altfel, aproape în fiecare an, organizăm baluri de binefacere în România.
- De la înființare până în prezent, cât a investit fundația "Blue Heron" și câți români au fost norocoșii posesori ai unor burse?
- Din 2002 și până acum, am strâns peste 1.250.000 de dolari de la peste 700 de donatori români și americani și am transformat viețile a aproape 3000 de copii și tineri. Dintre aceștia, peste 200 au fost beneficiarii burselor universitare "Blue Heron".
- Cât de des mergi în România?
- De două ori pe an, câte 7-10 zile. În fiecare an, organizăm o tabără de vară la Râșnov, iar primăvara, călătoresc pentru a intervieva bursieri din întreaga țară. Într-un alt articol, am declarat că "țara din care mă trag este o sursă de putere, de bogăție, un loc în care continuu să revin atât pentru a ajuta tinerii care merită, cât și pentru a continua să-mi trag seva dintr-un eter care încă îi este esențial existenței mele"...
- Soțul tău este un cunoscut producător de film. Se implică și el în fundația "Blue Heron"?
- Faptul că mă susține în munca aceasta este, de fapt, cea mai importantă contribuție, pentru că salariu nu am și, în esență, îmi folosesc propriul timp pentru a duce mai departe aceste eforturi, timp care ar putea fi dedicat lui, copiilor noștri sau administrării casei. Și, bineînțeles, faptul că pot acoperi 100% din cheltuielile fundației se datorează soțului meu.
- Ce îți place cel mai mult în America? Este ceva care îți displace?
- Încep cu ce admir cel mai mult aici: Constituția, și tot ce au creat "părinții fondatori", care au fost niște capete luminate. Au creat un sistem care, în mare, a dat oportunitatea unor milioane de oameni să își manifeste potențialul. Îmi place felul în care sunt organizate serviciile publice și atitudinea celor care te servesc, amiabilă și cumsecade. Îmi place ideea că, teoretic, oricine poate ajunge să trăiască proverbialul vis american. Dar cel mai mult îmi place că suntem un melting pot, cu oameni din toate națiile, religiile, rasele, care se regăsesc în numitori comuni ce transcend granițele care ne imaginăm că ne separă... Nu îmi displace nimic anume care să fie american.
- Planuri de viitor...
- Vreau să extind programul de burse, din 23 de județe ale României, în toate 40. Adițional, îmi doresc mult să ne extindem și în Republica Moldova, unde foarte mulți tineri trăiesc în medii precare. Profit de această oportunitate pentru a lansa un apel românilor care citesc acest articol de a sprijini, prin donații, activitatea noastră (www.blueheronfoundation.org) sau ca mentori (info@blueheronfoundation.org.). Vă mulțumesc!
(San Francisco, SUA)