Aurul doctorilor fără de arginți

Ciprian Rus
- O mână de doctori cu inimă bună și cu mare credință în Dumnezeu au înființat, la Cluj, în urmă cu două decenii, singura policlinică fără plată cunoscută în lume în acel timp. Într-un sistem medical în care micile sau marile "atenții" au fost și sunt la ordinea zilei, mai multe somități medicale au pus iubirea de om mai presus de Jurământul lui Hippocrate, dăruindu-și puținul timp liber, rămas între catedră și munca în clinicile universitare, pentru a-i îngriji pe bătrâni și săraci, fără să le ia vreun ban. O lecție de omenie și de profesionalism, care a uimit întreaga lume! -

Jurământul lui Hippocrate și jurământul față de Dumnezeu

"Să vă spun un lucru: pentru noi, ca medici, Jură­mântul lui Hippocrate este foarte slab. Eu, ca medic, am un alt jurământ, un jurământ față de Hristos, pe care încerc să-l respect".
În cabinetul înalt de pe Calea Moților din Cluj, gla­sul doctorului Ioan Boilă răsună grav. Apasă pe fie­care cuvânt, ca și cum, preț de două fraze, s-ar afla - nu într-o cli­nică, ci sus, în amvonul în care fra­tele său, binecunoscutul preot și lup­tător țără­nist Matei Boilă, le-a vorbit de atâtea și atâtea ori cluje­nilor despre credința în Dumnezeu, îndrumându-i să-și iu­bească și să-și ajute semenii. Nepot al lui Iuliu Ma­niu, născut într-o fami­lie de mar­tiri întru credință și drep­tate, cu peste 20 de deținuți politici în rân­du­rile ei, doctorul Ioan Boilă a avut de suferit aproape două decenii până să poată depune și el, pre­cum colegii săi cu care intrase, tâ­năr și entuziast, la Facultatea de Medicină, Jurământul lui Hippocrate. A fost exmatricu­lat pentru că protestase împo­tri­va arestării profesorului său de Anatomie, celebrul Victor Papilian. După 8 ani de temni­ță grea și după ce a fost perse­cu­tat, alături de fratele său, Matei Boilă, Ioan Boilă și-a reluat studiile universitare în Me­dicină, la 42 de ani! Și-a în­ceput, la propriu, meseria de doctor la o vârstă când alții se gândesc deja la anii de pensie și, chiar dacă a terminat Facul­ta­tea de Medicină cu cea mai mare medie pe țară, a fost constrâns, de același re­­gim comunist, la o carieră de medic în spitale și ca­bi­­nete modeste. Dar asta nu l-a descumpănit pe doc­to­rul Boilă, căci, înainte de a de­pune Jurământul lui Hippocrate, el depusese deja jură­mântul față de Dum­ne­zeu. Jurământul de a-și practica meseria cu tot dra­gul și cu toată grija față de pacient, față de omul necă­jit care-i calcă pragul cabinetului. Ju­rământul de a-l ajuta pe om, și sufletește, nu doar me­dical. Și, mai pre­sus de orice, jurământul de a nu face niciodată din me­seria sa, pe care atât de greu a ajuns să o poată practi­ca, un prilej de jecmănire a pa­cienților săi. Iar prilejul n-a întârziat să apară. Imediat după '90, în entuziasmul activităților de caritate de atunci, și când tocmai deve­nise "tânăr pensionar", s-a hotărât să găsească un loc în care cei sărmani să fie tra­tați omenește, în mod gra­tuit. A strâns în jurul său alți vreo zece medici cu suflet mare, iar ideea a început să prindă contur: o Policli­ni­că fără plată, în care toți medicii să lucreze ca vo­luntari!

"Vreau să existe!"
Și-a existat...


Când s-au apucat de treabă (tămăduitori fără de arginți, ca-n poveștile "Sfintei Scripturi"), toată lumea le-a spus că sunt nebuni! Erau doar o mână de medici, majoritatea pensionari, și nu aveau nimic altceva de­cât un apartament de patru camere, în cartierul clu­jean Mănăștur, pe care doctorul Ioan Boilă îl pusese la dis­poziție drept sediu al "Policlinicii". L-au găsit ei înșiși dezolant de gol, când s-au întâlnit acolo, dar trebuia să înceapă de undeva! "Era o îndrăzneală cu totul ie­șită din comun să poți face ceva fără bani, fără instru­mente, fără birouri, fără mese, fără scaune, cu puțini medici... Însă noi am crezut tare în rațiunea de a fi a unei astfel de clinici fără plată: într-o țară cât de cât evo­luată, cu instituții și cu legi care protejează catego­riile defavorizate, o ast­fel de policlinică nu prea și-ar fi avut rostul, pen­tru că organismele care se ocupă de asistența so­cială sunt foarte solide. La noi, însă, după 1989, aceste instituții și legi nu au reușit să schimbe cu nimic în bine viața oamenilor nevoiași. Acest lucru e o realitate, e dincolo de politică. Numai în Bucu­rești avem mii de oameni care nu sunt nici măcar înscriși la medicul de familie. Tuturor acestor orfani, familii cu mulți copii, persoane cu handicap, clinica noastră urma să le ofere un mini­mum minimorum de asistență medicală", își amintește doctorul Boilă despre începuturile acelei "aventuri" pornite în martie 1994.
"Era elanul acela de după Revoluție... A fost ceva extraordinar!
În apartamentul acela din Mănăștur, în câteva zile, s-au înscris ca voluntari peste 100 de medici. De peste tot veneau camioane cu mobilier, cu instrumentar, cu aparatură medicală... «Înseamnă că aici e și mâna lui Dumnezeu!», ne-am zis. Am făcut clinica gândind că s-ar putea foarte bine să nu dureze mai mult de două luni, și uite că a durat 20 de ani!".
Când îmi povestește toate astea, doctorul Boilă are lacrimi în ochi. Stă cuminte, încotoșmănat ca un pen­sio­nar care-și știe de grijă, pe un scaun mic, în biroul său de director din sediul cel nou al Policlinicii fără plată, lângă un reșou care amăgește atmosfera cu un pic de aer cald. Un birou simplu, o masă, trei scaune, un cuier... Câteva iconițe răsfirate ici-colo, pe pereți, încălzesc o cameră care, sub viscolul lui ianuarie, adu­ce ca simplitate și ca frustețe cu o chilie. Privindu-mă în ochi, ca un doctor de suflete ce se află, Ioan Boilă îmi citește parcă gândurile și, chiar înainte să-l întreb, îmi răspunde, cu tonul său simplu și sever, la între­bările încă nerostite. "Cum am putut rezista 20 de ani fără bani? Cine și cum ne-a susținut atâta vreme? Oricum o iei, pare un miracol. Nu doar că am existat, dar, de la improvizația aceea din apartamentul de patru camere, am făcut această clădire extraordinară, în care lucrăm acum. Răspunsul este unul singur, iar Dumnezeu ne-ar pedepsi dacă nu am spune adevărul. Adevărul e că El ne-a ajutat într-o formă miraculoasă. Putem să spunem - și să ne ferească Cel de Sus să ne mândrim că noi am făcut ceva! - că El a vrut ca aceas­tă policlinică fără plată să existe. S-a uitat la în­drăzneala noastră, s-a uitat la credința noastră, și a spus: «Vreau să existe!». Și există de 20 de ani".

Maicile din ușa casei

Când vorbește despre îndrăzneală și credință, Ioan Boilă vorbește mai ales despre primii ani ai Policlinicii fără plată. Despre anii din Mănăștur. Des­pre improvizațiile ne­bu­nești făcute în apartamentul său de pa­tru camere. Bu­cătăria au transformat-o în farmacie, iar în ușa bucătăriei au tăiat o fereastră, pe unde se preluau co­men­zile de medica­men­te! Într-o cameră au pus birourile, iar în celelalte trei se fă­ceau consulta­țiile. "Într-o cameră era și masa de gi­ne­colo­gie, și ecograful! Era îmbulzeală mare, tot Clujul aflase ce fa­cem noi și venea la consultații... În hol, pacienții stăteau umăr la umăr. Așa ma­re nevoie era de ceea ce făceam noi!", se înseni­nea­ză doc­torul Boilă, la aminti­rea entu­ziasmului acelor vremuri. Și se înseni­nea­ză și la gândul că Dumnezeu a avut ochi pentru îndrăzneala lor.
Într-o bună zi, la vreo 2 ani de când "cli­nica" funcționa târâș-grăpiș în Mă­năș­tur, la ușa apartamentului de patru camere au apărut niște călugărițe din Con­­gregația Surorilor Doctrinei Creș­tine din Nancy, venite tocmai din Franța. Căutau un apar­tament de închiriat în Cluj. "Auziseră că ar fi liber la noi. Or, noi eram deja instalați acolo de o grămadă de vreme! Le-am găsit în hol: erau trei surori. Au intrat și au început în franțu­zește: «Qu'est ce qu'il y a ici? Qu'est ce qu'il y a ici?». («Ce e aici? Ce e aici?») Le-am spus că e o poli­clinică fără plată. Nu le venea să creadă că există așa ceva pe lume, nu auziseră pe nicăieri de un pro­iect similar, în care me­dici de renume să lucreze gra­tuit într-o policlinică. Să știți un lucru: ceea ce a lipsit pentru foarte multe pro­iecte puse în fața occiden­ta­lilor care au venit după Revoluție dispuși să ne ajute a fost încrederea în noi. Justificat, nejustificat, mulți nu au avut încredere în noi nici să investească, nici să ajute caritabil. Or, noi am reușit să le câștigăm chiar atunci, pe loc, încre­de­rea acestor surori de caritate din Franța. Poate că a fost o chestiune de inspirație a lor... Nu știu, dar au avut așa o încredere încât ne tri­miteau bani cash prin cineva, fără chitanță, fără ni­mic. Aveau și au până azi această încredere, pentru că ne-a ajutat Dumnezeu să nu le dezamăgim. Venirea lor la Cluj și ajutorul pe care ni l-au acordat a însem­nat primul mare miracol din viața Policlinicii noastre", spune Ioan Boilă.
Uimite de această policlinică fără plată, de numărul impresionant al oamenilor tratați, dar și de profesio­nalismul corpului medical, surorile din Nancy au dus în Franța, la conducerea Congregației, dar și la cunoș­tința oamenilor cu stare și cu credință, vestea extraor­dinarei povești a medicilor din Cluj. Și tot ele au fost cele care au avut inițiativa construirii unui sediu nou, modern, pentru Policlinica fără plată. "De unde atâta amar de bani?", le-a întrebat medicul Boilă, preșe­dintele fundației caritabile "Familia Sfântă", cea care coordonează activitatea policlinicii. "Ne ocupăm noi de tot. E prea frumoasă ideea aceasta ca să nu merite o investiție pe măsură! Dăm noi banii pentru cli­nică!", au spus călugărițele, care au în spate o congre­gație cu resurse financiare importante. Ioan Boilă a aflat atunci despre un teren al bisericii greco-catolice din centrul Clujului, iar surorile de la Nancy s-au dus la Episcopul de Cluj-Gherla de pe atunci, regretatul George Guțiu, și au obținut concesionarea acestuia pen­tru 45 de ani. Congregația de la Nancy a plătit ridi­carea noului sediu al Policlinicii fără plată, care a cos­tat, la vremea ei, 7 miliarde de lei!

Camionul cu medicamente

Paralel cu ajutorul financiar al surorilor, a mai picat din cer un alt ajutor. Într-o zi, medicii de la Policlinică s-au trezit cu un ditai camionul în fața porții. Pe ban­cheta de lângă șofer stătea directorul unei asociații din Nancy care se ocupa cu colectarea de medicamente din Franța, pentru a le aduce ca ajutoare în România. Omul auzise depre Policlinica fără plată și despre fap­tul că la Cluj era o astfel de instituție medicală care oferea gratuit consultații și medicamente bolnavilor. "A început să ne aducă medicamente, dar nu două fla­coane, ci tone! Le colectau din farmacii, de la bolnavii vindecați... Totul a ținut până acum 3 ani, când s-a dat o lege în Franța care interzice colectarea de medi­ca­mente. Am rămas de atunci fără acest ajutor și sun­tem azi obligați ca din puținele donații în bani să cum­părăm, strict, pentru bolnavii care nu au", spune Ioan Boilă.

Cabinetul cu somități

La 85 de ani, Ioan Boilă e mai determinat ca ori­când să ducă mai departe proiectul Policlinicii fără pla­tă. Măicuțele de la Nancy s-au văzut nevoite să re­tra­gă, la începutul acestui an, sprijinul acordat institu­ției de caritate clujene, pentru a-și putea concentra banii de asistență în țări din lumea a treia, unde nevoi­le sunt mai mari decât în România. Acum e momentul ca și clujenii să-și arate solidaritatea cu cei mai bătrâni și mai neajutorați membri ai comunității lor. Deja, banii pentru încă o lună de funcționare s-au strâns, iar medicul Boilă e optimist. A văzut în 20 de ani atâtea miracole...
Dar cel mai mare miracol îl reprezintă chiar me­dicii care au lucrat gratuit pentru pacienții lor, în toți acești ani. "Nu au fost un medic, doi, nici zece, nici 30 câți sunt acum, au fost chiar și 120 de me­dici, printre care foarte multe so­mități ale Clujului. Un voluntariat făcut la cel mai înalt nivel de expe­riență și de calitate. Am avut în rân­durile noastre 15 mari profe­sori universitari și șefi de clinici medicale din Cluj! Dau numai două nume foarte cunoscute, pro­fesorul Coman și profesorul Lu­can, ambii urologi vestiți, profe­sorul Duncea și alți și alți mari pro­fesori. Ce au făcut ei este o ma­re mândrie pentru corpul medical clujean. E o onoare pe care nu am auzit ca cei din Colegiul Medicilor să o fi premiat cândva, dar medicii care s-au perindat pe la noi în 20 de ani chiar fac cinste acestei me­serii! Sunt medici pensionari care vin de două-trei ori pe săptămână. Alții vin o dată pe săptămână. Fie­care își oferă disponibilitatea după cum poate. Avem toate speciali­tă­țile medicale, în afară de radiolo­gie și stomatologie, care costă foar­te mult. Aveam, înainte, patru-cinci medici pe specializare, care aco­pereau bine de tot o săptămâ­nă. Au fost ani în care unii medici, care nu puteau ajunge la noi la clinică din pricina programului, ne rugau să le trimitem, cu prio­ritate, pacienți la cabinetele lor. Noi îi făceam trimitere pacientu­lui, iar el mergea la cele mai bune clinici din Cluj, fără să plătească! Să vă dau și exemplul fostului șef de secție și chirurg oftalmolog, doctorul colonel Ioan Horge, de la Spitalul Militar din Cluj. Când ne-am înființat, în 1994, a apărut la mine în cabinet. «Domnule co­lo­nel, noi nu avem nici un aparat de oftalmologie aici...». «Nu-i ni­mic, fixați-mi o zi!». Și i-am fixat o zi sau două pe săptămână. Incre­dibil, venea cu două geamantane în care avea tot instrumentarul, îl des­făcea, îl monta și făcea consul­tații de oftalmologie pentru cei săraci! Apoi urca geamantanele în mașină și pleca înapoi la muncă, la el, la Spitalul Militar".

Picături într-un ocean de indiferență

La orele amiezii, ho­lul Policlinicii de pe Ca­lea Moților e mereu plin. Oamenii, pensio­nari cei mai mulți dintre ei, fac coadă la fi­șier. Doamna Maria, care tocmai iese din ca­binetul doctorului Boilă, îmi spune șoptit că vine aici de ani de zile. S-a obișnuit cu me­dicii, cu atmosfera caldă a locului. "Se vede, domnule, că medicii de aici vin pentru om, că vin cu drag, că nu te fușeresc numai ca să mai încaseze un plic până se face ora de plecare. Te iau cu frumosul, iar asta con­tează foarte mult". Mai încolo, la avizier, un domn trecut de 80 de ani stă sprijinit într-o cârjă. E îmbrăcat ca de gală. Un sacou în carouri, vechi de decenii, se vede de sub paltonul gros. Mirosul de naftalină e mascat de cel de after-shave. Are o pensie bunicică, îmi spune, dar o dă mai toată pe niște datorii făcute de câțiva ani, când a avut niște necazuri. Fără ajutorul celor de la Policlinică nu știe cum s-ar fi descurcat...
Ca cei doi sunt mii. Mii de oameni nevoiași tratați, vreme de 20 de ani, de me­dicii fără de arginți. Doctorul Boilă mă ia de braț și mă duce în sala cu fișele pacien­ților. Aprinde becul, trage sertare după sertare, apoi face un pas în spate, lângă mine, ca să le poată admira în între­gul lor. "Avem 45.000 de fișe personale ale pacienților noș­tri. Atâția bolnavi au fost înscriși la noi de la început. Avem pacienți ale căror fișe sunt groase cât o enciclopedie! Sunt oameni care vin de 20 de ani la noi, de când eram în Mănăștur! Sunt dependenți de noi. Sunt mulți așa, oameni pe care îi îngrijim de o viață. Mulți sunt legați și afectiv de noi. Am vrut ca policlinica asta să fie o oază de pace, de bună înțelegere, de ajutor, de dragoste în acest de­șert de ură, de egoism, de neînțelegere și de indife­rență față de suferințele celorlalți, care este lumea de azi. Când oamenii intrau aici, simțeau că e altceva... Iar asta tot doctorilor li se datorează. Nimeni nu zice ca un mare profesionist în medicină, un om care a învățat și a muncit o viață ca să ajungă la cel mai înalt nivel, să nu câștige bani din munca pe care o face. Dar oricât de ocupat ai fi, poți o oră pe săptămână să o sacrifici pentru cei săraci... Poți să-l mulțumești și pe Hippocrate, dar să-l cinstești și pe Dumnezeu, cu o faptă bună".

(Fotografiile autorului și fotografii din arhiva Policlinicii fără plată)

Cei care doresc să sprijine financiar activitatea Policlinicii fără plată din Cluj-Napoca o pot face prin donații în conturile de mai jos.
FUNDAȚIA "FAMILIA SFÂNTĂ"
C.U.I. 8683871
Cont IBAN lei: Banca Română de Dezvoltare Cluj, România,
RO15BRDE130SV07856701300
Cont IBAN valută: Banca Română de Dezvoltare Cluj, România,
RO42BRDE130SV06568001300